Începuse o ploaie cu majuscule, pe codrul care tocmai rodise sălbatic și îndepărtat.
Îi conturam chipul pe brațele noastre măsurând orizonturile într-o îmbrățișare întreagă. O înfășurasem într-un poem continuu, demn de așezat la baza scărilor de peste nori. Erai rege în palma culorilor și te-am fotografiat cu uimirea pe chip, numărând stropii care-ți șopteau, în cădere, un imn.
- Rămâi acolo, mă voi întoarce să-ți aduc primii picuri albaștri. Trei dintre aceștia te vor însoți pretutindeni și vor purta inițiale din busuioc de câmp și alb de tăcere.
- E prima scrisoare pe o balanță tulbure, prima pe care vei fi trimis-o fără intervenții sau alte chenare din gama chiliilor neterminate peste care au urcat iriși somnoroși, de-o eleganță aparte.
Se aprinseseră toate crengile deodată și porniseră agale, spre talazuri.
M-am ferit din calea lor și am făcut o plecăciune.
Lângă mine înflorea un alun îndrăgostit. L-am sărutat pe ultima frunză perforată de sete.
Câteva cascade își dezbrăcaseră straiele pe sufletul codrului pe care-l patrona ploaia noastră.
Unele-mi aparținuseră într-o grădină suspendată, altele erau ale tale, din puf de păpădie și piscuri dezgolite. De-o importanță aparte era freamătul pământului crud din care răsăreau candelabre de diferite dimensiuni, unele pârjolite de dor, altele prinse în descântecul luminii, cu trimitere la scrisoarea de care mi-ai amintit în acel început de veac.
Peste culmi treceau turme de lupi, rupând cerul în patru.
- Mi-e întuneric, ți-am șoptit, așezând pietre în zidul care unea două dintre sferele din pieptul timpului nostru.
Ai tresărit. Ecoul meu împânzise starea de bine și doreai să-l strângi într-o ceașcă de ceai.
- Ai șlefuit lacul de argint, mi-ai zis. Numai tu știi cum ai încăput în somnul lui și ai reușit să coși marginile cerului de pumnul lacrimei!
- Te-am strigat pe numele de împrumut și am distras atenția incertitudinii, ba chiar am tivit stratul de nesomn…Între timp o lebădă își prinsese piciorul în zăbrele de stuf și a rămas prizonieră în propriul cuib! Am transpus imaginea aceea în ochii tăi, era păcat să n-o vezi!
- Oprește odată ploaia aceea, mi-e teamă că valurile mă vor duce spre arii cu spini și gheață! Și arată-mi exact unde te-ai instalat că ești pretutindeni și nu-ți pot urmări chemările. Simt cercuri de foc arzându-mi respirația de un violet pătrunzător și nu reușesc să înnod podurile destrămate în colțuri de rai! Dar stai ... nu face asta, mă voi trezi de mii de ori într-o clipă și voi fi mai sărac decât deșertul cu un singur sâmbure în ciocul păsării rătăcite în el!
- Atunci uită-mă în ploaie! Doar astfel te vei trezi în dimineața de dinaintea regăsirii. Fiindcă am aflat că ploaia diamantină sfințește visul și… mai știi?

Vizualizări: 42

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor