Rezervor critic: Poemul ca ordonare a haosului

când le-am abandonat din prea multe cuvinte

nu au alergat în spatele meu ca nişte braţe

locuite din urmă

 

femeile frumoase din tristeţea mea

nu şi-au lăsat picioarele îngropate în cimitirele copiilor din flori

nu au plâns în formă de cerc

nu au înjurat aleile prin parcuri

nu au rămas înlocuite printre clădirile care mă iubeau

adio după adio

 

acest adevăr doare cel mai târziu

după naufragiul ferestrei

după ruinele timpului liber

imediat înainte

de moarte

(Daniel Dăian, Clădirile frumoase din viaţa mea nu s-au întristat niciodată)

 

Ţipătul rotund (2012) este volumul de versuri al lui Daniel Dăian, publicat la Editura Grinta, Cluj-Napoca. În Amalgam şi eu însumi printre resturi, un (pseudo)prolog la propria carte, poetul îşi justifică demersul, dezvăluindu-ne logica meşteşugului său, acea de ordonare (între două deziubiri şi dezalcătuiri) a haosului lumii: „Alandala şi totuşi într-o ordine care gustă perfecţiunea. Dezordine aranjată sau haos controlat. Tocmai acest amalgam mă defineşte. Sunt o non formă care atinge în fiecare clipă forma dând naştere versului. Nu pot crea fără să îmbin cele două elemente.

Cele peste optzeci de poeme se subînscriu acestei incitante teorii a „dezordinii aranjate”, mai rămânând întrebarea dacă finalitatea unui asemenea demers devine, în creaţia poetului, una semnificativă (chiar considerând Poezia, parafrazându-l pe R. W. Emerson, propria-i raţiune de a fi).

Autodefinindu-se (cu o fină extravaganţă) drept cel care nu s-a sinucis, murind în schimb de tristeţe, poetul se încăpăţânează, fidel logicii sale, în a găsi numitorul comun pentru cele două dezordini, cea a universului din afară şi cea a universului dinlăuntrul său (Borges era de părere că sunt la fel de complexe), rezultând astfel acest „ţipăt rotund”, o lirică rafinată, aproape perfectă în imperfecţiunea ei.

În esenţă, dincolo de manifestările făţişe de maturitate, poezia lui Daniel Dăian este o candidă rostire de sine, petrecută (chiar în sângerare) din cale afară de fluid, aproape de la sine (ca să-mi permit un inocent joc lexical). Un sine dezarticulat, aş spune, ca o oglindă sfărâmată care, după ce părţile i-au fost „reasamblate”, va reflecta o cu totul altă imagine a realităţii decât cea iniţială. Pentru că în urma „ordonării” haosului rezultat după un probabil big-bang (pe plan existenţial), se configurează conexiuni care te pot proiecta înspre zone ideatice practic imposibil de anticipat; poemele par rezultatul ricoşeului unui spirit neadaptat de la un obstacol la altul, în final configurându-se o construcţie nouă pe care poetul nu numai că n-a premeditat-o, dar nici n-o mai poate controla.

Se cristalizează astfel o lirică inedită care te poate lesne deruta şi pe care o consumi cu mirare, chiar fără a fi silit s-o înţelegi. Se poate afirma astfel că poezia acestui tânăr neconvenţional şi incomod (înger boem cu o aripă de lumină şi alta de întuneric) este expresia rotundă a unei necontenite căutări de certitudini.

Judecând exclusiv după titluri, poemele din Ţipătul rotund sunt când o „scrisoare deschisă unei alte jumătăţi” (sau unui „înger păzitor”), când un „jurnal al singuraticului” („sculptor de adâncime” ori „de viaţă”) „crescut deasupra acestui absolut nimic” şi plecat în căutarea luminii „cu palmele goale” (cândva, când încă „murirea ne era la îndemână”). Iar acest joc (semnificativ) al titlurilor ar putea, desigur, continua, poetul (care a descoperit despre el însuşi că dăunează grav sănătăţii), în dezordinea „ordonată” a (auto)tălmăcirii sale, oferindu-ne discursuri despre golul jumătate plin ori nisipul care i-a rămas în piele, despre răgetul ajuns la cer şi nefericirea zburătorului, despre resturile oraşului şi aşa mai departe.

Pentru că dincolo de amalgamul (haotic, dar nu ilogic) al alcătuirii poemelor, confesiunea lui Dăian se dovedeşte a fi una din cale afară de tristă, de-a dreptul dezarmantă uneori, dându-ţi senzaţia că încearcă să-ţi abată atenţia de la sângerarea solitară a sufletului său prin acest gen de monolog sensibil şi inteligent, voit derutant despre „condamnarea la trăire” şi „nevoia imensă de invizibilitate/ ca mijloc contraceptiv înaintea prostiei”, despre „cei singuri/ care se ucid unul pe celălalt cu mult după ce s-au omorât/ între ei înşişi”, despre „trupurile alterate de majoritate” ori alergatul „pieziş şi de-a latul/ între cei singuri”.

Universul (re)clădit al lui Dăian (prin excelenţă al solitudinii) este unul fragil, al nisipurilor mişcătoare înţesate de zilnicării, insomnii şi aminteli, îngenunchieri şi răstigniri, însfârşiri şi părăsiri... Poetul este iritat de „scârţâitul asurzitor” al celui „alunecat din vieţuire”, derutat de „drumurile prăbuşindu-se/ de strâmbe”, împovărat de „bucăţile amputate din trupurile orelor”, deseori secvenţele discursului său părând rezultatul derutant al unui joc adolescentin, premeditat distructiv, ca o mimare a nebuniei existenţiale.

În acest ocean de vieţuire (sau „de trăire”, cum îi place poetului să spună) condiţionat de haos, însăşi dragostea se traduce în căutare, neputându-se coagula într-un ostrov de certitudine, de împlinire existenţială. Dacă în Semper Fidelis poetul e convins că el şi femeia ar putea trăi închişi („cu toate porţile deschise”) „unul în celălalt”, în alte poeme, în ciuda atingerii, comunicarea dintre femeie şi bărbat este imperfectă, neîmplinită, dându-ţi senzaţia de vid, de gol existenţial. Dintru început, „iubirea” din poemele lui Dăian e secătuită de tandreţe, amintind mai degrabă de o intervenţie chirurgicală: un poem se intitulează şi ţi-ai scos un plămân înainte de a mă strânge în braţe, altul pelinul coastei tale. În îndoirea şi restul părăsiţilor, „pentru a supravieţui înălţimii”, poetul se tratează cu „bărbăţia femeilor” sale.

În ciuda unui narcisism asumat („mă îndrăgostisem de mine însumi”), poetul caută femeia şi se va întoarce, de câte ori e posibil, la femeie, apropierea (chiar doar fizică) oferindu-i (între două muriri) iluzia trăirii: „sunt viu/ în braţele tale de femeie tânără/ cu toate degetele întinse/ până în măduva sângelui” (sunt viu).

Niciodată considerată o „iubită” în adevăratul sens al cuvântului, femeia este transformată în cele din urmă într-un liman pe care poetul poate naufragia (tânjind după sânul matern): „plecările/ nu m-au oprit niciodată să naufragiez/ la sânul unei alte femei/ să ascult şoaptele laptelui/ înaintea naşterii mamei mele// ca pe o mântuire” (doar un strop de viaţă).

În general, în lirica lui Daniel Dăian imaginea femeii este departe de a fi măgulitoare. În poemul când murirea ne era la îndemână, mărturiseşte că „femeia mea era mai mică decât compasul/ care desena orgolii pe oglindă”. Un „tratament” întrucâtva aparte are Ioana, cea care „servea viaţa la pahar” şi „avea zilnicitatea lipită în sânii mici”, imaginea ei revenind pe parcursul volumului, finalul poemului tu nu ai de unde ştii fiind exemplar: „nu a mai plouat cu timpuri în glasul nostru/ şi este atât de multă linişte în chipuri Ioana/ încât îmi pulsează teama-n buricele degetelor/ de frică să nu adorm până la urmă/ în somnul tău”.

Într-un alt poem, Anca este cea care se remarcă, având „glasul timid/ când nu mai avea mult şi aţipea/ rezemată în tâmpla patului/ cu toţi ochii acoperiţi de culoare”.

Un motiv care reapare din „amalgamul” lumii haotice la care este condamnat poetul (ca într-un autoexil absurd între „resturi) este cel al tatălui, ca în poemele sub podea tata cultiva speranţă, două ziduri tâmpite şi camera de unde venea tata sau, de pildă, căutare de clipe: „tată/ astăzi a început să curgă imacularea din vârful cerului/ ca un semn de aducere aminte pentru nepăsarea ce o porţi/ de câteva săptămâni încoace...”

Treptat, sentimentul de abandon şi de inutilitate se permanentizează: ne târâm vieţile într-o lume în care „nimeni nu ne-a învăţat/ cum să murim într-un colţ” (crescut deasupra acestui absolut nimic), ori sfârşim prin a nu ne mai recunoaşte tălpile „cerşind înaintele” (dacă ţi-aş fi început). Poetul nu osteneşte să ne vorbească despre sine, titlurile poemelor prevenindu-ne în acest sens: într-o ureche mi-a crescut un zid; sau nisipul care mi-a rămas sub piele; sau sunt fragment din viaţa unui erou... Exemplele ar putea, desigur, continua. În schimb, alte titluri amintesc de posibile anunţuri de la mica publicitate: individualist vând silă sau înziditului ofer Ană... sau caut îmbrăţişaţi rătăciţi în nesfârşirea pământului... Imagini superbe pe care nu poţi să nu le păstrezi în biblioteca sufletului tău...

Daniel Dăian este un poet modern prin excelenţă. Lectura poemelor sale seamănă cu o navigare pe internet: aplici pentru o temă/ un titlu şi, pe nebănuite, ţi se deschid dintr-o dată o duzină de căi, alegi la întâmplare o direcţie şi în curând eşti pus în faţa a o sută de alte opţiuni. Ideea e că, pornind de la titlu, nu vei ştii niciodată cu certitudine unde vei ajunge; poate că aceasta este arta modernă, faptul că există fiind însăşi raţiunea ei de a fi. „Sunt lihnit de dor în partea dreaptă”, mărturiseşte poetul la un moment dat, „în stânga a mai rămas cineva/ şi câteva resturi de viaţă proaspătă/ târându-se în podeaua goală” (atât de urmă îmi eşti).

Poezia lui Daniel Dăian este o lăudabilă încercare de recuperare a sinelui pierdut. O încercare singulară care va conta în cele din urmă. Nici nu mai interesează dacă va izbuti ori nu, pentru că niciodată nu va conta destinaţia, acestui labirint existenţial lipsindu-i, practic, ieşirile. Ca exilat însingurat (căutând scăpare „în nebunia bătută în cuie”), poetul încearcă să „disciplineze” haosul lumii pentru a nu-şi pierde busola (încercând uneori să ascundă ceea ce numeşte el „destin de maimuţă”). Aproape feminin în metafizica lucidităţii sale, narcisist (oare nu spunea Cioran că poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism), poetul este adeptul unei poezii „de limită”, aproape sinucigaşe, mirându-se (la fel de candid): „nu înţeleg ce nevoie am de tălpi/ de fiecare dată când mă târăsc// pe sub pământ” (învaţă-mă să merg cu ochii).

Uneori scriitorul tânăr îţi dă senzaţia că nu e decât un adolescent care doreşte din răsputeri să pară, să conteze. Peregrin rătăcit printre cuvinte, dacă l-ai opri, şi-ar pierde minţile, sărăcindu-ne şi pe noi de aceste „bucăţi” inedite de suflet, atât de generoase în deziluzie şi însingurare. Îşi asigură supravieţuirea vorbindu-ne despre cădere şi moarte. Când „orice salt spre murire e onorabil”, se confesează femeii în poemul cumpăr viaţă, „doar tu îmi conteşti nevoia de a muri”.

Poate că aceasta este, în cele din urmă, şi semnificaţia „ţipătului rotund” al volumului său, această frumoasă metaforă a căutării. A ordinii în dezordine. A iubirii în locul absenţei iubirii. A apropierii în locul singurătăţii. A sinelui, în cele din urmă. Titlul prologului său, Amalgam şi eu însumi printre resturi, îmi aminteşte de acelaşi Emerson mărturisind: „Dacă Minerva mi-ar oferi un dar şi posibilitatea de a alege, i-aş spune: dă-mi continuitate. Sunt sătul de frânturi.”

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor