Versetul II

PRINTRE DEGETE SI LACRIMI… i-am pieptanat visele unul cate unul pana cand nu a mai ramas nimic de pieptanat, pana cand parul de vise a devenit nisip.
Am calcat peste urmele pasilor ei incercand sa o prind de esarfa si sa o trag catre mine si am tot calcat pana ce mi s-au tocit calcaiele, am ramas cu cioatele astea doua, fara echilibru, intr-un balans constant ametitor.
Ea s-a asezat mereu in celalalt colt de strada, in cealalta statie de autobuz, pe partea opusa a apei sau la etajul 2. Eu am stat toata viata la 1, nu am dat coltul de teama superstitiilor, am circulat cu metroul si am invatat sa urasc panoramele si apusurile de soare pe marginea apei.
Ea pasind boem cu parul prins in elasticul roz, eu cioplind araci sau indoind cuie.
Sa o atingi. Sa o simti langa tine. Calda, i-ai saruta varful degetelor si ai adormi pe un fotoliu langa pat. Atunci nu ti-ar mai pasa de nimeni, nu ai mai da doi bani pe lume.
Si daca tot universul s-ar prabusi peste tine, ai suporta greutatea unei lumi in paragina fara sa scancesti, fara sa spui macar o vorba.
Nu ti-ar pasa de ei, nu ti-ar pasa nici macar de mine, desi iti sunt frate, atunci ai canta cu adevarat Puterea Divina iar anilor tai li s-ar adauga povara Sperantei.

Incepi sa crezi ca o iei razna? Iti zambesc ca un prieten dar nu inteleg o iota din ce imi spui, tu nu ai nevoie de intelegere, frate. Recunoaste, te-ai confesa chiar si unui ibric de ceai in momentele astea. Stiu despre ce e vorba… In mana ta e o mana mica pe care nu o poti atinge, o mana care aluneca de fiecare data.
Ticalos ieftin si imputit! Ea a devenit singura unitate de masura la care te conformezi, e punctul tau fix cu care poti rasturna universul.
Priveste-o nemernicule! In momentul in care saruta ceramica de pe statuete, cum isi spala fata in apa diminetii. Vezi-i fata in momentul in care ploaia o atinge, vezi-i veselia de copil si imaginaza-te invalid. E singura modalitate in care te poti descrie, doar asa te pot intelege ceilalti, ca pe un invalid, o schita indoita a unui pictor tuberculos aflat in mizerie.

Vorbind cu mine am hotarat sa ma las topit de soare, sa zac in caldura atat cat este nevoie pentru ca pielea de pe frunte sa-mi curga peste ochi, sa ma cufund in tot, sa merg pretutindeni dar sa fiu material nicaieri. Doar o esenta capabila sa o cuprinda in orice moment din zi sau din noapte, atunci cand ea va dori sa cada

Vapori de asphalt in zilele de vara, picaturi de ploaie cazute peste mirosul ei toamna, zeci de milioane de ace de lumina dornice dar incapabile.
Eu, fara glas, incolor, dar pretutindeni
M-au adunat cu minutiozitate de pe frunzele unui salcam inflorit. Supt pe o carpa de bucatarie galbena, intr-un borcan de sirop de tuse bine spalat. Am fost oblojit de doi baieti , unul plin de pistrui celalalt cu breteaua rupta indesata in pantaloni..
Eram doar eu si doi paianjeni beti, momiti cu smoala calda si scaldati in spirt farmaceutic.
Ei se bateau, eu ii priveam mirat, lipsit de gesturi, fara sa-i indemn sa continue, fara sa-i rog sa se opreasca, doar o molecula de praf in fata unui spectacol de teatru.
Am scapat cu greu din borcan impingand o boaba de nisip cu spatele, am impins pana la epuizare, de doua ori pana la epuizare si dupa 8 zile de captivitate m-am vazut din nou afara.
Am calarit vantul pana acolo unde pamantul se priveste rusinat in oglinda, acolo m-am asezat si am tacut.
Istovit in varful muntelui am asteptat Mantuirea care insa, nu a mai ajuns.Acolo nu ploua niciodata iar peste valea galbena acoperita de cerul de funigine zburau pasari cu ciocurile taiate.
Le priveam stand intr-un picior pe un varf ascutit de munte.
Am stat mult timp acolo, cu ochii atintiti la valea galbena, cu muschii incordati puternic ca sarmele unei viori, lucrand la imbunatatirea starii de disconfort.
Am adormit de foarte multe ori pe coltul ala de munte. Zile si nopti a trecut iar hainele mele s-au scorojit in cele din urma si au inceput sa crape ca frunzele pe care le calci in picioare toamna.
Creierul inghetat de spaima dar plin de iertarea cautata. Frica luase locul oicarei simtiri, pentru ca frica este simtamantul primordial. Ne nastem in frica si murim in frica la fel cum toata viata o traim acoperind ceea ce insemna frica cu un colaj de sentimente mai putin puternice.
In spaima am inecat momentele in care o sarutam dimineata putin mai jos de ureche, in timp ce ea privea oamenii din balcon, sau clipele in care corpul ei din carne calda imi adormea in brate epuziat, dansurile irlandeze in saloane pline de miros de alcool sau serile de vara acoperite in vapori de regina-noptii pe care la iroseam in plimbari inutile.
Am ucis frumusetea clipei in care corpul tau gol se dilua in perdelele de satin verde si mersul tau incapatanat prin troienele uriase de zapada. Le-am ucis pentru ca imi dadeau dureri in cosul pieptului si simteam uneori ca raman fara aer.
Acum nu a mai ramas nimic. Nici urma de fluturi in stomac, pentru ca fluturii i-am ars demult. Nu tu emotie, nu tu curaj, nu a mai ramas nimic. Si daca nu m-ai crezut vreodata am sa le las scrise pe piatra vulcanica, le cioplesc in varful asta de munte pentru ca in felul asta nu am sa le mai uit niciodata.
Asadar>

AL DOILEA DEMON

Probabil asa a inceput.
Cu mine leganandu-ma pe stanga si pe dreapta, cu fete vesele care pe masura ce anii au trecut si-au mai pierdut din stralucire.
Cu bucata de pantaloni de stofa pe care am scapat-o din mana in momentul in care soarta sau orice alta forta neravasa a decis ca nu mai e nevoie sa ma tin strans.
Asa s-au dus toate.
Diminetile pline de roua, dupa-amieze calde racorite in camere de pamant unde numai racoarea paiantei si plasele de paianjen m-au vazut sarutand-o.

Acum ma uit si realizez ca mi-a trebuit cam mult sa invat ca nu pot schimba nimic pe pamantul asta si ca randuiala face parte intr-un fel sau altul din viata noastra.Fiecare rotita cade pe cealalta exact la timp ca dispozitivul sa nu se rupa.

Atunci eram liber si nu dadeam importanta lucrurilor.
Alergam toata ziua prin troscot si bateam drumuri printre vite si livezi de pruni.Seara ma asezam pe iarba si iarba era calda, de acolo ma luau cu greu acasa.
Stiam ca o sa ma intorc mereu in locul acela placut si ca nimeni nu ma va opri sa ma asez pe bucata de tarana acoperita de iarba,sa zac, sa privesc si sa tac.

Ea vorbea putin si purta ciorapi albi cu volane din dantela. Eu eram mereu plin de praf si cu tenisii din picioare rupti.
Lacrimile ei curg la fel chiar si acum dupa douazeci de ani: rapid din cristalul ochiului, acoperind pernutele moi de sub sprancene, usor pe lungul nasului apoi pe catifaua obrazului.
Gura nu se mai schimonoseste pentru ca acum spre deosebire de atunci stie pentru ce plange iar plansul ii vine de undeva din interior, din golul stomacului.
Atunci o stergeam cu mana mea murdara, acum nu indraznesc sa o ating nici macar cu o batista de velvet.

E ciudat cum simt cateodata ca cei mai buni ani i-am pierdut deja. Sa nu fiu inteles gresit, nu ma simt batran si inca imi place mirosul de frunze arse dimineata in aerul rece, inca mai umblu descult prin noroi si inca mai sar peste garduri, dar ceva nu mai pare la fel.
Atunci timpul trecea mai greu, acum abia daca mai gasesc secundele necesare sa-mi trag suflarea.

Imi amintesc ce gust aveau in ziua aceea caramelele aduse de tata. Erau doua de cacao si una de coacaze. Exact asa, doua in folie maron si una in ambalaj purpuriu.
Le mestecam pe drum si loveam pietre cu piciorul.
Ea m-a chemat prin gard si mi-a atins degetele prin fierul rece.Am pus genunchiul pe banca din lemn din fata portii si m-am sprijinit cu bratele in stalpii de beton care miroseau a mortar plouat.
Cand am coborat ea m-a luat de mana si m-a tarat prin fata casei, pe sub bolta cu struguri, prin poarta ce ducea catre gradina, pe sub ciresul galben care era in parg, pana in spate la umbra foilor de zmeur.
Acolo ne-am asezat pe o buturuga mare uscata.

Ea m-a intrebat ce imi doresc cel mai mult pe lumea asta iar eu am balbait ceva neimportant.
Apoi m-a intrebat scurt si retezat daca o iubesc.Atunci m-am simtit incoltit si mi-am intors capul pentru a alunga cateva muste de pe mana dreapta.
Ea m-a intrebat din nou de data asta mai apasat si agatandu-si degetele de tricoul meu sifonat.
Am spus “da” si doua buze moi m-au lovit ciudat si fara traiectorie in dedesubtul nasului.
Ea a fugit iar eu am plecat soldateste cu un zambet idiot pe fata pe care nu l-am mai sters vreo trei sau patru zile.

In ziua in care a plecat nu am mers sa o vad sau sa-mi iau la revedere, am tipat la mama si m-am urcat pe garaj, acolo am si dormit in noaptea aceea.
Cred ca de atunci, din noaptea aia a aparut blestemata asta de viteza.Si simt ca nu ma mai opresc, inca mai caut busteanul uscat si bucata de iarba calda insa am impresia ca ceea ce a fost pierdut nu va mai fi gasit vreodata.
Totul se rezuma pentru mine…pentru noi la “du-te vino” la “atunci” si infamul de “acum”, iar “acum” devine “atunci” mult prea repede.
Chiar acum, “acum” a devenit “atunci”.
Si imaginile pe care le vedeam candva sunt doar linii verzi si rosii atunci cand calc in picioare decoruri cenusii.

Asa au trecut douazeci de ani si cateodata inca o mai vad mancand inghetata de piersici, fericita si tanara. Visul ma minte iar eu incep iar sa alerg si imaginile pe care le consideram clare se topesc din nou.
Acum, chiar in momentul asta deschid usa din holul blocului in care ea sta, cu o mana da bolnav ce nu se opreste din tremurat, neoanele ma orbesc, mi-e greata si simt o caldura uda in crestet.
Imi vine sa vomit iar rotulele nu-mi mai pot suporta greutatea trupului.
Ma tarasc cu umarul de pereti doi metri apoi inca trei pasi ii fac normal, lucid.
Numarul 40…e usa ei, usa de garsoniera mica dintr-un bloc cu bulina rosie.
Prima bocanitura, a doua, a treia ….
“Sa opreasca cineva zgomotul!!”
Creierii imi ard si simt cum nu mai am saliva in gura, am gatul prea uscat si ma simt de parca as bea nisip.Transpir prea mult?
Usa se deschide iar noi pasim in intuneric pe un hol micut.
Prima usa e baia din fata e baia.Ea apare din dreapta de unde e dormitorul, se aseaza pe pat iar lacrimile ii curg la fel ca atunci cand eram mici numai ca acum ii plange tot corpul.Sta in fata mea si se spulbera usor, devine invizibila bucati din chipul ei frumos stralucesc di cand in cand infundat.
Bezna a acoperit-o.
Alexandru o intreaba cat vrea iar ea raspunde raspicat:
“70”
“Pentru amandoi?”
Ea tace iar el ii intinde banii.Isi ia dreptul fara prea mare sfiala sau retinere .
Usa ramane intre-deschisa iar eu ma asez pe gresia din hol cu spatele transpirat lipit de peretele rece.
Alexandru imi zambeste si imi face cu ochiul iar eu ii zambesc inapoi mort si simt cum ungiile imi patrund in pielea ce-mi acopera stomacul.
Ea isi da bluza jos lasand la vedere o carne vanata si trecuta, ridica usor capul din pamant si ma priveste fix prin crapatura usii.
Ii citesc pe buze dar nu inteleg nimic.Vrea sa-mi vorbeasca, sa nu taca, sa nu ramana singura.
Il impinge pe Alexandru spre mijlocul camerei si se aseaza cu picioarele desfacute pe marginea patului.Cauta turbata ceva in dedesubtul patului.
Acum apuca garoul cu dintii si ma priveste din nou fix.
“Ma iubesti?”
Am inchis usa si m-am asezat din nou cu spatele de peretele rece.

Vizualizări: 139

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor