Poarta spre libertate


‘Epoca de aur’, Revoluţie…toate astea nouă, tinerilor de azi, ni se par poveşti. Le luăm astfel, pentru că nu am trăit acele vremuri. ’Epoca de aur’ a fost denumită perioada când se afla la conducere Nicolae Ceauşescu. Totuşi, în această denumire se foloseşte cuvântul ’aur’, care este un metal preţios. Nu înţeleg un lucru, de ce marea masă de români o duceau foarte greu? Răspunsul îl aflăm de la părinţi, bunici, profesori, din cărţi, oameni care au luptat pentru democraţie, dar mai ales pentru libertate.
S-au scris multe lucruri în legătură cu desfăşurarea evenimentelor care au debutat au debutarea cu masacrarea demonstranţilor anticeauşişti de la Timişoara, din 16 decembrie 1989 şi au culminat cu executarea Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu, la 25 decembrie. Dar în afară de aceste date exacte, la care s-au produs evenimentele citate, multe lucruri rămân neştiute.
Căderea regimului Ceauşescu nu a fost cauzată de vreo conspiraţie sau de o lovitură de stat, ceea ce nu înseamnă, însă , că anumiţi indivizi nu ar putea fi socotiţi conspiratori în măsura în care au fost gata ’să-şi însuşească’ revoluţia, pregătindu-se dinainte pentru un asemenea rol, dacă se ivea ocazia.
Revoluţia a fost mai curând un acces de furie împotriva lui Ceauşescu şi a Epocii sale de aur’. Poporul român n-a mai răbdat dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu, n-a mai suportat condiţiile proaste de viaţă şi s-a revoltat spontan împotriva regimului, mai întâi la Timişoara, apoi la Bucureşti şi în alte localităţi mari.
După căderea lui Ceauşescu, la conducerea ţării s-a instaurat Ion Iliescu, acesta având spijinul liderilor politici şi militari de orientare anti-Ceauşescu.
Totuşi, pe măsură ce pacea a fost restabilită, morţii îngropaţi, sfârşitul comunismului proclamat şi hotarele deschise, s-au văzut limpede realităţile politice, sociale şi economice ale epocii post-ceauşiste. O dată cu risipirea euforiei, moştenirea ’Epocii de aur’ începu să-şi arate chipul hidos.
După cum observăm, Ceauşescu a lăsat o dâră de istorie în urma sa, remarcându-se atât prin fapte bune, dar şi prin lucruri mai puţin bune. Vorbim cu uşurinţă despre evenimentele petrecute, însă dacă am fi fost în cauză, probabil că am fi privit lucrurile cu alţi ochi.
În fiecare an, pe data de 16 decembrie, Timişoara este în doliu. Şi totul, datorită unui om, care voia să stăpânească totul, dacă continua, reuşea să conducă şi minţile oamenilor. Nu s-a gândit niciodată că tinerii nu vor mai rezista şi vor hotărî să-l detroneze.
Părinţii lor s-au obişnuit cu situaţia, însă copiii nu-şi doreau să aibă o viaţă izolată. De fapt Ceaşescu asta voia…o Românie care să se descurce singură, fără relaţii internaţionale foarte întemeiate.
O dată cu instaurarea sistemului comunist, mare parte din elita noastră intelectuală şi politică a fost fie suprimată în închisori sau la canalul Dunăre-Marea Neagră, fie obligată să se exileze. S-a instaurat o teroare pe care cei ca n-au trăit-o nu sunt în stare să şi-o închipuie. Lumea gândea un lucru, dar spunea altceva. Toată această teroare a durat patruzeci şi cinci de ani.
Pe de altă parte, regimul a avut realizările lui: a redus considerabil analfabetismul, s-a dezvoltat infrastructura prin extinderea şoselelor şi dublarea liniei ferate, s-au construit uzine. Se vehiculă, că toate aceste realizări n-ar fi fost posibile fără regimul comunist, însă intelectualii vremii neagă această afirmaţie.
În acestă perioadă s-au dărâmat foarte multe biserici, în Bucureşti un cartier întreg a fost distrus, pe locul căruia s-a ridicat o clădire monstruoasă numită ’Casa Poporului’, precum şi a acelui bulevard luxos, mai lung decât Champs- Eliseés de la Paris.
Cu miliardele cheltuite pentru dărâmăturile produse s-ar fi putut construi multe şcoli, spitale, şosele, dar propaganda comunistă a făcut caz cu toate aceste ’realizări’, însă o creştere economică sănătoasă, poate ne-ar fi adus astăzi mai departe.
Cei care au trăit în timpul regimului comunist au rămas cu moştenirea cea mai tragică, care constă în faptul că acea jumătate de secol le-a stricat sufletul.
Poarta spre libertate, pe care mulţi voiau să o deschidă, s-a deschis într-un final. Însă ce era în spatele porţii pe unii i-a dezamăgit, spre deosebire de alţii care i-a bucurat.
Nu mai era nevoie, acum, să stai la rând pentru a face rost de o pâine, nu mai vorbim de alte produse alimentare. La început a fost un haos total, după care lumea s-a redresat, obişnuindu-se încet încet cu cuvântul ’’democraţie’’ care în România a adoptat un înţeles relativ greşit>>.
Populaţia era afectată pe plan psihic. Le era pur şi simplu frică să vorbească. Teama a dispărut o dată cu deschiderea porţii. Zidurile, metrourile mai ales din Bucureşti erau şi sunt şi în prezent pline cu grafiti. Iată cum au înţeles tinerii libertatea.
Oamenii au nevoie de libertate pentru a-şi putea exprima ideile, ce pot salva uneori lumea. Populaţia are nevoie de intelectuali nu la închisori sau în exil, ci în Centre Universitare, în şcoli, acolo unde le este locul.
Nu este nevoie să se distrugă biserici şi cartiere pentru a se construi altceva în locul lor. Se pot construi clădiri fără a dărâma ceea ce există deja.
Respectând memoria celor care au luptat pentru libertate, şi luând ceea ce a fost bun în trecut şi este în prezent, vom putea contribui la formarea unei Românii ce poate impune mai mult respect.

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor