UN VEHICUL SPRE ETRENITATE


Eugen Dorcescu îşi fixează temele scrisului său în cartea „ POETICA NON – IMANENŢEI „ apărută la Editura online „ Semnătorul „ – iulie 2008, o carte în care se regăseşte şi priveşte, totodată, în oglinda ei de cuvine argintate gândurile cu privire la sine, la esenţa scrisului care se adună sub forma de literatură, epistolă şi mărturie într-o lume în schimbare, mărturie ca o cetate a poemului.
E o carte despre scrisul celuilalt, a poetului în căutarea editorului, a poetului în căutarea criticului de serviciu, a poetului în căutarea tărâmului necunoscut din opera celuilalt şi din psalmii eliberatori ai credinţei.
Deşi este stăpân pe mijloacele sale de analist a fenomenului literar, Eugen Dorcescu preferă să abordeze fiecare carte despre care a scris ca pe o temă proprie, impusă de celălalt, o temă care l-a inspirat, sau care l-a pus în starea de ieşire prin cer.
Autorul a preferat să publice acestă carte în format electronic, supunându-se vremii, dar sunt sigur că este un scrib al cărţii scrise pe papirus, un scrib venind cumva din vremuri mai vechi, cu dorul pentru cuvântul plin de mistere, pentru cuvântul scrijelit pe piatră sau pe foiţa subţire de cupru, are, adică, dorul de a rescrie cuvintele definitive.
Personal, când reflectez asupra imanenţei nu pot face abstracţie de contradicţia divină transcendent – imanent, iar atunci când mă apropi de ideea de imanent, simt prezenţa aripei uşoare a îngerului care mă vrea mai inţelept.
Probabil că Eugen Dorcescu a dorit această prezenţă în opera sa, în scrisul său, a dorit să poată trece de cele văzute şi nevăzute dintr-o operă literară impins de puterea celui trimis, a mesagerului care are de dus în pumnii săi de om trecător un mesaj despre veşnicie, cu regretul că trupul este aşa de puţin pentru maratonul scribilor...
„ Un critic literar scrie despre cărţi (realităţi secunde) şi despre autori, nu despre realitatea primă şi despre sine.
Or, eu comentez o carte exact în măsura în care o re-inventez. Altfel zis, am fost, sunt şi voi rămâne poet. Scrib. Nici mai mult, nici mai puţin, nici altceva. “
În abordarea literaturii ca fenomen divin, cu bune şi rele, creaţie imperfectă, încă, pe acest pământ numit România, autorul şi poetul în căutarea operei sale din operele celorlalţi, stabileşte ca punct de plecare metafora, ca act de a ilustra adevărul prin lucrurile ştiute, o metaforă influenţată de modul de vorbire şi trăire a lui Iisus, ca om pe pământ şi ca Fiul a lui Dumnezeu, care a înţeles să ne spună câte ceva esenţial despre adevărurile cereşti prin pilde, în aşa fel încât să înţelegem să putem fi cetăţeni ai cerului, prin modul cum vorbim sau cu trăim cuvântul vorbit şi scris. Între metafora ca instrument al creatorului modern şi pilda înţeleptului din vechime este o legătură intimă, deşi nu prea dăm atenţie rădăcinilor în vremurile post-moderne.
Iată cum scrie Eugen Dorcescu despre metaforă, ca animal în oceanul manuscriselor:
„ După opinia noastră (12), simbolul artistic (poetic) este, din punct de vedere semantic, sinteza dintre metafora personificatoare şi metafora de-personificatoare. Altfel spus, este expresia lingvistică a unei realităţi antropo-cosmice, a unui veritabil anthropos – ergon. Ontologia nu cunoaşte asemenea realităţi, ele rămân specifice artei, fapt care justifică sentimentul derutei, contrazicerea deprinderilor aperceptive, impresia de ilimitare semantică. „
Deşi face trimitere la Tudor Vianu sau la Goethe, autorul prefără această definiţie, ca punct de plecare lucid spre un mecanism care reflectă prin vibraţie lumea de sus, încărcată de energii şi lumină. Dovadă că, pentru autor, opera unui scriitor e mai mult decât o povestire scrisă frumos şi talentat, e resposabilitatea celui care deja ştie, sub apăsarea responsabilităţii sale de om potenţial etern prin scris...
Analiza mecanismului intern a operei scrise, pornind de la metaforă trădează rădăcinile valorilor creştine în opera lui Eugen Dorcescu, un semn că dincolo de teoriile literare asimilate a existat permanent o acomodare a teoriei cu valoarea eternă evanghelică, dorită, trăită şi exprimată delicat şi discret, cu rigoarea matematicianului artist care trasează formula versului călător spre opera pefectă, cu viteza specifică a celui care moare trăind sensul ultim al poemului care imită creaţia.
De fapt Eugen Dorcescu abordează într-un capitol metafora în discursul ştiinţific, atent la precizia gândului dintr-un vers, sau dintr-un studiu al matematicilor supreme.
„ Concluzii. Aşa cum s-a putut constata, structura formală a metaforei ştiinţifice coincide, în mare, cu aceea a metaforei poetice. În ambele cazuri, întâlnim structuri metaforice simple (coalescente şi implicate) şi structuri metaforice complexe. Diferenţele apar la nivelurile imediat inferioare, în infrastructuri. „
Abordând în această manieră problema metaforei, se poate observă disciplinarea scribului, făcută de operă în sine, ca act de viaţă, ca reacţie la impusul creator.
Eugen Dorcescu analizează cu vârful inimii : METAFORA ÎN POEZIA LUI B. FUNDOIANU, apoi URMUZ ŞI REALISMUL PSIHOLOGIC, urmate de glisarea măştilor la Alexandru Philippide, sau neclintirea semnului natural la Ion Pillat, ori imaginea trăită a stelei piedute în noapte la Panait Cerna.
Despre Macedonski autorul scrie : „ Macedonski şi rondelurile sale descoperă (re-descoperă) identitatea fundamentală (primordială, abisală) a tuturor pasiunilor: uitarea nu-i decât forma cea mai subtilă, cea mai tenace şi – sufleteşte – cea mai productivă a amintirii.”
Dar poate cele mai profunde experienţe ale scrisului său de-a lungul vremurilor din vremea vieţii sale, Eugen Dorcescu le curpinde în eseurile dedicate operei sale şi esenţei din opera sa: „ POEZIA MISTICO - RELIGIOASĂ. STRUCTURĂ ŞI INTERPRETARE, dedicată „ Poeţilor tineri, care îmi sunt prieteni „. Este mesajul cărturarului către urmaşi, convins că numai abordarea evlavioasă a poemului poate elibera pe poet de opera sa. Textul aceast merită reţinut ca manifest despre poezie ca unealtă spirituală în cetate.
Punctul de plecare spre poem: „ Poezia religioasă aparţine domeniului cuprinzător al creaţiei de factură spirituală. Se ştie că spiritul este cel care dă viaţă, formă, durată, energie, în timp ce materia e amorfă, inertă, străină de orice iniţiativă şi refractară la orice remediu. Materia e moartă, numai duhul e viu: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit, ele duh sunt şi viaţă sunt” (Ioan 6, 63). „
Vedem, iată, că poezia este rigoarea artistului de a rămâne prizonier a frumosului primordial, ancorat în perfecţiune dintâi .
Aplicând la text această idee – spaţiu, Dorcescu scrie despre opera lui Octavian Doclin: „ Ca urmare, pe drumul de la Cetatea Poemului la Cetatea lui Dumnezeu, în desfăşurarea aşa-zicând istorică a volumului, mânuitorul de cuvinte meşteşugite (arhitectul de poeme), devine Scrib al esenţei (fascinat de Ceea ce este, de Cel care este) şi, mai apoi, actant al propriei treceri de la moarte la viaţă. „
În anexele la volum acesta, autorul mărturiseşte efortul purificator din cărţile versificărilor biblice: Psalmii, Pildele, Ecclesiastrul, încercare şi reuşită cu valoare de unicat în literatura modernă, aplecată mai mult spre fascinaţia vremii de acum decât faţă de temele de început de lume, când literatura de înelepciune a dat sens societăţii ca structură specială în creaţia lui Dumnezeu, ca soluţie posibilă într-un cor de soluţii imposibile.
Eugen Dorcescu scrie despre această misiune asumată ca necesitate a libertăţii sale de om şi scriitor în cetate: “ Voi afirma, însă, că, spre a tălmăci în stihuri Scriptura, este obligatoriu nu doar să-ţi asumi duhul ei, ci – mai cu seamă – să fii asumat de acesta. „
Iată taina scrisului: renunţarea la sine, pentru a fi scris ...
Lectura atentă a textului va lumina orice scriitor în căutarea operei sale şi va înţelege că scrisul are ceva tainic, înălţător, ceva elibarator care ţine de har şi rânduială, care ţine de înţelepciunea de a renunţa la eu pentru trăirea fiinţei scrise în fiinţa ta, chiar de la început de lume ...
Cartea cuprinde şi interviul realizat de Cosmin Lungu cu Eugen Dorcescu, din răspunsuri rezultă clar obţiunea scriitorului: refuzul omului de carne, idolatru şi ostentativ şi acceptarea omului spiritual, ca amprentă divină, răspuns din care rezultă angajamentul scriitorului pentru o lume cât mai perfectă, posibilă, pornind de la literatură ca fenomen de putere spirituală ....
„ Mă aflu la vârsta (empirică şi literară) când viitorul are pentru mine un înţeles precumpănitor, dacă nu exclusiv, spiritual. Adică, el înseamnă, pe de o parte, strădania (discretă) spre mântuirea sufletului, iar pe de alta, încercarea (decentă) de a promova, de a face cunoscută, de a fixa, atât cât este posibil, în memoria lumii terestre, propria-mi creaţie. Scriitorul are o datorie faţă de opera sa, faţă de harul ce i s-a dat. „ ...

Intre imanent şi non –imanent, opera ca vehicul spre mântuire ...

Constantin Stancu
August, 2008.

Vizualizări: 10

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor