G

Ghimel

 

    Într-o zi l-am vizitat pe poet acasă. Ghimel m-a primit în camera sa şi m-a servit cu puţin ceai într-o cană veche, atinsă de timp. L-a ascultat şi i-am vorbit. Deşi era în vârstă subiectul său era femeia pe care o iubise, care l-a trădat pentru un altul mai tânăr, deşi ea era destul de în vârstă. Nu găsea explicaţii, doar era mândru de lucrurile rare şi valoroase din casa sa, erau acolo adunate tablouri, vase vechi, ceasuri, medalioane, bumerangul, monede vechi,  pe care nu puteai cumpăra nimic, dar a căror valoare era prea mare ca să nu le accepţi ca lucruri necesare într-o lume în derută. Erau acolo samovare, nu am ştiut niciodată ce înseamnă un samovar, dar am aflat că lucrul acesta de la poet, mi l-a explicat încât mi-am putut închipui o iarnă lungă, friguroasă cu adevărat, undeva în Rusia, cu personaje atinse de iubire, cu inima caldă şi sălbatică. Mi-a arătat un ceas vechi, pe care îl obţinuse de undeva din apropierea noastră, dintr-un sat uitat de lume, dar nu şi de Dumnezeu, era o minune că lumea mai păstra astfel de obiecte, trebuia tras la o săptămână şi funcţiona destul de bine, era la concurenţă cu timpul modern, măsurat electronic, din când în când, la intervale regulate anunţa măsura aceea veche de timp, ne aducea aminte că existăm.

     Mi-a arătat o sabie adevărată, parcă era a unui ofiţer din garda regală sau aşa ceva, o armă cu tradiţie, nimeni nu murise de metalul ei, dar metalul ei impresionase multe femei şi copii, dădea bine la regi şi regine şi proştii puteau admira semnele unor puteri care nu mai erau deşi se doreau, era un fel de melancolia puterii, un fel de cădere de pe cal pe bulevardele lumii, înconjuraţi de autovehicule în viteză şi cu tot fel de dotări, conduse prin satelit spre o destinaţie mereu secretă.

    Mai erau multe alte obiecte vechi, dar poetul privea un tablou, bine realizat prezentând o tânără cu trup transparent, stând la malul mării, aşteptându-l pe poet să intre în peisaj.

L-am ascultat atent când mi-a mărturisit că a reuşit să vândă un tablou şi pe banii obţinuţi, a mai vândut vechea sa garsonieră şi cu toţi banii şi-a cumpărat această casă, o casă cu adevărat de poet unde se simţea bine cu noua sa prietenă, sau cu femeia sa pe vreme de tristeţe.

     A fost sincer cu mine când mi-a povestit că a fost o vreme când dăduse în patima alcoolului, bea tării albastre şi translucide, poate apoase şi fără sens, cădea prin şanţurile unde Dumnezeu făcea să crească urzici sănătoase pentru hrana săracilor, era plin de praf şi de iluzii, nu-l căuta nimeni în noul domiciliul, nici măcar soţia, pentru că făcuse greşeala de neiertat să se căsătorească legat la ochi, tânăr şi cu speranţe, fără de poem şi cu o mare putere de a iubi, dar femeia aceea nu o interesa puterea aceasta, cine ştie ce dorea… Poezia însă îl salvase, a putut rezista datorită versurilor, datorită marilor poeţi care şi-au trimis volumele până la el, pentru că, îmi spune, era o vreme pe care o regretă, în care şi-a pierdut tinereţea, dar când o carte costa puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva, în peisajul acesta abstract al iluziilor şi a cuvintelor vii, printre cavaleri şi castelane, puteai trăi într-un castel în care veneau în vizită mari regi şi unde puteai să-şi reciţi poemele. Mi-a mărturisit plin de bucurie că l-a văzut cândva pe Homer stând orb la marginea mării, dar văzând până departe, chiar în castelul său iluzoriu. Credea, poetul, că lumea aceasta îi făcea bine şi mi-a pus o înregistrare veche, cu Bach, o muzică ce te prindea într-o lume adevărată, ascultam amândoi sunetele acelea minunate şi poate că el plângea, mi s-a părut sau poate a fost adevărat, a ascuns toate acestea de mine, ochii îl trădau însă şi nu-l puteam privi direct.

-         Vezi, când Dumnezeu are musafiri le pune muzica aceasta ca să îi îmblânzească pe oameni, ei au nevoie să fie schimbaţi şi muzica poate face minuni…

Am tăcut pentru că nu aveam răspuns, mi s-a părut un citat de undeva, s-au a fost o inspiraţie de moment a poetului, dar a intervenit cumva, parcă îmi ghicise gândurile şi mi-a povestit despre lecturile sale din Borges, unde sunt tot felul de citate din scriitori şi cărturari sau artişti şi el, poetul, crede că au fost puse acolo, deşi nu existau astfel de fraze nicăieri…

-         Ba existau, i-am replicat, în operele lui Borges, le-am citit parcă, s-au mi s-a părut…

-         Fi serios le-a pus ele acolo între ghilimele ca să pară adevărate, avea nevoie un orb să vadă în felul său…

     Mi-a mai povestit despre un loc pe care îl iubea mult, un orăşel mic în care a descoperit poezia cu adevărat, avea o garsoniera undeva pe malul unei ape, cu sălcii mari care îngenuncheaseră în aerul dimineţii, avea o privelişte spre mirifică spre munte, nişte munţii adevăraţi ca în Elveţia, puri, cu zăpadă şi vara, iubea mult locul acela, i-a creat timp pentru poem deşi lucra destul de greu în perioada aceea în nişte uzine mari, pline de praf, de fum, de oameni beţi, fără Dumnezeu, munceau pentru ca la încasarea salariului să intre în primul birt şi să se îmbete şi care duceau, într-un fel aparte, lumea mai departe. Într-o zi, continua el, mi-am pregătit o pungă de plastic în care am pus ceva mâncare, eram şi singur în vremea aceea, dar în loc să iau punga aceasta, am luat o alta, în care duceam gunoiul până la prima ladă de gunoi, chiar lângă blocul unde era situată şi garsoniera. Aşa am mers până la locul de muncă, fără să ştiu ce am în pungă, visam cu ochii deschişi un poem ce nu se scria, şi lucram în condiţii grele, câştigam puţin, dar pasiunea pentru lucruri vechi mă ţinea şi ea pe picioare… Acum toate lucrurile acestea sunt adunate, când voi muri şi moartea îşi scrie şi ea poemul cu mine, poate vor rămânea copiilor, dar ei nu au simţul frumosului şi al valorii lucrurilor vechi, o să le vândă pe nimic ca să pună mâna pe bani, mă atacă pentru noua mea prietenă, dar sunt singur, cineva trebuie să fi cu mine, am ajuns ca dimineaţa să-i mulţumesc Celui Prea Înalt că mi-a dat viaţă, o preţuiesc, mai am doar o carte cu poeme de publicat, am o promisiune că aşa va fi, tot de la un poet care este şi editor…

     Fraza lui putea continua era ceva care lega cuvintele într-un mod ciudat, era ca în viaţă, zi după zi, moarte după moarte, lacrimă după lacrimă…

Era ceva care atârna greu în frazele sale, apoi continuă:

-         Sunt panteist, Dumnezeu e pretutindeni în natură, se confundă cu natura, îl simt, stau de vorbă cu El. În ultima vreme mi-am cumpărat o bicicletă, am un obicei, mă duc la un izvor bun, cu apă minerală, îmi astâmpăr setea din apa care ne-o dă natura, nu mai beau nimic, nici must, doar rar, mă îmbată tristeţea, acolo pe bicicletă scriu cele mai bune poezii, pedalez şi cuvintele vin în mintea mea, le dictează aerul, orele, lumina, apoi, culmea, le uit, sau nu vreau să mi le amintesc, sunt prea frumoase şi, într-un fel, sunt egoist, le păstrez pentru mine…

-         E un mod de a te păstra curat, de a fugi…

-         Scrieţi poemele şi publică-le, lumea are nevoie de ele, mai eşti tânăr şi poţi …

Era un fel de disperare în vorbele sale, vorbea de poeziile mele ca de a lui, poate că în mintea noastră nu mai facem distincţie între poeme, le considerăm ale noastre, de parcă toţi scriem la acelaşi poem, unii mai bine sau alţii mai puţin bine, după cum a şi scris Borges, care, orb, vedea mai bine ca noi…

-         Îmi plac poemele tale, acum nu ai adus nimic, altă dată să vii cu registrul acela la tine, îmi citeai poezii şi parcă le scriam eu…

-         Acum le scriu direct pe calculator, am şi muzică bună înregistrată acolo, cu sunet plăcut, curat, ascult totul, ca pe vremuri când ne întâlneam în garsoniera aceea,   v-am spus că o să regretaţi, aţi fugit de lumina aceea…

-         Toţi fugim, într-o zi şi tu vei face asta, nu ştii ce te aşteaptă…

Nu l-am băgat în seamă, mi s-au părut cuvinte aruncate la tristeţe, dar nu era chiar aşa, puţin adevăr era pus în ele. Venise vreme să fug…

Inevitabil m-a întrebat ceilalţi poeţi din zonă, se interesa de ei, făcea unele comentarii asupra persoanei lor şi se uşura, apoi îşi aducea aminte de poeziile lor, pe unii îi critica, dar îşi revenea rapid, ştia că poeţii trebuie să iubească. M-a servit cu un ceai în aceeaşi cană veche, m-a rugat să mai trec pe la el, să mai stăm puţin de vorbă, să ne mai spovedim unii la alţii. Mi-am adus aminte de spada aceea din vechime, n-am mai văzut-o şi l-am întrebat de ea.

-         Am dat-o…

-         Cui?

-         Ce importanţă mai are, era doar una de paradă… Va ninge, poate unul din fulgii va purta chipul lui Dumnezeu…

-         Va ninge, i-am răspuns…          

Nevăzut un bumerang se rotea peste lumea din care fugim şi în care ne întoarcem, nu mai era anotimp, nu mai bătea ceasul din turnul Primăriei ora exactă, pluteam într-un fel de timp fără de timp.

 

Fragment din romanul Pe masa de operaţie, Editura Rafet, 2011

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor