Hans Memling - Virgin Showing the Man of Sorrows


 
 
Leonard Oprea:

POVESTE DESPRE SFÂNTUL PAȘTE

(Învăţătorului Sfânt Nicolae Steinhardt)
  
Maria păstrase toate cuvintele acelea şi se gîndea la ele în inima ei. Nici nu se putea altfel căci Arhanghelul Gavriil şi Elisabeta şi bătrînul Simeon o recunoscuseră şi o binecuvîntaseră pentru veşnicie. Dar îi mai spusese ceva bătrînul Simeon... Iar Maria se cutremură, încă o dată, rostindu şi le: ...chiar dacă sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gîndurile multor inimi... Iară Maria văzuse şi cunoscuse deja totul. Ascultase, învăţase şi adunase povara Luminii în zece, douăzeci, poate treizeci de ani în serile tîrzii, la pîlpîirea umilă a opaiţului, stînd alături de copilul ei, modestul dulgher, alături de învăţător, de Rabuni...
***
Şi era primăvară.
Şi erau Sărbătorile Paştelui.
Şi era cu puţin înainte de ceasul al şaselea pe Locul Căpăţînii. Pălise soarele, nori se adunau şi un abur moale, umed apăsa suflarea. Îngenuncheată, Maria se înfăţişa lumii ca o durere cioplită. Dar ea păstra toate cuvintele acelea – vii. În inima ei. Cea cu ochii arşi de spaima şi grozăvia morţii omeneşti. Deşi, ea ştia. Mama Maria secătuită înlemnise acolo: în faţa Fiului, dulgherul ei, copilul ucis acum de cărturari, de poporul cui?! Al Lui Dumnezeu? Se întreba de parcă însăşi ea ar fi fost răstignită, Maria. Şi se rugă cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea fiinţei ei: Doamne Dumnezeul meu, nu... Doamne Dumnezeul meu, de ce mă părăseşti? Doamne Dumnezeul meu, nu, Doamne nu mă părăsi!
***
Şi era primăvară.
Şi erau Sărbătorile Paştelui.
Şi era cu puţin peste ceasul al nouălea pe Locul Căpăţînii. Întunericul cuprinsese ţara.
Şi totuşi fiecare putea să vadă. Iar în Templu perdeaua se spintecase de sus în jos. Şi fiecare auzise.
Doar Maria părea a fi asemenea unei alte cruci ridicată în faţa lui Christos. Răstignită de rostirea Lui Iisus, Cel de pe Crucea lumii:
“Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mîncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.”
Doar rostirea Lui porni tămăduirea fiinţei de lut, Maria.
Doar Mama Maria simţi atunci, de parcă Cerurile, aerul, pămîntul şi apele ar fi fost frămîntate cu sînge şi Lumină, cum vine asupra ei ţipătul copilului ei, Cel batjocorit şi ucis: “Eloi, Eloi, lama sabachthani ?”
Însă pe Locul Căpăţînii, iudeii, romanii şi oamenii altor seminţii nu simţiră decît o groază adîncă, neînţeleasă, precum furnici oarbe, mute şi surde, zeci şi sute, căci se cutremura furnicarul.
***
Braţul lui Ioan cuprinse umerii Mariei, cînd suliţa străpunse pieptul Lui Iisus. În acea clipită, cînd sînge şi apă ţîşniră din rană, însemnînd, iertînd şi mîntuind locul şi oamenii, atinsă de stropii Lui, Maria se trezi.
Înălţă privirea şi în lumina ochilor Celui Răstignit văzu zîmbetul. Îi zîmbea Iisus Christos, Mariei.
Iar Fecioara Maria auzi îndemnul ca pe o dojană cu sunet de poruncă: Nu te teme..., precum odată înainte de Naştere.
Şi de îndată ucenicul Ioan îi spuse:
– Vino, Mamă. Nu ne va lăsa orfani; se va întoarce. Să-L aşteptăm cum se cuvine.
***
A TALE OF THE HOLY EASTER

Mary had kept those words in her heart where she thought about them. There could have been no other way as the Archangel Gabriel and Elisabeth and old Simon had recognized her and had blessed her forever. But there was something else old Simon had said… And Mary shuddered once more as she pronounced them to herself: …even if your soul be run through by a sword, that the thoughts of many hearts may be uncovered… And Mary had seen and known everything. She had heeded, learned and gathered the burden of the Light for ten, twenty, indeed, maybe thirty years during the late nights, by the flickering candle with her child, the modest carpenter, beside her and the teacher, Rabboni…
***
And it was spring. And it was the feast of Easter. And it was little before the sixth hour on the Place of the Skull. The sun had gone pale, clouds were gathering and a soft, humid mist stifled the breath. On her knees, Mary appeared
to the world like a carved agony. But she kept all those words - kept them alive in her heart. The One, whose eyes were burnt with the terror and awe of human death. Although she knew. Drained, Mary the Mother stood there petrified in front of her Son, her carpenter, the child killed by the scholars, by whose people? God’s? she asked herself as if she, Mary, was the one crucified. And she prayed with all her heart, with all her soul, with all her mind, with all the strength of her being: No, my Lord… My Lord wherefore do you forsake me? No, my Lord, forsake me not!
***
And it was spring. And it was the feast of Easter. And it was little after the ninth hour on the Place of the Skull. Darkness had fallen upon the land. And yet each man could see. And in the Temple the curtain had been torn from top to bottom. And each man could hear.
Mary alone looked like a second cross, raised in front of Christ. Crucified by Christ’s words, the One on the Cross of the World: see that your hearts become not heavy with the food and the drink and the worries of this life, or that day shall come unexpectedly upon you. His words alone started the healing of the clay creature, Mary.
Mary alone felt then, as if the Heavens, the air, the earth, and the waters had been kneaded with blood and Light, that she is overcome by her child’s cry, the One who had been humiliated and killed: E’lo-i, E’lo-i, la’ma sabach-tha’ni?
But in the Place of the Skull, the Jews, the Romans and the men of other nations only felt a deep, inscrutable fear, like hundreds of blind, dumb, and deaf ants on a rocking anthill.
***
John’s arm enveloped Mary’s shoulders when the spear ran through the chest of Jesus.
At that very moment, when blood and water gushed out of the wound, marking, forgiving, and redeeming the place and the people, Mary was awaken by His drops that touched her. She looked up and she saw the smile in the light of the eyes of the Crucified. Jesus Christ was smiling to Mary.
And the Virgin Mary heard the call like a chiding commandment: Thou shalt not fear…, as she had done before the Birth.
And John the apprentice at once said to her:
‘Come, Mother. He shall not orphan us; He shall return. Let us wait for Him properly.
***
(from TRILOGY of THEOPHIL MAGUS – The Truth/ by Leonard Oprea/ Ed. Xlibris Corporation / Random House Ventures, 2008, USA)

(Volumul III/ Meditații / Trilogia lui Theophil Magus (ediție integrală, ilustrată si adăugită, 690 pagini) Editura Eikon, București, România, 2015. Prefața: Vladimir Tismăneanu, Postfața: Liviu Antonesei)

Vizualizări: 152

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de val manescu pe Aprilie 28, 2008 la 3:01pm
CUPTORUL LUI DOLIŞ
de VAL Mănescu


Suntem în Săptămîna Mare. De undeva, de foarte demult, îmi vine în nări mirosul florii de zarzăr şi cel al lumînărilor şi al cadelniţei şi gustul aghiasmei şi al împărtăşaniei din Săptămînile Mari ale copilăriei mele. Venea Vinerea Mare cu misterul trecerii pe sub aer. Nu se întreba nimeni de ce trebuie să treci pe sub aer, dar aplecarea avea darul să te înfioare şi să te facă să te descoperi mai bun, mai deştept şi mai sănătos. Sîmbătă se făceau cozonacii. Se frămînta aluatul din făină albă, drojdie şi lapte. Umplutura putea fi cu brînză, cu nucă şi cacao, cu mac, stafide sau rahat, cu mere, după gust, imaginaţie, sau, cel mai des, după ce avea fiecare prin cămară. Se punea coajă de lămîie fermentată în rom. Vanilie şi scorţişoară. Mirosul înnebunea tot cartierul.
Pînă şi Pachiţa lui Ghicajanu care avea podea de lut, făcea cozonaci de paşti. Femeile de pe strada Avram Iancu îşi coceau pasca umplută cu brînză şi stafide la madam Doliş. Moş Doliş avea un roib costeliv şi o căruţă strîmbă cu care aducea în fiecare zi la poştă scrisorile şi pachetele de la gară. Dar, între salcîmii din curtea lui, sub un şopron, avea şi un cuptor mare de copt cozonaci de Paşte. Încă de miercuri aprindea focul, cu lobde de stejar. Astupa crăpăturile din tencuiala de lut cu cocoloaşe de mămăligă. Veneau femeile cu tăvile grele, pline cu coca moale. Le purtau pe braţe, ca pe nişte prunci dragi. Coana lui Doliş, o băbuţă vioaie cu basma neagră, deschidea cu cleştele uşa de tablă de la gura cuptorului: tre să mai stăm oleacă că-i prea încins. Lăuda invariabil marfa. Ce bine ţi-au crescut anu ăsta, vecinică! Se vede c-ai fost cuminte şi-ai ţinut post. E cu nucă sau cu rahat? Cum se mai simte maică-ta, că n-am mai văzut-o de trei zile şi-am auzit că-i cam bolnavă? Ia, na, să-i duci de la mine sunătoare să-şi facă ceai, că-i ia cu mîna durerea. Pînă noaptea tîrziu, dura coptul de cozonaci. Femeile îşi dezvăluiau reciproc secretele, cu voce scăzută. Nu se inventase cuvîntul, dar la cuptorul lui Doliş se practica abitir socializarea.
Lumea se-mbuna în Săptămîna Sfîntă. Lumina care urma să vină la Înviere avea cu adevărat putere dumnezeiască. În zilele alea nu-i mai vedeai pe beţivanii străzii clătinîndu-se bolborosit. Nu-l mai auzeai pe moş Picu înjurîndu-şi caii şi nici pe madam Iercuţă boscorodindu-ne. Nu era voie să vorbeşti urît, nu mîncai carne, jocurile copilăriei erau mai domoale, fără hohoteli şi ţipete. Te rîde lumea şi te pedepseşte Dumnezeu, copchile, tu baţi mingea şi Isus e răstignit pe cruce! Serile veneau peste lume cu sunet de clopote mari, ca nişte legende. Era o senzaţie de sfîrşit şi de început de lume care impunea cuminţenie şi sfială pînă şi celor mai obraznice loaze din cartier. Explodau florile de cais şi verdele era mai verde. Nu conştientizam atunci, dar, fără exaltare, întîlnirea cu Divinul ne făcea copilăria mai pură, ne întărea şi ne proteja în faţa relelor ce aveau să vină.

Toate astea au fost. Mai întîi le-au fost luate grădinile cu meri, cu pruni, cu gutui. Apoi, casele au căzut una după alta sub lama buldozerelor. Lenuţo, ieşi repede că-i dărîmă casa lui Picu! Petrule, Lică, hai mă să vedem cum cade casa lui Pardoseanu, că la a lui Stoica eram la pădure! Locul s-a pustiit, înecat în noroi, băltoace şi scaieţi. Cuptorul lui Doliş s-a sfărîmat sub vremuri şi s-a amestecat cu lutul din care era făcut. Moşii şi babele de pe strada Avram Iancu au fost mutaţi în apartamente de bloc unde, în curînd au şi murit, întrebîndu-se nedumeriţi unde le sunt caii şi salcîmii, unde le e totul lor, că doar au fost credincioşi şi l-au iubit pe Dumnezeu. Tot ce era viu şi adevărat acum cincizeci de ani, s-a făcut lut, în urma unui cataclism perfid, gîndit şi dirijat cu înfiorător cinism, de o putere care s-a vrut mai presus decît voinţa divină.
Exact pe locul în care fumul din hogeagul dela cuptorul lui Doliş anunţa cîndva apropierea Paştelui, e acum o gură de canal, fără capac, fireşte. În gaura neagră, cineva a pus o ramură groasă de salcîm. Cu tot cu flori. Ca de Paşte.
Comentariu publicat de val manescu pe Aprilie 28, 2008 la 3:00pm
LINIŞTE, VINE PAŞTELE!


Locul: stradă cu sens unic, oraş în care nu se întîmplă niciodată nimic, aflat în centrul Moldovei româneşti, Europa de Est.
Reper temporal: miercuri, ora 11.00, primăvara lui 2008, la un an şi trei luni după ce, dragă Europo, ne-ai primit la pieptul tău generos.
Starea vremii: zi însorită, doi-trei nouraşi ici şi colo pe cerul albastru.
Elemente de decor: muguraşii se desfac, păsărelele ciripesc, cetăţenii forfotesc care-ncotro după treburile lor de supravieţuitori, mai liniştiţi ca niciodată. Vine Paştele şi, cadou, ţara are un guvern proaspăt, pus pe treabă pentru propăsirea lor. Şi, sperăm, a patriei noastre dragi.
Fapte: Un frumos şi nou-nouţ Audi A6, cu geamuri fumurii, pătrunde pe direcţia interzisă pe strada cu pricina. Pe o parte şi pe cealaltă a străzii sunt parcate maşini bară la bară, aşa că, pe mijloc, nu rămîne decît un spaţiu îngust pe care poate circula doar un singur vehicul. Dinspre gară, se deplasează corect spre centrul oraşului o Dacie din care curg firmituri de rugină la fiecare denivelare, fabricată acum treizeci de ani. Cele două autovehicule se întîlnesc exact la mijlocul drumului şi frînează la zece centimetri unul de altul. Cam douăzeci de secunde, ca doi cîini care fac cunoştinţă, fierătaniile îşi amuşină reciproc radiatoarele, cu motoarele în ralanti. Apoi, izbind cu umărul în portieră, din Dacie coboară un domn cu ochelari rotunzi şi lentile groase, îşi potriveşte cravata fără culoare şi bate cioc-cioc în geamul nemţesc. Geamul se lasă maiestuos, iar domnul cu păr alb spune bună ziua, domnule, cred că n-aţi observat că pe strada asta este sens unic, e un semn la intrare, aşa că vă rog să daţi înapoi, ca să pot trece. În clipa următoare, prompt, vine răspunsul, fără cuvinte: din frumoasa maşină se arată o sută de kile de muşchi, cu o sabie ninja în mînă. Ca un om care nu cunoaşte frica dar ştie ce vrea, solidul se îndreaptă calm spre rablamentul care stă în calea fericirii personale şi, cu o lovitură scurtă, îi rade retrovizoarea. Cîteva alte mişcări fulgerătoare, şi parbrizul Daciei se transformă în mii de granule stricloase. Apoi, luneta. Trecătorii se opresc cu gura căscată. Moşulică îşi pipăie partea stîngă a pieptului, uimit că mai are inimă. Atît mai poate rosti: maşinuţa mea, maşinuţa mea…!
O voce blondă, imperativă, îi sugerează lui Gioni că gata, ajunge, iubi, dă-l dracu’, hai că de-un sfert de oră trebuia să fim la sală! În faţa acestui argument, tînărul ninja verifică tăişul sabiei, o aşează cu grijă pe bancheta din spate şi porneşte limuzina. Marşarier. Cîteva bancnote mototolite plutesc spre caldarîm.
Ia nu mai boci ca o babă! Poate te prind că mă reclami! Ia de-aici o mie de euro şi du-ţi făraşu ăsta la topit! Pentru scurt timp, strada se umple de cîntec: Oooooooooof, viaţa mea…!, pînă cînd automobilul de lux dispare după colţ. Bătrînul adună banii de pe jos, îi numără şi-i pune în portofelul scorojit, între talonul de pensionar şi factura de la întreţinere. O să se gîndească acasă dacă a avut noroc sau ghinion. Acum trebuie să se grăbească. Hai, la drum, bărbate, asta-i viaţa!
Epilog: din maşinile care s-au adunat în spatele Daciei măcelărite se aud claxoane şi înjurături. Doi băieţaşi se-ndură şi împing rabla ca să descongestioneze traficul rutier. Spectatorii se împrăştie, simţind abia acum greutatea sacoşelor pline de cumpărături pentru sărbătorile care vin. Ninge poetic cu flori de cais. Verde crud, verde crud, mugur alb şi roz şi pur, te mai văd, te mai aud. Lumea îşi vede de treabă. Parcurile sunt pline de elevi care chiulesc de la şcoală. Soarele străluceşte pe strada cu sens unic, ca de altfel în tot oraşul; sunt 17 grade Celsius şi musculiţele zburdă cu voioşie.
Trece şi ziua de miercuri, şi în Bacău tot nu s-a întîmplat nimic.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor