Drum de Piatră

Piatră, piatră-nsetată de apă, piatră de râu aruncată
de furiile naturii în drum. Durere de piatră-nsetată, sete de apă.
Tumult de ape ce curg încet tot anul, fir ce pare un joc de copil. O dată în an firul devine fluviu, iar fluviul se varsă-n marea de pietre, pietre de apă însetate, ce vor sta căruţaşilor în drum.
Drum pavat cu pietre, pietre moi de apă, ce se sparg sub greutatea zilelor ce trec. Durere ce se aude ca un trosnet de piatră spartă în drum.
Cale pe care trece încet o vacă mergând la păscut,
apoi alene vine un car cu trei boi, doi ce trag şi unul ce
merge.
Iubire de piatră de apă însetată, ciocnire ce divide, împărţire, ce redă la urma urmei tot praful din drum. Iubire ce doare căci fracturile dor, iar piatra se frânge în două apoi în mai multe, până ajunge un fir de nisip. Nisip de piatră.
Piatră, piatră-n setată de apă, iubire… durere…
rupere… praf în drum.


Bântuind, urlând, rugându-mă


Bântui prin gândurile altora, mă doare atât de tare
în cot şi-n umărul drept...
– Ce cred ?
– Cred că mă doare capul dacă mai stau să mai
şi gândesc.
Strâng iubirea în braţe şi o strâng atât de tare că ar putea să se contopească cu mine.
O strâng în pumnul
drept, încleştat, mi-e frică să nu o scap printre degete.
Îmi este teamă să nu o pierd.
Urlu ca lupul de pe stema dacicului steag,
nu la luna plină ci doar la micimea mea.
Ce spun?

– Spun că nu este nimic de spus.
Durerea mi-a devenit o obişnuinţă; mă doare ce simt, ce văd, ce trăiesc.
Durerea îmi este o nouă plăcere. Mă doare, deci
aşa simt că sunt, nu am murit.
Mă rog pentru durerile lumii, nu pot să le uit, am timp să le ascult.
Tac?
– Nu cred că aş putea să tac, vorbind îmi
descarc energia negativă...
În taina durerii găseşti şi iubire, sunt de nedespărţit.
Mă doare, iubesc, e tot una atâta timp cât trăiesc.

Chip de cenușă sunt


Cenuşă din jarul timpurilor eu sunt, din focul cel veşnic mi-am luat fiinţa,
din bobul cel sacru ce a rodit pentru prima dată pe pământ luat-am bucuria,
din chinurile primei naşteri luatu-mi-am suferinţa.

Căldura din focul cel sacru îmi dă visului zbor,
în lacrimi de sfinţi scăldatu-mi-am faţa şi mi-am şters-o cu frunze de laur;
mă doare tăcuta, măreaţa şi sacra durere a pământului primordial.
Din vântul de vară luatu-mi-am speranţa, un chin îmi este viaţa.
Sunt cel ce aude şi vede mai tot.

Nu sunt Creatorul şi nici nu mă compar cu El, dar nu sunt orb şi nici surd nu sunt,
aud şi văd durerile celorlalţi, nu pot să trec nepăsător pe lângă agonia semenilor mei,
nu lovesc şi asta, nu pentru a nu fi lovit ci pentru că nu pot să cred că cel ce loveşte, se poate numi om.

M-am născut (uneori), deodată cu această planetă,
îmi pare că martor am fost la creaţia ei,
cu toate acestea nu ştiu de cele mai multe ori în care parte este stânga sau dreapta.
Nu uit, dar iert,
iar iertarea mă face să simt plăcerea de a trăi.

Iertarea înnobilează,
uitarea te face să devii amnezic,
idiot, aici ştiu să fac diferenţe.

Nu uit, am zis,
dar nici nu îmi fac o deosebită plăcere amintirile triste,
nu pot să văd oamenii plângând.

Spălatu-mi-am faţa în lacrimi de sfinţi,
căci sfinţii sunt aceia ce uită şi iartă,
iar plânsul lor nu este altceva decât râul ce-n mare se varsă.
Mare iubiri, marea iertare!


Dan Orghici 10.02.2013
Citere la cenaclu nost.
Cenaclul "Metamorphosys"

Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor