POEMELE ZILEI DE 30.03.20 PENTRU PUBLICARE

 

 

 

Orașul-schit

 

Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele    

Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,      

Lângă parc tunul cu afeturi grele          

Veghind biserica, întunecat pândar.    

 

Doar becuri obosite mai cutează      

A desena cu raze, palide stafii,          

Apoi prin tăceri le îndepărtează      

De internatul școlii unde dorm copii.

 

Destinul diafan intră blând în ceas

Clipe viitoare aruncă lor în zbor,    

Se-adună îngerii la iconostas          

Și calea jalonează pentru pasul lor.  

 

Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge,

În gară, mai aud greu tren cum a oftat,  

Bonom un paznic lumina ne stinge        

Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat.

 

E noapte. Orașul-schit face popas.    

Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,  

Zgomotul de trudă este mai retras,      

Iisus doarme acum cu copii de mână.  

 

 

Apatie

 

Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,

Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,              

Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă    

Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.                  

 

Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,        

De nu se mai întoarce consolator niciun minut?    

Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,      

Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.      

 

Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,

S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,                    

Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția          

Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.    

 

S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai

Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.        

O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,          

Acolo sub nisip, uitat, văd zeul nostru mare.          

 

Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,  

Doar flori crispate în buchete, le pomenesc postum,

În Univers se contopesc neconsumate clipe,              

Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.

 

 

 

 

Capcana

 

Cocoașa muntelui era    

Jumătate de zăpadă,        

Stă zarea înclinat perete    

O ține vântul să nu cadă.  

 

Frunza pomilor îngână      

Foșnetul subtil de ploaie,    

Calm și imperceptibil melcul  

Discret iese din căsoaie.      

 

Greu târăște cheratina    

Cu bun simț de specialist,  

Pe uda frunză argintată        

Ca un delicat teribilist.      

 

Se mândrea cu ochi în coarne  

Și se încredința astfel,              

Că nimeni nu o să-l răstoarne  

Ori s-ajungă într-o zi la el.      

 

Își încearcă gelatina      

Pe o dâră neumblată,        

Dar din absurdă întâmplare  

Sosi și clipa blestemată.        

 

Împietrit în așteptare    

Aducător de nenoroc,    

Tainic aștepta cu cap săltat  

Mândru șarpele cu ochi de foc.  

 

Înfometat ca niciodată,    

Pândea pe micul suflețel,  

În așteptarea suspendată    

Să-nghită melcul mititel.      

 

Beznă se făcu deodată,    

Fu corpul sufocat de ace,

Un clește rece vrea să-l scoată,

Dureri încep să îl îmbrace.        

 

Puterea își simți bolnavă,  

În el năvălea miros urât,

Prin trup fluidiza otravă    

Și simți că e la șarpe-n gâ.t  

 

Iar fiara îl înghițea prelung,    

Discret și gânditor și-n rate,

Cum azi lunecăm în genocid    

Amăgiți sub idei mascate.          

 

 

Catren

 

Astăzi am trimis la tine un înger    

Smuls din desfrunzirea în care sânger ,

Din gândurile cu dinți de ferăstrău      

Mușcând adânc ca șarpele cel mai rău.

 

 

Coșmar

 

S-au împăienjenit atâtea umbre pe nisip,

Iar vântul ascuțit îl sparge ca și marea,  

Degeaba îl strig, și degeaba îi vorbesc, nu-i chip    

Lacrimei mele să-i explice deformarea.    

 

Visam că marea o despic cu o lovitură,

Iar picurii de rouă sub ochii tăi se sparg,

Angelicul tău nume îmi îngheța pe gură,      

Corabia îmi plutea rebel fără catarg.              

 

Vântu-mbrățișa nisipul și-nghițea castele,    

În văzduh se-auzea bonom cum plânge vara,  

În mare se-aprinse deodat-atâtea stele          

Că putui tristeții vechi să-i aprind țigara.      

 

Trudind meduzele, nave-i s-au lipit de chilă,    

Vulgar plimbate ca-n lugubru dric al morții.  

Se rânduiesc să-mi caute iluzia febrilă            

Prin abisu-n care, azi zace cheia sorții.              

 

 

 

Despre mine, numai bine

 

Eu încă mă comport ca un om viu    

Și-n oglindă îmi mai pot oferi

un interviu.

Și tu mai poți afla despre mine    

Că port în inimă ascuns

glonțul tras de tine.

Privește-mă de vrei printr-un geam

afumat,

Prin fum vei vedea că-n suflet port

glonțul imprimat,

Iar tu țintaș necruțător și de elită

M-ai inserat în insectar ca gâză

Nedeslușită.

 

 

 

Doar noi

 

Doar tu și eu suntem aprinși în depărtări,  

Tu sus în cer, eu răstignit în patru zări,    

Tu cuprinsă toată în cercul de lumină,      

Eu prăbușit într-o confuzie deplină.          

 

Într-o eșarfă de lumină te-ai ascuns,    

Doar ochii tăi se pregăteau să-mi dea răspuns,

De-acolo, diafană, m-intrai în vis tiptil      

Și te strigam suspinând în somn, ca un copil.  

 

Prea multe iluzii devastate de vânt,    

Doar tu și rugăciunea-mi sunteți pe Pământ.  

Încerc să rog reci și păgâne ursitoare        

S-ajung în coridorul stelei căzătoare.      

 

Am adunat în tolbe atâta-nsingurare  

Că-n lacrimi voi spăla și lumea viitoare.

 

 

 

În grădina lui Dăncuș

editor, poet și prozator

 

Singură-și doinește frunza, prin blânda ta grădină,  

Fântâna a secat de parcă nu mai are rost,    

Păsări mari de pradă, rapace,vor jefui lumină      

Din grădina vie-n care, candidul crai ai fost.    

 

Trecând iarăși o vară, peste răsadul tău de fragi,  

Plăpânzi, macii tăi și crinii nu mai au vlăstare,        

Cu frunțile plecate, și îngânând acorduri vagi,      

Ei pun o rugăciune pe poartă la intrare.    

 

 

 

New apocalypse

 

 

Noi, nouă ne povesteam cum o să fie,  

Că nu o să trecem de apocalipsa grea        

Și ne-aruncam docenți în filozofie,        

Bârfind Pământul ca pe o blestemată stea.

 

Exuberanți și smintiți de libertate,    

Și-ntr-un zbor rătăcitor ce nu ne-aparținea,  

Pretindeam meschinelor zodii- dreptate      

Scoațând din text orice previziune rea.    

 

Ne învăluia o veste mult prea dulce,    

Care ca un strigăt agresiv ne subjuga,

Punându-ne pe umeri, aceeași cruce    

Și într-un singur univers ne contopea.    

 

Venea din spate valul marilor tristeți,    

Noi încă nu știam că suntem condamnații,  

Și, Doamne, pe când căutam sensul unei vieți,    

Ne făcuși martirii acestei generații.

 

 

 

Oglinzi în care am rămas

 

De brațu-i diafan prinsesem Luna plină  

Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam,

Băusem din raza ei atâta lumină    

Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.  

 

Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte

Completând sfidător și rece în grila sorții,    

Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte  

Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.             

 

Adânc săpată-n amintiri iubirea noastră  

O blândă floare uitată-n soare fără apă,                

Încet petală cu petală lângă glastră,      

Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.  

 

Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,    

Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,  

Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă    

În oglinzile-n care am rămas împreunați.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

POEMELE ZILEI DE 30.03.20 PENTRU PUBLICARE

 

 

 

Orașul-schit

 

Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele    

Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,      

Lângă parc tunul cu afeturi grele          

Veghind biserica, întunecat pândar.    

 

Doar becuri obosite mai cutează      

A desena cu raze, palide stafii,          

Apoi prin tăceri le îndepărtează      

De internatul școlii unde dorm copii.

 

Destinul diafan intră blând în ceas

Clipe viitoare aruncă lor în zbor,    

Se-adună îngerii la iconostas          

Și calea jalonează pentru pasul lor.  

 

Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge,

În gară, mai aud greu tren cum a oftat,  

Bonom un paznic lumina ne stinge        

Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat.

 

E noapte. Orașul-schit face popas.    

Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,  

Zgomotul de trudă este mai retras,      

Iisus doarme acum cu copii de mână.  

 

 

Apatie

 

Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,

Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,              

Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă    

Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.                  

 

Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,        

De nu se mai întoarce consolator niciun minut?    

Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,      

Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.      

 

Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,

S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,                    

Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția          

Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.    

 

S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai

Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.        

O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,          

Acolo sub nisip, uitat, văd zeul nostru mare.          

 

Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,  

Doar flori crispate în buchete, le pomenesc postum,

În Univers se contopesc neconsumate clipe,              

Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.

 

 

 

 

Capcana

 

Cocoașa muntelui era    

Jumătate de zăpadă,        

Stă zarea înclinat perete    

O ține vântul să nu cadă.  

 

Frunza pomilor îngână      

Foșnetul subtil de ploaie,    

Calm și imperceptibil melcul  

Discret iese din căsoaie.      

 

Greu târăște cheratina    

Cu bun simț de specialist,  

Pe uda frunză argintată        

Ca un delicat teribilist.      

 

Se mândrea cu ochi în coarne  

Și se încredința astfel,              

Că nimeni nu o să-l răstoarne  

Ori s-ajungă într-o zi la el.      

 

Își încearcă gelatina      

Pe o dâră neumblată,        

Dar din absurdă întâmplare  

Sosi și clipa blestemată.        

 

Împietrit în așteptare    

Aducător de nenoroc,    

Tainic aștepta cu cap săltat  

Mândru șarpele cu ochi de foc.  

 

Înfometat ca niciodată,    

Pândea pe micul suflețel,  

În așteptarea suspendată    

Să-nghită melcul mititel.      

 

Beznă se făcu deodată,    

Fu corpul sufocat de ace,

Un clește rece vrea să-l scoată,

Dureri încep să îl îmbrace.        

 

Puterea își simți bolnavă,  

În el năvălea miros urât,

Prin trup fluidiza otravă    

Și simți că e la șarpe-n gâ.t  

 

Iar fiara îl înghițea prelung,    

Discret și gânditor și-n rate,

Cum azi lunecăm în genocid    

Amăgiți sub idei mascate.          

 

 

Catren

 

Astăzi am trimis la tine un înger    

Smuls din desfrunzirea în care sânger ,

Din gândurile cu dinți de ferăstrău      

Mușcând adânc ca șarpele cel mai rău.

 

 

Coșmar

 

S-au împăienjenit atâtea umbre pe nisip,

Iar vântul ascuțit îl sparge ca și marea,  

Degeaba îl strig, și degeaba îi vorbesc, nu-i chip    

Lacrimei mele să-i explice deformarea.    

 

Visam că marea o despic cu o lovitură,

Iar picurii de rouă sub ochii tăi se sparg,

Angelicul tău nume îmi îngheța pe gură,      

Corabia îmi plutea rebel fără catarg.              

 

Vântu-mbrățișa nisipul și-nghițea castele,    

În văzduh se-auzea bonom cum plânge vara,  

În mare se-aprinse deodat-atâtea stele          

Că putui tristeții vechi să-i aprind țigara.      

 

Trudind meduzele, nave-i s-au lipit de chilă,    

Vulgar plimbate ca-n lugubru dric al morții.  

Se rânduiesc să-mi caute iluzia febrilă            

Prin abisu-n care, azi zace cheia sorții.              

 

 

 

Despre mine, numai bine

 

Eu încă mă comport ca un om viu    

Și-n oglindă îmi mai pot oferi

un interviu.

Și tu mai poți afla despre mine    

Că port în inimă ascuns

glonțul tras de tine.

Privește-mă de vrei printr-un geam

afumat,

Prin fum vei vedea că-n suflet port

glonțul imprimat,

Iar tu țintaș necruțător și de elită

M-ai inserat în insectar ca gâză

Nedeslușită.

 

 

 

Doar noi

 

Doar tu și eu suntem aprinși în depărtări,  

Tu sus în cer, eu răstignit în patru zări,    

Tu cuprinsă toată în cercul de lumină,      

Eu prăbușit într-o confuzie deplină.          

 

Într-o eșarfă de lumină te-ai ascuns,    

Doar ochii tăi se pregăteau să-mi dea răspuns,

De-acolo, diafană, m-intrai în vis tiptil      

Și te strigam suspinând în somn, ca un copil.  

 

Prea multe iluzii devastate de vânt,    

Doar tu și rugăciunea-mi sunteți pe Pământ.  

Încerc să rog reci și păgâne ursitoare        

S-ajung în coridorul stelei căzătoare.      

 

Am adunat în tolbe atâta-nsingurare  

Că-n lacrimi voi spăla și lumea viitoare.

 

 

 

În grădina lui Dăncuș

editor, poet și prozator

 

Singură-și doinește frunza, prin blânda ta grădină,  

Fântâna a secat de parcă nu mai are rost,    

Păsări mari de pradă, rapace,vor jefui lumină      

Din grădina vie-n care, candidul crai ai fost.    

 

Trecând iarăși o vară, peste răsadul tău de fragi,  

Plăpânzi, macii tăi și crinii nu mai au vlăstare,        

Cu frunțile plecate, și îngânând acorduri vagi,      

Ei pun o rugăciune pe poartă la intrare.    

 

 

 

New apocalypse

 

 

Noi, nouă ne povesteam cum o să fie,  

Că nu o să trecem de apocalipsa grea        

Și ne-aruncam docenți în filozofie,        

Bârfind Pământul ca pe o blestemată stea.

 

Exuberanți și smintiți de libertate,    

Și-ntr-un zbor rătăcitor ce nu ne-aparținea,  

Pretindeam meschinelor zodii- dreptate      

Scoațând din text orice previziune rea.    

 

Ne învăluia o veste mult prea dulce,    

Care ca un strigăt agresiv ne subjuga,

Punându-ne pe umeri, aceeași cruce    

Și într-un singur univers ne contopea.    

 

Venea din spate valul marilor tristeți,    

Noi încă nu știam că suntem condamnații,  

Și, Doamne, pe când căutam sensul unei vieți,    

Ne făcuși martirii acestei generații.

 

 

 

Oglinzi în care am rămas

 

De brațu-i diafan prinsesem Luna plină  

Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam,

Băusem din raza ei atâta lumină    

Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.  

 

Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte

Completând sfidător și rece în grila sorții,    

Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte  

Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.             

 

Adânc săpată-n amintiri iubirea noastră  

O blândă floare uitată-n soare fără apă,                

Încet petală cu petală lângă glastră,      

Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.  

 

Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,    

Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,  

Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă    

În oglinzile-n care am rămas împreunați.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 5

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor