Ii sufocam epiderma cu buzele-mi incordate si fixe iar ea se revolta neputincioasa, colorandu-se intr-un rosu aprins si nervos. Eram ca o ventuza infingandu-mi
tentaculele in trupul care adapostea in el seva vietii mele. Stiam ca prin
buzele mele care aproape ca ii omoreau epiderma trebuia sa las sa intre lumina
in trupu-mi, sa ma hraneasca, sa-mi potoleasca setea si apoi sa-mi iasa prin
ombilc. Acea lumina, pe care o aveam mereu in jurul ombilicului dupa ce ma
hraneam din trupul lui, continea anticorpii tuturor durerilor mele. Acum insa
trebuia sa iau din el mai multa lumina ca niciodata, caci multe vor fi zilele pana
cand trupurile noastre se vor putea
apropia iar impreuna de Dumnezeu. Cand suntem singuri trupurile-si uita
rugaciunile. Aveam nevoie de lumina din el, aveam nevoie de puterea, lumina e
seva, seva e putere. Ma infruptam cu atata sete din trupul lui, incat buzele mi-au
amortit si slabind din stramtoarea lor m-am vazut nevoita sa-mi incolacesc
picioarele in jurul pulpelor lui, mi-am lipit talpile reci pe gamble lui groase, i-am
ascuns mana dreapta sub crestet si palma stanga am trasformat-o, la fel ca
talpile si buzele, intr-o ventuza pe care am asezat-o in dreptul inimii sale. Sub
presiunea cu care-i apasam pe trup, aerul
devenea sufocant, respira greu si era tot mai slabit. Eu il goleam in
continuare de seva. Imi era frica ca am sa-i golesc plamanii de oxigen. Si-a
miscat brusc piciorul drept, aceea a fost prima si ultima zvacnire a trupului
lui, care mi s-a daruit total ulterior. In timp ce eu ma hraneam din adancu-i, el dormea ca un prunc cu
mine in bratele. Printr-un acord tacit am decis sa ma tina el in brate azi. In alte zile ma cerea sa-l adorm pe pantece. Nu am inteles niciodata de ce, de fiecare data cand il tineam
pe pantece, adormea. Poate pantecul meu ii fredona catul de leagan al
viitorului nostru copil. Asa cum nu am inteles niciodata cum putea sa adoarma
tinand un trup in brate care se hranea din el tacut si dureros, pana cand, stors
de orice putere, paraliza. Eu niciodata nu am izbutit pana atunci sa-i adorm in
brate. Mereu sedeam cuminte si ii ascultam inima, ii vorbeam si ea imi
incredinta secrete pe care barbatul care ma tinea in brate nu mi le impartasise
niciodata. Ea a fost prima care mi-a spus ca ma iubeste, apoi ochii, iar mai
tarziu, mult mai tarziu, gura, dar nu prin cuvinte ci prin sarut. Dupa ce
degetele mele mici se desfatau dansandu-i pe piept in ritmul ticaitului inimii
sale, imi lipeam buzele si incepeam sa-i
beau seva prin epiderma. Faceam asta pret de cateva secunde, minute, ore
uneori. Gaseam in el atata liniste. Fiinta aceasta este dascalul care ar trebui
sa predea Linistea lumii, linistea e creatia lui. Si pentru ca linistea lui imi
inducea o luciditate ucigatoare nu prea imi era cu putinta sa adorm. De fapt
niciodata nu m-am simtit obosita sau flamanda langa el. El imi era acoperamant
si hrana deopotriva. As fi putut sa stau saptamani intregi langa el fara sa
mananc, fara sa beau si fara sa dorm. Lumina lui imi tasnea prin ombilic,
invaluindu-mi trupul in aura femeii iubite de barbatul sau.


Il priveam in timp ce ii paralizam trupul strangandu-l tot mai tare si chemandu-l spre mine, si citeam pe chipul lui gravata istoria intregii omeniri. Avea fata senina si pori fetei imitau scrierile
cuneiforme ale poporului sumerian. Era istoria stramosilor mei, era cultul
Herei si religia lui Christos, era razboaie, era renastere, era arme si durerea
vaduvelor. Era intreaga lume, de la Bibilioteca din Alexandria pana azi, imi
era lume asa cum fiecare barbat ii este lume femeii care-l iubeste. O femeie
poate iubi mai multi barbati intr-o viata, dar unul singur ii poate releva
lumea, Cealalta Parte, jumatatea Androginului. Fiecare femeie isi are lumea
ascunsa in barbat sau, iar eu imi imbratisam lumea. Simteam ca imi e stramos,
tata, creator, cel mai adanc dintre sensuri, bine si rau deopotriva, cel mai
mare pacat si singura cale spre mantuire. Imi strangeam barbatul in brate si
pentru prima data in viata nu imi mai era frica ca intr-o zi nu imi va mai ingadui
sa o fac, ca intr-o zi avea sa fie ultima data sau ca intr-o zi locul meu va fi
luat de o alta. Nu-l posedam de aceea nu aveam cum sa il pierd. Imi
descoperisem in el lumea. Avea un pic din intelepciunea bunicului meu, din
puterea bratelor tatalui meu care inca ma mai strangea la piept chiar daca
crestetul meu era mult peste nivelul pieptului lui, putin din delicatetea
papusii roscate a copilariei mele si marinimia unchiului meu, care tot timpul
cand ma vedea ma tara dupa el la magazin si-mi cumpara cutiute de suc de ananas.
Pastra ceva din intelepciune anticilor romani a caror sange imi alerga in vene,
putin din luciditatea limbii lor chiar daca uneori ma amuzam cand stalcea
cuvinte. Avea buzele micutei mele prietene de la gradinita, o fiinta plapanda a
carei delicatete am invidiat-o mereu, nasul precum cel a uneia dintre fiintele
sacre ale copilariei mele, care, credeam eu atunci ca era detinatorul adevarului absolut, si
ochi precum cei ai doamnei educatoare a carei fiinta am indragit-o atat de tare.
Avea ceva din pacea mamei si seninatatea bunicii mele. Era barbatul meu, eram
femeia pentru care el era lumea, si asta nu avea cum sa se piarda. Cu cat ii
strangeam mai tare trupul, cu atat simteam mai intensa arsura lacrimilor mele
care i-au plans absenta indelung, saliva lasata de buzele-mi care s-au
infruptat de atatea ori din el si transpiratia-mi prin care ma goleam de seva
deja consumata pentru a face loc alteia.


Dupa ce m-am trezit din transa, caci nu puteam sa ma hranesc altfel decat deschizandu-mi prin toate orificile trupul si concentrandu-ma sa il simt, mi-am dat seama ca ardea de febra. M-am ridicat
speriata in genunchi, i-am sarutat fruntea pentru a-i masura temperatura si
i-am acoperit trupul cu o patura. Si-a deschis ochii si mi-a spus sa ma asez din
nou in bratele lui, ii place sa ma simta. I-am spus ca e fierbine, a zambit si m-a
indemnat sa dorm in continuare „Ma simt extenuat”. L-am rugat sa isi aseze capul
pe pantecul meu, temandu-ma ca daca ma voi aseza din nou pe umarul lui imi voi
lipi inevitabil buzele pe pieptu-i. Poate de aceea se simtea extenuat, m-am
hranit din el si l-am golit de puteri, iar acum trupul sau se revolta tacut prin
febra. Si-a asezat fruntea pe buricul meu, atunci am aflat unul dintre
raspunsurile putinelor intrebari pe care le pastram doar pentru mine, restul i
le puneam continuu deoarece el era biblia credintelor mele. De ce imi adoarme
mereu pe pantece implorandu-ma sa-l dezmierd? Prima data am crezut ca are
nevoie sa ma simta mama si imi placea sa mi-l simt prunc. Ghiceam in el un dor
vechi de mii de ani, dorul fiecarui barbat de sanul si pantecul mamei lui. Insa
el nu se hranea ca pruncii, eu nu ii eram mama si crestetul lui nu imi atingea
sanii. El se hranea prin ombilic. Mi-a relevat atunci ceva ce nu mi-am putut
explica pana acum, dragostea lui pentru pantecele mele era de fapt dragostea
pentru hrana oferita de centrul vietii. Asa cum eu ma transformam in ventuza sa
ii absorb seva-lumina-puterea, asa si el isi punea fruntea pe ombilicul meu
pentru a se hrani. A stat cateva minute asa, eu mi-am gasit mai greu o pozitie
cat de cat comoda. S-a ridicat brusc speriat, visase ceva, poate-mi visase
dorul. M-am speriat si eu. S-a incolacit in jurul trupului meu, si eu i-am
dezmierdat fruntea. Mi-ar placea sa-i fiu aproape mereu pentru a-l dezmierda
dupa fiecare vis urat, mi-ar placea sa-i fiu mare si sa se ascunda in adancu-mi,
sa-i fiu pamant si sa cada in genunchi sa ma sarute, sa-i fiu soare si sa-l
scald in lumina, sa-i fiu ploaie si sa-l spal, sa-i fiu inger si sa-i
construiesc culcus in trupu-mi, acolo nimeni nu i-ar putea face rau. Mi-ar
placea sa-l respir o viata si sa traiesc pentru a-l adormit pe pantece si a-i
lua toate fricile asupra mea. A adormit din nou incolacit in juru-mi. Mi-am
desprins trupul de langa a lui, mi-am azvarlit talpile fierbinti pe parchet, am
pasit pana in dreptul mesei, am luat paharul de apa si m-am asezat in genunchi,
veghiandu-l la crestet. Am inchis ochii si am inceput sa ma rog, m-am aplecat
sa-i sarut fruntea si m-am rugat in continuare. Am izbucnit in plans. Lacrimile
mele, prelingandu-i-se pe obraz, l-au trezit. Am scapat o lacrima in apa din
pahar apoi i-am dat sa o bea. M-a privit apoi si-a intins bratele spre mine. M-am
resemnat si am revenit in bratele lui cu toate ca imi placea atat de mult sa ii
contemplu trupul de la crestet. Mi-a luat fata in palme, mi-a sarutat fruntea,
apoi m-a asezat meticulos in bratele lui, panandu-mi crestetul pe ombilicul lui.
I-am zambit si mi-am abandonat trupul bratelor lui.


Timpul si-a schimbat ritmul, secundarul numara din doi in doi. Luna si-a incolacit lumina in jurul trupurilor noastre. Am adormit amandoi sub acea imbratisare, eu
cu toata puterea lui tasnindu-mi prin pori, el cu promisiunea ca ma voi inapoia
intr-o zi definitiv. Eram linistita, puterea
lui avea sa imi calauzeasca drumul si sa imi vindece dorul pana cand vom putea
repeta acel amurg la nesfarsit. Mai este timp pana la eternitate, inca
putin.


Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor