Poveste de vis (58)

[Teo Negura]

Sunt tot mai mulţi cei ce se-opresc la poalele zborului, dând vina pe frica de înălţimi. Drumurile lor amurginde, cu cearcăne grele de temeri, se termină abrupt, precum visele înfipte în ulucii de gard. Nu duc nicăieri, dar par să le fie de-ajuns…

Oamenii mari sunt aidoma păsărilor de pradă, gândi. Nu sunt sigură că vreau să fiu precum ei. Dar mi-aş dori atâta de mult un văzduh stăruitor între aripi, să-l compun ca pe-un cântec, atunci când, vorbindu-i din pene, l-aş strânge la piept. Până la urmă, păsări mai mari sau mai mici, toate se nasc cu aripile încuiate cu rost. Creştem ca-ntr-o poveste, cu cheia la gât, ca toţi ceilalţi, şi prindem rădăcini în cer sau pământ…

Florile o priveau îngăduitor, cu-n surâs. În cameră mirosea a dor şi-a crizanteme ce tresăreau, cu un zâmbet, de fiecare dată când le mângâia pe creştet cu degete subţiri, străvezii.

Toamna aproape trecuse, ca un vis, nu-i păruse nicicând într-atât de grăbită, doar câteva frunze întârziau să se desprindă de înalt, cu-n foşnet căprui.

Se pregătise destul pentru prima lor zi. Acum stătea desculţă, cu nasul turtit de geamul aburind şi cu pumnii mici strânşi cu-ndârjire. De deasupra, tavanul pe care-şi scrisese atâţia ani, din priviri, aşteptarea, se dezbrăcase de norii grei, vineţii, pe care-i îngropase adânc, sub fruntea de var. Ciudat, era prima dată când nu-i mai părea încruntat…

Îşi aduse aminte de colţul ridicat de-aşternut şi-l netezi pe furiş. Simţea cum Timpul o prinsese de-ncheietură, aşa că-şi deschise braţele subţiri, să-i facă loc între umeri. Nu ştiuse că zborul avea ochii albaştri-verzui. Vocea lui, însă, îi suna cunoscut…

Jos, învelit până la gât, ca-n poveste, ursuleţul de pluş îi făcea, de pe pernă, cu mâna.

 

 

[Teo Negura]

De-acum, ciuguleau zborul in doi :)

[Shayna]

Stia...stia bine ce culoare aveau ochii lui, si mai stia si ca el era insusi zborul...