De neînţeles mi se pare
când mă gândesc la întâmplarea cu îngerul.
“Nu-ţi mai arunca zilele tale pe apă
- mi-a zis –
eu sunt bucuria şi leacul”.
O, câtă lumină avea în mâinile sale, câtă lumină
în silabele catifelate!

De-atunci au căzut brumele,
au zburat mierlele în alt crâng,
oamenii şi lucrurile s-au făcut străvezii.

De-atunci trăiesc în umbra unei închipuiri
care încet şi singur mă scrie.


***************

Ah, iată la uşa mea mâhnirea,
căţea credincioasă
şi mă întreb
cât mai e până la ultima zăpadă,
până la ultima carte, până la ultima…

Amândoi ascultăm respiraţia celuilalt.
Adâncit într-o poveste pentru oamenii singuri,
Dumnezeu surâde prin mansardele lumii.

Cutremurat de o bănuială
mă poticnesc la vreme de noapte
pe insula de hârtie
unde nici moarte, nici întristare,
dar nici mântuire nu e.



**********


Doña Angelicata îi spuneau pictorii bărboşi
când umbra ei traversa piaţa.
Băutorii din taverne sorbeau cu sfială vinul
dintrodată albastru,
caldarâmul păstra totdeauna
urmele ei diafane
ca pe o amintire de preţ.

Tăcerile lor atârnau cuminţi ca nişte pietre scumpe
într-o salbă,
trupurile se făceau străvezii
şi, în tot timpul acesta,
ea mai păstra încă pe buze
gustul de sare din lacrima ultimului iubit.

***********

Se luminase parcă de viaţă.

Din lacrimi de vinere seacă
se-ntrupa fumuriu chiparosul
la aceeaşi nesuferită oră a amiezii.

Dinapoia oglinzii cu ape sălcii
vioara-şi dormea neştiuta sonată.
Corzile vii tresăreau prin somnul adânc
şi din vitralii ţâşnea în cioburi ascuţite lumina
împovărată de catacombele trupului.

Dintr-atâta iubire
nici cât s-adune scatiul n-a mai rămas.
Străin de propriul cuget
m-aplec peste hotare necunoscute
ca un infanterist condamnat la dezertare


************

Jumătate din mine locuieşte aici,
în altă parte, cealaltă.

Încerc amintirea
şi ea-mi vorbeşte despre crinii sălbatici
dintr-un alt ev,
dintr-o înaltă ridicare a inimii
la puterea viselor simple, impare.

Cade în pripă lumina, picătură de untdelemn
peste creştetul vinovat :
Abel, Abel, ridică-te din ţărână!
Numai tu cunoşti ceasul acesta imaculat.


************

Ţi-am îmbrăţişat făptura plină de lumina amiezii,
laolaltă cu gutuii şi trestiile.
Ce bine e de noi! Citim anunţuri despre cei vii
Şi-ascultăm cântece pline de patimă.
Apoi noaptea se lasă ca o povară,
iar noi,
întristaţi de vinul purpuriu,
părăsim cercul făpturilor de aer
cu rărunchii şi buzele sfâşiate
de lupta cu vulturul.

Muri în lacrimi steaua dinspre soare-răsare.
Cu tuşe îndrăzneţe, albăstrii
În epiderma cerului lăsă o ascuţită crestătură.
Ce ne-o mai fi rămas – nu ştiu…
Fără ieşire-i limanul cu neagră pădure
de unde din când în când se aude
tânguirea misivei pe care tocmai ţi-o scriu.


*************


Văl anacronic, sânge-amestecat
Cu tresărirea albă a visării,
În blândul nălucirilor crivat
Azi mi te dau, înnegurat, uitării.

Mag îmblânzit de curgerea secundei
Întreagă, tinereţea-mi o închin
Acelui cânt din adâncimea undei
Sau ridicat din amforele cu pelin.

Cutreier azi un ieri înstrăvezit,
Cu îngeri mângâind cariatide
Şi-n roata cerului de jar spuzit
Zăresc în taină jocuri de silfide.

Adastă, inimă! Te frânge-n aşteptare!
În ziua care vine nu e loc
Pentru ciudata, alba-ntruchipare
Din vise spuse-n taină lângă foc.


************

Frumuseţea ta de lut îmi lipseşte
întotdeauna când pescăruşii lunecă peste apele cerului.
Când se face seară mă duc la pârâu
să văd dacă nu ţi-a rămas oglindită făptura
în safirele apei,
s-o culeg cu năvodul,
ancoră inimii mele s-o pun.

Dar nu te găsesc. Pe piatra albită de soare
văd urmele anilor scrijelite
cu măiestrita caligrafie a vântului.
Şi-atunci, îndărătul retinei
vizuini încep a-şi dura neadormitele jivine
şi-n urletul lor, întrezărită,
niciodată deplin,
spaima vechilor legende.


************

Secundele ce ţipă de plecare
vin şi se adaugă rotirii de funigei.
În rugăciuni de boală rostite încâlcit
buzele-ating verdea clintire de apă
cu adâncă evlavie.

Bătrâna grădină se umple
de larga cuprindere a înserării
ce cade peste mesteacănul golaş,
peste dalba umbră a tatei
cosind în toamnă şi linişte
zbaterea galbenă şi roşie a florilor.

Mă simt părăsit la răscrucea satului şi caut îndărăt.
Năluca merilor sălbatici
îmi face semne dintr-un alt timp,
când din rotocoalele albastre de tutun
scoteam insule trandafirii, urmele inorogului,
alături de tata, sub grinzile negre de fum.

Fugara lună păleşte.
După ea, doar noaptea fără început şi sfârşit.


*************

Într-o clipită de văzduh
pânda de sine în mijlocul auritelor flori
ale melancoliei
aduce cu ea limpedea întunecare a spiritului.

Beată de sărutul tristeţii, fruntea îşi adânceşte
şanţul săpat de razele lunii.
Dinspre trandafirii sălbatici, dinspre viţa-de-vie
vin ecouri nelămurite,
care se topesc în aerul răcoros.
Miroase-a seară veche şi curată
în care toate se sfârşesc liniştit
şi-albastrul glas de înger
îţi şopteşte până adormi o poveste despre călătorul
brusc năruit sub fâlfâitoarele flori de nu-mă-uita.


***************

Vizualizări: 66

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Stănescu Aurel Avram pe Iulie 6, 2009 la 5:06pm
Cintece concentrate, permanente idei ce strabat oceanul de stiri nevazut al poetului! Maiestrit concepute intr-o ordine fireasca..
Comentariu publicat de denisa ciaclan pe Mai 28, 2009 la 8:13am
Frumoase poezii

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor