Recenzie
Popasul Clownului,
de Dorina Georgescu

Roman de analiză psihologică, scris la persoana 1, naratorul structurează discursul romanesc prin intermediul subiectivităţii şi permite sondarea psihicului uman -conştientul şi inconştientul.
Se remarcă curgerea subiectivă şi spontană, nedirijată a unor amintiri, colorate afectiv prin memoria involuntară; accentul cade pe conflictul și portretul interior, relevate prin analiză și introspecție.
Preferința pentru monologul interior, decelează aspecte ale personajului principal.
Titlul Popasul clownului este format dintr-un substantiv articulat: popasul, ceea ce semnifică o oprire scurtă în timpul unei călătorii, prilej de inițiere prin experiență și un atribut substantival genitival: clownului ce redă aspecte ale condiției umane în fața hazardului.
Coperta este sugestivă exprimând imaginea duală a clovnului, pe un fond albastru ce privește Providența, meditativ și îngândurat, el este bufonul sorții fără voia sa. Se va salva sau nu? Lectura este singura modalitate de –a ne convinge. Clipa este tot ceea ce avem, mișcarea ondulatorie a apei amintește de Heraclit, ” Panta rhei”, asfel schimbarea personajului va fi reală, iar stabilitatea e iluzorie.
Incipitul este insolit, surprinde îndemnul la lectură, protagonistul se află într-o librărie, deschide o carte și își recunoaște propria mistuire, decide să afle mai multe despre acel erou și cumpără cartea. Acest eveniment comun va declanșa rememorarea unor clipe magice, într-un flux narativ, cu digresiuni și tehnici narative ce dovedesc un salt calitativ al autoarei.
Cartea are douăsprezece capitole inegale, mai multe planuri narative ce gravitează în jurul a două teme importante: iubirea și războiul.
Planul erotic dezvoltă iubirea unică pe care Eugen Stoian o experimentează până în profunzimea sinelui, care îl răvăşeşte, dar îl şi salvează fiindcă îşi află valențele şi limitele.
Notabile sunt alte aspecte:relația om-destin, om-timp, om-spectator, autor-narator-protagonist.
Planul morții ce domină capitole întregi prin prezentarea unor artificii compoziționale, se concretizează în pagini veritabile de război, dar și în descrierea unor picturi unde predomină agresivitatea ce conduce la moarte.
Planul identitar-cine sunt eu? -un personaj cu o traiectorie oscilantă{se prăbuşeşte şi apoi va încerca recuperarea prin acțiuni întreprinse pe tot parcursul romanului}, se caută pe sine, el reuşeşte înțelegerea lumii doar prin iubire, onestitate, altruism.
Refuzul de a se compromite, intransigența sunt valori pierdute astăzi de societatea caducă.
Eugen Stoian este un personaj dilematic, pacifist, va fi surprins de o prima criza existențială, cauzata de un eveniment neaşteptat: pierderea iubitei. El este un personaj rotund și cu o doză de idealism, evoluează de-a lungul romanului prin interacțiunea cu celelate personaje și situațiile în care este pus. Acțiunează în împrejurări insolite, va agrena resorturile interioare și are revelații despre lumea în care trăiește. Dacă la începutul cărții se observa latura idealistă pe măsură ce trece prin diverse medii, precum Șevaletul roz sau Șantierul arheologic acesta devine realist și va surmonta momentele critice provocate de suferința dispariției iubitei și demisie.
Mi-a atras atenția un tablou descriptiv ce se desfășoară aievea înaintea ochilor lectorilor:
Într-o după-amiază în care razele soarelui slăbite de ceață și nori se străduiau anevoios să ne răsfețe, ca și cum vara toridă ce se sfârșise mai trimitea cât-un mesager hoinar pe pământ, ajunsesem la concluzia că toamna nu este frumoasă decât dacă ești îndrăgostit.
Toate acele frunze ruginii spulberate pe străzi și prin parcuri, foșnind neputincioase la fiecare pas al trecătorilor, se canoneau, să reziste unui asalt demiurgic, ca și când natura devenită dintr-o dată ostilă, le expulza cu violență din sânul ei, inducându-ne credința că singura salvare a unui suflet rătăcitor, ar însemna aflarea perechii sale.
Starea de tristețe este resorbită de conștiința și este redată prin intermediul reflecției: Greutatea sfârșitului(…) îmi apăsa conștiința știrbind bucuria sufletului meu încrezător și temerar.
Un alt pasaj descriptiv devine prilej pentru tribulații ontologice : Pentru o clipă îmi mutasem privirea de la ea către mare și zărind Soarele mamut care se scufunda cu umilință în apă, un fior mă scuturase năpraznic, la gândul că hotarul condiției umane străjuit de iluzie, limitează întotdeauna înțelegerea noastră.
Timpul se dilată în infinit: Acea secundă avea să-mi schimbe viața, conduce la reîntregirea cuplului adamic, reluând astfel mitul androginului.
Se remarcă tehnica flashback-ului, astfel cititorul este readus în prezentul scriituri, după ce va fi traversat alături de protagonist stări tulburătoare: sfâșierea cauzată de neînțelegerea dispariției misterioase a iubitei, vitalitatea redată prin retrăirea unor momente jubilatorii ale întâlnirii cu erosul, împreună cu o gamă de stări limită: tânguire, lamentare, procese de conștiință, remușcări, deznădejde, furie etc.
Prin tehnica prolepsei sau flashforward-ul, naratorul dezvăluie evenimente viitoare: excursia la Alba Iulia, cu ocazia Zilei Naționale, la inițiativa tatălui, colonelul în rezervă, Andrei Alexandru Stoian. Remarcăm aici conflictul dintre generații, redat cu tact și finețe scriitoricească, fiind vorba de opinii și ideologii diferite între tată și fiu, cel din urmă, profesor de istorie, militant pacifist convins că numai mărșăluind prin groapa cu lei a trecutului am putea reduce gafele prezentului.
Pentru a se redefini și a-și salva sinele, Eugen Stoian se refugiază în cercetare, deschide și citește mai multe scrisori din Primul Război Mondial, redate în roman, fapt ce conferă autenticitate scriituri romanești: Prins în ambuscada emoțiilor, îmi ridicasem ochii de pe bucata de hârtie, fixându-i undeva departe, în negură, dincolo de fereastra deschisă din fața mea.
Naratorul surprinde drama și ororile războiului, nu este de acord cu acestea, el privește dincolo de statistici și evenimente: Devenisem răzvrătit.
Undeva în mintea mea nu acceptasem niciodată că omul, în decursul istoriei reprezentase doar o constantă a biruinței naționale sau înfrângerii într-o luptă, fie ea de apărare sau de cucerire.
Când se vorbește de ultimii șapte mii de ani, devine tentant să ne pierdem în statistici, ignorând că miiile sau zecile de mii, milioanele de soldați răpuși erau oameni în carne și oase care aveau doar o singură viață și care le fusese curmată de ambiții sau necesități politice. (...) Omul nu mai exista prin individualitatea sa, ci numai ca membru al unui grup condus de un anume interes social și care trebuia să uite condiția fiecărui membru în parte, cea primordială, de a fi om.
Relecturarea scrisorii cu o inimioară cât unghia degetului mic- veritabil act de dragoste, în care un erou pe front se sacrifică, confruntându-se cu moartea pentru a culege flori albe de pe câmpul de luptă pentru iubita de acasă- declanșează memoria involuntară trecând de la război la atentate, iar apoi la Chérie, se relansează într-o autotortură voluntară , chinuit de întrebări legate de legătura lor de iubire.
Pagini întregi sunt dedicate durerosului proces al aflării/regăsirii iubitei, cu ajutorul indicilor temporali și al adverbelor deictice: în primăvară vrea să se convingă că iubirea trece, în prezentul scriituri lansează atâtea ipoteze despre ea încât îi savurează dispariția, în decembrie singurătatea îi pare catastrofică și îi păstrează vie amintirea: Părea că viața se rătăcise într-un labirint trucat, iar timpul se cuibărise în trecutul meu, așa încât orice aș fi întreprins, Cherie revenea lângă mine cu tolba de instantanee trăite, mai mult, unele doar închipuite, care îmi populau nestingherit zilele.
Iureșul ideilor în care se lasă prins voluntar continuă în Ajunul Crăciunului, urmărind un reportaj banal despre o cascadă, mintea îi este confiscată de iubita pierdută, relatând o secvență de un erotism tulburător, din care aflăm că ea ar fi vrut să-i dăruiască un fiu și în care îi mărturisește dragostea, anticipând despărțirea lor: “Dragul meu, te rog, să nu uiți niciodată că te iubesc. Poate te vor dezamăgi neputința mea și slăbiciunile mele, dar să nu te îndoiești de iubirea mea, chiar daca viata ne va despărți.”
Timpul e comprimat, vacanța va lua sfârșit, fapt redat printr-o personificare metaforică, cartea fiind pe alocuri lirică: Această vacanță a durerii îmi vânduse iluziile unui negustor tainic, mai avid ca destinul.
Capitolul unu se încheie cu încercarea lui de a o picta pe Cheri, scăpând-o astfel de alteritatea timpului, nu în van tatăl îl caracterizase ca fiind :prea emotiv, semeni cu bunică -ta care picta toată ziua flori!
Capitolul al doilea evidențiază un narator incisiv și demonstrează responsabilitatea profesorului de istorie în raport cu statul său. Abil, scăpa de manipulări, refuză să facă compromisul de a nota cu zece, o studentă care trecuse prin patul decanului și îi era iubită, astfel demisia i se pare singura cale de-a ieși din acea încurcătură.
O secvență ce marchează prăbușirea unei lumi solide, exprimând tumultul personajului e redată prin intermediul monologului interior: Mă rătăcisem pe un teren mlăștinos și îmi era teamă să nu mă afund. Șovăiam, alerând la întâmplare printr-un hățiș de idei, care nelămurite nu mă lăsau să părăsesc acea parte obscură a ființei mele. Niciodată nu mă simțisem mai neajutorat ca acum. Mereu jonglasem cu visuri, planuri sau țeluri.
Cel de-al treilea capitol aduce în prim plan regăsirea după cea de-a doua criză existențială surprinsă în capitolul secund: cine sunt eu? Eu nu sunt un impostor, dar ceilalți douăzeci de colegi, da.
Pictează și încercă autosalvarea de negura gândurilor, femeia iubită îî impregnează existența, chiar in absentia: Cherie dormea peste tot, în casa mea, în mintea mea și în inima mea.
Se autoanalizează cu luciditate/ autocaracterizarea: În prezent eram doar un individ trist, îngândurat, ridicol de pesimist, lipsit de perspective, care cerșea vieții un strop de clemență.
Capitolul 4 surprinde denumiri pitoreşti -Şevaletul roz- un topos cuprinzător, ce uneşte o gamă variată de inşi aflați sub auspicii nefaste, dar care ulterior vor prinde aripi.
Popasul clownului definește omul universal aflat într-o confruntare permanentă cu destinul, unde lupta poate fi salvatoare sau distructivă.
Capitolul 5
Eroul pleacă voluntar pe un șantier arheologic, după cum mărturisește: căutam stabilitatea ca izvor al redeșteptării mele. Trece de la munca asiduă la experimentarea unor senzații frivole pentru certificarea egoului masculin cu o tipă locvace, o anume Melania, pentru ca în total să însumeze treizeci și patru de ore de nesomn distrându-se și muncind în situl arheologic. Își amintește de excursia făcută după examenul de la Facultatea de Istorie, datorită studenților ce pomeniseră de Auschwitz.
Printr-un artificiu compozițional-cumpărarea unei broșuri- sunt redate aspecte ale decăderii condiției umane: În lagărele de concentrare totul era greu, dureros de greu. Şi să flămânzeşti ani de zile, şi să fii schingiuit zilnic, şi să n-ai unde şi cu ce te spăla, şi să porţi saboţi în picioarele goale, pline de răni, şi să nu mai ştii nimic de ai tăi, şi să munceşti ca un sclav. Şi să fii cobai pentru experienţe. Era enorm de greu să trăieşti şi aproape imposibil să supravieţuieşti. În lagărele de concentrare totul era îngrozitor de uniform. Mereu şi peste tot aceleaşi garduri de sârmă ghimpată, aceiaşi stâlpi de susţinere încovoiaţi spre interior(...)Puteai să mori spânzurat de gât, de picioare ori cu mâinile răsucite şi legate la spate. Puteai să mori sugrumat, ori înecat într-o baltă cu mai mulţi deodată sau singur, într-o găleată cu apă. Puteai să mori schingiuit, torturat, sfâşiat de câini-lup sau îngropat de viu în pământ, până la bărbie. Puteai să mori datorită unor injecţii făcute cu diferite otrăvuri în venă, direct în inimă sau în plămâni. Puteai să mori împuşcat în ceafă, mitraliat, sfârtecat de grenade sau pârjolit cu aruncătoarele de flăcări. Puteai să mori zăvorât în trenurile morţii, asfixiat în primitive dube sau moderne camere de gazare. Puteai să mori îngheţat în căzi cu apă rece ori ţinut în pielea goală iarna, afară, în zăpadă şi stropit din 30 în 30 de minute cu apă. Puteai să mori ars în şanţuri, pe rug sau în crematorii.
Adevărat psiholog dezvăluie aspecte din viața familiei sale și anticipează prin rememorări, moartea celei mai dragi ființe, mama- care suferise un accident stupid.
Capitolul 6
Întâlnirea cu arta este salutară, astfel eroul se va simți atras de o pânză a unei pictorițe Eva R., denumită sugestiv Coșmar. O descriere șocantă, terifiantă ce pune în evidență aspecte ale umanității: raportul dintre victime și asasini, bizarerii abstracte, putere versus slăbiciune.
Interogațiile retorice sunt veritabile sentințe, astfel eroul este un personaj analitic, introvert și lucid: Cine ar fi putut să mă convingă că tributul plătit progresului însemnase vărsare de sânge și supunere? Cine mă putea contrazice că Imperiul Roman nu înflorea mai bine dacă domnea pacea?
Întâlnirea indirectă cu Eva R. prin intermediul operei de artă, definită drept prototipul idealui feminin, căreia eroul îi venerează tabloul, dar în egală măsură și pe artistă, după cum mărturisește: Îmi plăcea când cercetam simbolul picturii să ajung la pictoriță și îmi ziceam că cineva care realizase o asemenea operă, trebuia să aibă determinare și forță interioară.
Capitolul 7, însumează un veritabil scrisorar, o corespondență neexpediată, stilul romanțat fiind evident :
Draga mea Eva, tabloul tău m-a răvășit. Acest Coșmar nu-mi iese din minte.(...) Poate că în tabloul tau este vorba despre singurul conflict pe care îl înțeleg, cel dintre inimă și minte. Poate că mulțimea sugerează cățărarea pe zidul cunoașterii, cu ochii înlăcrimați de viscolul slăbiciunilor și cu trupul însângerat de scânteia rațiunii.(...)Mă regăsesc în tablou, Eva! Sunt viu!
Ea reprezintă salvarea sa, se decide să picteze o replică a Coșmarului, în care toate personajele se iubesc, o lume utopică, evident.
Capitolul 8: o nouă lucrare a Evei, achiziționată de pe un site, tabloul Fascinație ce surprinde un clovn în cumpănă, aflat pe gheață, cu picioarele goale, reprezintă liantul dintre două lumi, care se întrepătrund real-ireal şi conduce la fragilitatea ființei umane, oricât de invicibilă ar părea- o situație limită-aparent fără ieşire își va găsi rezolvarea.
Capitolele 9 și 10 evidențiază pierderea tatălui și aflarea unei vești șocante, prin intermediul unei epistole de la notar, aceea că reperele sale genealogice se spulberă, el este fiul unui musulman. Cine sunt eu? Ochii din oglindă mă priveau triști și nedumeriți. Vedeam un om răpus de durere, având colțurile buzelor căzute și tenul măsliniu.
Capitolele 11, 12 surprind finalul inițierii protagonistului, într-un șir evenimențial spumos și dinamic. Naratorul creionează o scenă cu influențe mitologice și sacre, un tablou vizual ce se desfășoară în fața ochilor, vrăjindu-ne: Cu fiecare clipă mă apropiam mai mult de leșin sau de moarte(...) În timp ce bâjbâiam cu mâna după sticla cu apă de la picioarele mele, îl priveam neîncrezător cu gândul la ce se va întâmpla cu cei de acolo, însă el (...) s-a apropiat de mine ca să-mi povestească cu ochii sclipind de euforie că Pasărea fericirii apare doar în locurile binecuvântate, iar cei care îi simt fâlfâitul aripilor vor rămâne pe veci împreună.(...) Poposisem într-un colț de lume în care se întâlniseră toate neamurile pământului și experimentasem armonia. Timpul încremenea în mintea și în inima mea, realitatea după care tânjisem întotdeauna.
Finalul deschis conduce la ideea că omul poate ieşi învingător oricâte lupte ar pierde, diluarea timpului ”încremenea” într-un prezent al fericirii continue, realizându-se astfel idealul său, unde inima și rațiunea vor încheia armistițiu definitiv.
Protagonistul percepe lucid viața, se introspectează alternând aspecte ale planului interior: trăiri, sentimente, reflecții, cu cele ale planului exterior: fapte, tipologii, relații cu alte personaje.
Stilul autentic este redat prin identificarea actului creației cu realitatea vieții, cu experiența netrucată: atentatele și terorismul răspândite astăzi pe mapamond constituind un flagel pe care autoarea îl prezintă conferindu-i o tușă personală. Fraza este amplă sau succintă, cu un limbaj filozofic, folosirea neologismelor, alături de termeni comuni îmbină armonios conținutul scriituri.

Mădălina Răsuceanu

Vizualizări: 115

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor