Povestea cocoşaţilor.(sfârşit)

- Unde sunteţi?
Prizonierii se priveau nedumeriţi, crezând că peste mintea lor a pus stăpânire delirul trecerii.
- Mai e cineva acolo? Au urmat lovituri insistente în uşă.
- Aici! Suntem aici! Salvaţi-ne... vă rugăm din tot sufletul fiţi marinimos... nu ne părăsiţi! Veţi fi bogat până la adânci bătrâneţe...
- Sunt eu, Cerşetorul din bazar, aveţi răbdare că vă scot eu de aici! Să caut ceva potrivit pentru uşa asta blestemată, abia a reuşit el să strecoare câteva cuvinte prin trilul neobosit al fetei.
S-a auzit o lovitura peste lacătul uşii, ecoul căruia s-a rostogolit asurzitor prin pietrele zidurilor. A urmat o altă lovitură, mai asurzitoare decât prima. Lacătul s-a spart, uşa deshizându-se larg. Cerşetorul era de nerecunoscut în halat brodat cu fire de aur, pe cap avea turban de mareşal, iar pieptul îi acoperea regalii militare.
- Mai sunteţi în viaţă? V-am văzut când eraţi duşi în celulă... Paznicii au plecat murmurând nişte sunete stranii, iar eu aşa ocazie de evadare nu pot să ratez, mă pregăteam să fug din oraş, dar mi-am adus aminte de voi. Nimeni în viaţă nu mi-a adus atâta fericire şi nenorocire la un loc. Veniţi jos. Între timp s-au schimbat multe lucruri! Haideţi o dată!
Fără să mai aştepte, Cerşetorul a pornit zgomotos pe scări în jos cântând ceva, urmat la câţiva paşi de foştii prizonieri. În Sala Fântânii au fost întâmpinati de o camilă, avea pe ea resturi de haine, se adăpa fără grabă din locul cel mai sfânt al Oazei atingând cu limba sur - violetă paginele cărţii de pe gratiile de aur.
- Asta ai vrut să-mi arăţi? a întrebat ironic Negustorul.
Cerşetorul a pus mâinele pe blana cocoşatei. A încercat să o împingă mai departe de Carte, însă animalul continua să bea, impasibil la cele ce se întâmplau lângă el. Negustorul şi Sclava au ieşit din Turn, li se arată o priveleşte cuidată: mii de cămile având pe ele resturi de haine mai scumpe, mai ieftine se plimbau prin Piaţă şi străzile alăturate. La câţiva paşi de ei era răsturnat un coş cu fructe din care vagabondul deja se ospata zgomotos.
- Nu am mâncat nimic de câteva zile bune, încerca el explice, nectarul zemos îi curgea pe barba murdară adunând bâzâitoare în jurul său. Un singur lucru nu pricep, cine a lăsat animalele să se plimbe nestingherit? Şi când se vor întoarce oamenii, îmi datorează nişte galbeni, aveam şi eu începută o afacere prosperă!
Apăru cămila ce se adapa din fântână. Şi-a întins botul ud de pe care picura apa peste coşul cu fructe trăgând cu poftă în nările păroase şi mucoase aerul înmerismat.
- Pleacă! Pleacă o dată de aici nesuferito!
Vagabondul supărat gesticula şi striga fioros pentru a-şi apăra hrana. Cămila s-a îndepartat, apoi s-a culcat pe pietrele calde ale pavajului lângă celelalte cocoşate aşteptându-şi rândul la ospăţ.
Pe faţa fetei s-a schiţat un zâmbet. Acelaşi zâmbet misterios a apărut şi pe faţa Negustorului.
- Nici acum nu ţi-ai dat seama unde sunt ceilalti?
În loc de răspuns Cerşetorul a deschis larg gura de parcă nu îi ajungea aer în plămâni. Buzele sale se închideau şi se deschideau haotic.
- Toţi aceste ani... oame... brr-r-r-r, toate aceste animale sunt oamenii de ieri? Ei sunt cei ce construiau palate, faceau... averi, descopereau şi cucereau ţinuturi îndepărtate? De ce nu mai sunt ce au fost?
- Ce este scris se citeşte în gânduri şi înfăţişare.
- Vorbiţi despre cartea din fântână?
- Da.
- De ce doar asemenea cugete? a întrebat Cerşetorul încruntând fruntea.
- Altele nu au fost, i-a răspuns trist Negustorul.
- Să afle duşmanii pe care i-am aruncat în ghiarele uitării că eterna şi frumoasa Oază a fost înfrântă de nişte vorbe, ar inunda deşertul cu lacrimi ale disperării.
- Cuvintele sunt la fel de ameninţătoare precum o armată condusă de generali talentaţi, au înfrânt cetăţi fără a fi vărsată nici o picătură de sânge, fără vre-un geamăt...a zis Negustorul.
Cerşetorul a aruncat o piatră în canal privind cercurile jucăuşe ce se îndepartau unele de celelalte, unele mai repede, altele mai încet.
- Ei, cel puţin avem apă destulă şi cred că prea curând nu va dispărea. Cei care-i cunosc acum cuvintele nu le vor uita şi nu le vor vinde, aşa e? El a privit întrebător spre camile. Sunt nişte paznici ideali ai vieţii.
S-a auzit un tuşit delicat, era un necunoscut, locurile Oazei îi erau străine, ținea de căpăstru un măgar, pe spatele său erau agățați saci, câțiva s-au dezlegat. Vederii s-au arătat nestemate, erau mai strălucitoare decât soarele, mai multicolore decât stofele celor mai frumoase femei, mai ademenitoare decât cele mai dulci fructe din lume...Străinul a arătat cu degetul că doreşte ca toate cămilele să plece cu el în schimbul sacilor, apoi a întins mâina Cerşetorului semn că ar vrea să bată palma...

Sfârşit.

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor