David O'Neil venise în România să o găsească pe Maria-Roberta, moștenitoarea de drept a defunctului său prieten. Așa fusese informat de către autoritățile române, că numitul Remus Vodeanu fusese declarat decedat în urma dispariției.

Acțiunile pe care le cumpărase în urmă cu treisprezece ani la o necunoscută, pe atunci, rețea de socializare pe internet, aveau acum o valoare de milioane de dolari. David își vânduse partea lui de acțiuni, își burdușise conturile bancare și se hotărâse să renunțe la meseria de agent de bursă, înainte să piardă și această avere. Venise în România să o găsească pe fiica lui Remus, de care aflase că plecase definitiv din SUA în urmă cu trei ani împreună cu mama ei și s-o sfătuiască să-și vândă acțiunile despre care, foarte probabil, habar nu avea. Mai trebuia să o găsească și pe necunoscuta Vera Deleanu, posesoare a celeilalte jumătăți din averea arhitectului. Americanul avea de gând să-și înceapă de a doua zi cercetările. Acum, deși era noapte și ar fi trebuit să fie obosit după atâtea ore de zbor, nu putea adormi, așa că a coborât în barul hotelului să bea ceva.

Puținii consumatori păreau plictisiți și amestecau în pahare muzica lui Engelbert Humperdink cu gândurile lor. La o masă din apropierea podiumului de dans stătea o pereche ce părea să nu savureze nici muzica blândă care învăluia întunericul din local și nici băuturile pe care le aveau în față. El, grizonat, îmbrăcat într-un costum alb, în căutarea unui aer de dandy, cu o eșarfă roșie la gât, părea să aibă în jur de 50 de ani, îi vorbea tare și răspicat dădăcind-o pe ea, o domnișoară ce nu părea să fi împlinit 18 ani, în schimb corpul o împlinise, făcând-o atrăgătoare pentru orice bărbat care s-ar fi aflat în preajma ei. Grizonatul o fi fost tac-su, că prea o dăscălea, iar ea îl asculta cu privirea în pahar, fără să scoată o vorbă. S-a întrerupt o clipă la apariția americanului, înalt și osos, costumat a la Clint Eastwood în filmele lui western.

David era la al doilea bourbon ”double on the rocks”, când grizonatul s-a așezat lângă el, pe unul din scaunele înalte de la tejghea.

  • Este păcat ca oaspeții României să-și petreacă nopțile singuri.

David se uită la el și înțelese pe loc ce voia să spună omul. Se uită și la fata de la masă și luă o gură mare de whiskey.

  • Vrei să-mi prezinți pe cineva?

Grizonatul părea încântat că are de-a face cu un client isteț. L-a invitat la masa lor și, după o sticlă de whiskey, David urca în cameră cu frumoasa domnișoară.

Fata nu era prea vorbăreață, dar arăta mult prea bine să-și mai dorească o conversație cu ea. Au băut șampanie și au făcut sex, așa cum David nu mai făcuse din adolescență, atât de neîndemânatică era fata și atât de excitat el.

După duș și-au mai pus câte o cupă de șampanie. Încântat de ea, i-a dăruit o sută de dolari.

  • Spune-mi, așa-i că încă nu ai împlinit 18 ani?

  • De fapt, nici 17 nu am.

David era impresionat de engleza pe care o vorbea fata.

  • Atunci, de ce faci meseria asta?

  • Trebuie să am și eu ce mânca, nu-i așa? Da, aceeași poveste a fetelor sărace, din păcate.

  • Părinții tăi sunt săraci?

  • Părinții mei sunt morți.

  • Asta e și mai trist. Îmi pare rău. Da, trebuie și tu să trăiești.

Îi mai dădu o sută de dolari, pe care fata îi luă cu indiferență.

  • Cum zici că te cheamă?

  • Maria-Roberta.

David deveni foarte atent.

  • Și Vodeanu?

  • De unde știi?

Bărbatul s-a făcut alb la față. Cupa de șampanie s-a făcut țăndări de parchetul camerei. Înainte de a leșina, David a mai apucat să vadă ochii mari, albaștri și mirați ai fetei, din care s-au rostogolit două lacrimi grele. Căzut în semiconștiență o auzea hohotind. Un hohot care se îndepărta de el sau el fugea de acest hohot al disperării.

Făcuse un preinfarct. Norocul lui fusese un client al hotelului, care îl văzuse căzut pe parchet, ușa fiind lăsată deschisă de fată în fuga ei disperată. Echipajul salvării, care ajunsese în timp record auzind că e vorba de un turist american, îl resuscitase și îl dusese la spitalul de urgență.

Maria-Roberta ieșise hohotind din hotel, voind să fugă de viața ei și de ceea ce devenise, dar soarta te urmează, oricât ai încerca să te ascunzi de ea. Grizonatul o văzuse ieșind ca o vijelie și se luase după ea. Nu putea lăsa să-i scape o mină de aur, așa cum promitea să devină puștoaica.

La colțul străzii a ajuns-o și i-a tras furios două palme, să-și revină, iar el să-și potolească furia, că-l făcuse să alerge la vârsta lui.

  • Unde crezi că fugi, Paștele mă-tii de nebună? Nu știi că-mi aparții?

  • Nu mai vreau. Nu mai vreau, bâiguia fata, scurgându-se fără vlagă la picioarele peștelui.

  • Poftim? Dar ce, crezi că e după tine? Trebuie să vrei.

  • Nu mai vreau. Vreau să mor. Nu mai pot.

Se culcase cu fața în jos pe asfaltul ud de ploaia ce cădea mărunt, ca într-o îmbrățișare disperată cu pământul, singurul care i-ar fi putut curma suferința. Dar pământul era mut. Încă nu era timpul împlinirii.

  • Scoală-te, vacă nenorocită! Ce, ai dat de greu? Eu te-am ținut ca pe o prințesă, curvă de lux și tu ai început să faci figuri, ai? Lasă că te dau eu la produs pe bandă, să ai 10-15 clienți pe zi și apoi să plângi după viața asta de huzur. Lasă că vezi tu.

  • Nu mai vreau. Omoară-mă, bâiguia fata.

  • I-auzi la ea! O să mori, dar după ce te storc ca pe o lămâie, atunci o să mori. Până atunci nu. Ce-ai făcut cu americanul? Ți-a mai dat ceva pe deasupra?

  • E mort. Bine că e mort.

  • Ce-ai făcut, nenorocito, l-ai omorât pe moș? Ah, ticăloaso, te omor!

  • Omoară-mă. Te rog!

Peștele s-a pus cu pumnii și picioarele pe trupul fetei, care nici măcar nu încerca să se ferească. Aștepta izbăvirea. Grizonatul obosise. Își murdărise costumul alb de sânge și se enervase mai tare. S-a șters pe mâni cu eșarfa roșie de la gât și a aruncat un scuipat sictirit spre trupul inert al fetei.

  • Proastele dracului! Nici de curve nu sunteți bune.

Se pregătea să plece, când a auzit-o iar pe fată murmurând:

  • Omoară-mă.

  • Uite a dracului, nu mai moare! Ia, târfo și omoară-te singură.

Îi aruncă briciul plictisit și se îndepărtă înjurând.

Zorii se pregăteau să lumineze străzile murdare ale Bucureștilor, în timp ce adolescenta învinsă de viață se pregătea să-și încheie socotelile. Nu era mare lucru de socotit. Crescuse fără un tată pe care să-l regrete. Poate numai absența lui o durea. Mama avusese alte priorități în viață, bărbații și propria frumusețe. O regreta mai puțin decât pe tatăl care-i lipsise, ba chiar o ura pentru egoismul și inconștiența ei. Pe bunică o cunoscuse prea târziu să-i mai câștige dragostea. Amintirile din America îi păreau atât de îndepărtate și de străine, de parcă ar fi fost ale altcuiva. Nimerise într-o lume greșită. Nu avea ce să regrete și nici de ce să mai rămână în ea. A ridicat ochii spre ploaie, parcă pentru a și-i spăla de lacrimi. Ar fi fost frumos să plece cu un zâmbet pe față, dar nu a găsit în sufletul ei niciun motiv să o facă. A apucat briciul cu mâna dreaptă și a tras adânc peste venele mâinii stângi. Stătea pe bordură, sprijinită de un felinar și aștepta să i se scurgă viața din trup.

Felinarele s-au stins în București. Începea o nouă zi cu necazuri și bucurii mărunte. O zi de viață.

Vizualizări: 25

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor