Poetul se opri la porţile cetăţii şi însingurat
ca de obicei  începu să scuipe cu versuri pe
zidurile exterioare Nesfârşite mi-au fost nop
ţile singurătăţii Dragoste pâinea mea cea de
toate zilele De multe ori flămânzitu-mi-au şi
trupul şi sufletul Depărtarea însă mă cheamă
iar şi nu pot pleca cu mâinile goale Pe degete
îmi strălucesc luceferi şi cele mai fragede ste
le Şi vai de zăpezile ce mi-au cucerit toate sim
ţurile Cuvintele mi-s pline de viscol şi vânturi
turbate Dinţii şi măselele se clatină de nerăbda
re şi dor Ochii mi-s întunecaţi de dorinţă Şi
numai dragostea îmi poartă mâinile spre tine
Pâine a poeziei mele de inimă albastră
Buzele ard
ca
nişte
flăcări

Inima-i
 ce
nu
şă 
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor