SPLEEN


Stai în birt şi bei
amăgindu-te cu gândul că măcar aşa
într-un fel sau altul te vei putea vedea liniştit
cînd de fapt te scîrbeşte porcăria devenirii
labirintul prin care eşti nevoit să treci
pentru a putea deveni şi rămîne
în acelaşi timp tu însuţi
prin fereastra de fiecare dată altei iluzii
privind spaţiul infinit al cabalei
care îţi este viaţa - anii tinereţii
în care, iată, preferi mai degrabă să bei
decît să iubeşti sau să scrii
şi prin care atît iubirea cît şi poemul
încep să semene tot mai mult cu un fel de băutură
amară clipocind în balta cea verde a ispitei
ce pînă la un moment dat ţi-a scăpat din vedere
pentru ca apoi, dintr-o dată, să te şocheze
ca întîmplările mărunte din ziare
sau ca florile de mobilă din încăperea
în care pînă nu demult gîndurile tale
cu străluciri de o intensă materialitate
înfloreau în peisajul atît de feminin al memoriei
ca nişte sîni ademenitori şi tandri
ascunşi în vegetaţia de climă caldă a imaginarului.


Stai în birt şi bei
pînă cînd vocalele numelui tău
devin cupe din care îţi sorbi viaţa
deşi pe măsură ce sorbi îţi dai tot mai mult
seama că licoarea e mai searbădă decît anii ce s-au dus.


Iată locul
în care atît tu cît şi poemul
- în lungile clipe pe care aici veşnicia
pare să le patroneze de cînd lumea -
puteţi fi consideraţi încă de pe acum
drept acea infinitate de semne
ce-absorb în sine caricatura infinitării
acel labirint prin care spuneam
că eşti nevoit să treci
copleşit de propria-ţi imaginaţie
ce te striveşte ca un marinar fabulos
ivit din străfundurile unei vîrste alchimice.


Flăcău
megalitic luminos şi auriu
închinat divinităţilor uraniene
personajul acesta născut din proza ruptă
a unor înţelesuri de hîrtie
- şi care uneori
ţi se pare a fi însuşi Timpul -
te priveşte
cu forfota de nestins a amintirii
în vreme ce tu
- prăbuşit
în pocalul de aur al unor ritualuri ciudate
pe care urme de ruj
ca porumbeii stau pe garduri -
te laşi copleşit de hymera lui de vin
sau de votcă unduindu-se în lucitoarele
topaze ale după-amiezii
chipul tău ridat
sever ca lătratul unui cîine
semănînd cu acele crăpături de sub arşiţa verii
ce trebuie mereu stropite
pentru ca pămîntul să-şi recapete
aspectul înfloritor sau primăvăratic.


Arătarea aceasta
sau propria-ţi imaginaţie
poate fi de asemenea şi încrîncenarea ta
de a amîna marele salt în gol
pe care de multă vreme
îţi tot spui că ar trebui să-l faci
dar pentru care
- blocat de adulterări şi deja-vu-uri -
te simţi mereu nepregătit
tot aşa cum tu şi cu mine Iubire
de atîta amar de timp ne privim ca doi îngeri
exasperaţi de a nu-şi fi inventat sexele
sau chiar ca doi îndrăgostiţi
dar pentru care iubirea
- fecioară pervers castă
cu formele mîncate de clarobscur -
ezită să-şi agite simţurile
pînă cînd Noaptea, amăgitoarea zeiţă,
nu-i va face un semn,
după care ni se va aşterne în cugete şi în trupuri
supusă ca un şarpe
pe care l-ai putea întinde oricînd
cu degetul
de la coadă la cap fără să te muşte.

1986

publicat în vol. Locus periucundus, Ed. Marineasa, Timişoara, 1994

Vizualizări: 96

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Alexandru Potcoava pe Februarie 3, 2010 la 8:04pm
Unul dintre poemele preferate! Pe când un altul, de mare curaj: ”Dragă poezie”?
Respect, Mono!
Comentariu publicat de eleonora gaspar pe Ianuarie 31, 2010 la 7:51pm
beti, imbatati-va cu aceste versuri
Comentariu publicat de Lia Lungu pe Ianuarie 31, 2010 la 7:15pm
Il stiam, il citeam, il aveam intre poetii dragi ai timisoarei pe Mono, dintre care, cel dintai imi era Damian Ureche. Noi, devoratorii de poezie de la Opera, ii numeam pe ei cu veneratie:"POETII"! Multumesc domnului Ionita pentru lumea aceea unica timisoareana pe care mi-a reanviat-o prin comentariul dansului. Totul imi este atat de familiar, iar Miron Suvagau, printre "oamenii -artisti" dragi!
Multumesc Oana, pentru Spleen, pentru Monoran !

Lia Lungu
Comentariu publicat de ANA DOBRE pe Ianuarie 30, 2010 la 10:02pm
Cum se pierd poetii? Cine este raspunzator de uitarea lor?...
Comentariu publicat de adrian ionita pe Ianuarie 30, 2010 la 8:28pm
l-am întâlnit pe Mono în perioada sa de formare. Stateam în Calea Sagului într-un apartament “confort 3” de pe strada Hebe. 1968. Aveam 16 ani. Un vecin, Pedro, (preotul Ion Petrovici) la care mergeam sa ascult Europa Libera, mi l-a prezentat pe Mono care avea în el personalitatea unui alfa male blând si marinimos ce vorbea despre Kafka si Camus cu aerul unui arheolog ce gasise o comoara nepretuita. Întâlnirile noastre au devenit foarte repede incursiuni de colonizare a orasului, de la scoala populara de arta unde frecventam împreuna clasa actorului Miron Suvagau, la întâlnirile de la Casa Studentilor sau cele de la Usoda, Strandul Mare sau bazele sportive de pe malul Begheului, sau de la Varice, cafeneaua de lânga fostul sediu Tarom. Mono era cel mai înalt dintre noi, era cel mai alb ( si eu si Pedro eram marunti si negriciosi) mult mai calculat si echilibrat. Pedro era o figura ciudata pentru acel timp, purta ochelari si pantaloni scurti si dupa ce a fost dat afara din scoala a lucrat un timp la Usoda, strandul acum parasit din central orasului. Toti eram atât de saraci încât trebuia sa vindem sticle goale la piata Maria ca sa ne permitem un suc, o cafea sau un kefir cu cornuri, (o masa bogata.) Dar era bine si ne simteam super împreuna asteptând sa se usuce nisipul pe noi în timp ce priveam soarele printre genele întredeschise. Apoi Pedro a intrat la Teologie, eu am plecat la Bucuresti la Arte Plastice, iar Mono a ramas pe baricade sa pazeasca cu trupul si sufletul orasul copilariei noastre.
Mono, I love you more than myself, sometimes we will meet again în heaven and I will feel free again, free again.
Adrian Ionita
Comentariu publicat de Simona Diana CONSTANTINOVICI pe Ianuarie 30, 2010 la 5:20pm
Monoran a turat la maximum ideea de poezie, direct, fara jumatati de masura. Viata lui se confunda cu poezia. Asta se intampla, trebuie sa recunoastem, doar poetilor mari. Admirabil gestul Oanei de a publica in reteaua literara poemele tatalui. Imaginea Poetului ramane, astfel, intacta. Si parca-l simtim langa noi. Reflexul poetic de dupa viata, de dupa moarte - un joc unicat din care invingatori ies cititorii...
Comentariu publicat de Simona Diana CONSTANTINOVICI pe Ianuarie 30, 2010 la 5:04pm
Ne-am risipit viata, da... Important e sa n-o risipim in continuare. Ce a mai ramas din ea. Pentru unii, o eternitate. Pentru altii, o farama de clipa.
Comentariu publicat de muzicantul pe Ianuarie 30, 2010 la 5:00pm
Sunt contemporan cu Mono si l-am stiut , si imi dau seama ca ne-am risipit viata
Comentariu publicat de Ninel Vrânceanu pe Ianuarie 30, 2010 la 2:31pm
da...poate fi mult spirit aici, poate fi multă profunzime, multă acurateţe a mesajului subtil de realist, dar...
Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Ianuarie 30, 2010 la 12:56pm
Radiografie a anului 1986, cu infimele portaluri către poezie şi imaginar. Si totusi au fost poeţi care au scris o poezie neaservită!
Dimensiunea apocalitică a acelor ani de "revoluţie culturală" nu lasa loc decât "Himerei de vin sau votcă" pe post de fir al Ariadnei în Labirintul totalitar. Chiar daca Labirintul a fost perceput de multe ori ca o provocare, si chiar era obligatoriu în iniţieri, labirintul prin care am rătăcit ca umbre cenuşii ale Lagărului Socialist a fost crud şi gratuit.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor