Povestea mea

 

 

Povestea mea? Este o poveste cel puțin bizară. Un băiat cu ochii albaștrii, puțin șăgalnici; cu o privire, ce pe mine mă termină de fiecare dată. Și el o știa.La început au fost doar formule de salut. Lucrăm amândoi în același loc, dar pe posturi total diferite. Apoi într-o seară târzie de toamnă, a unei luni de octombrie, mi-am luat inima în dinți, și l-am întrebat dacă pot să merg cu el spre casă. Eram practic vecini, nu o știam. Mi-a spus că să se asigure, că și el, ca și mine, era căsătorit. Am spus că este ok, nu am de gând să intervin în familia sa. A fost de acord. Totul a fost ok, până într-o seară când..., s-a oprit din mers, puțin fâstâcit, neștiind cum să-mi spună ce avea de spus. L-am privit contrariată.Ne împrietenisem binișor. L-am rugat să-mi spună sincer ce se întâmplase. L-am convins foarte greu. Vroia să... și a făcut-o. M-a sărutat. Inima a luat-o la galop. Și eu vroiam același lucru, dar ca și el nu îndrăzneam. Nu doream să mă fac de râs în fața lui. Am lăsat ochii în jos, ca o adolescentă, ăla prima ei iubire, la primul ei sărut. S-a apropiat ușor de mine, m-a cuprins în brațele sale, și... Parcă timpul, și întreaga lume se opriseră în loc. Eu eram acum în altă lume, unde nu fusesem niciodată. Am închis ochii fermecată, lăsându-mă dusă de acea senzație. Nu era primul sărut din viața mea, dar, era... primul miracol. Am rămas cu ochii închiși câteva clipe, parcă pentru a dorii să prelungesc cât mai mult posibil acel miracol. Când în sfârșit i-am deschis, puțin dezamăgită, că miracolul luase sfârșit, el, mă privea, zâmbind ușor

- Iartă-mă. Te-am speriat. Dar vroiam de câteva zile să te sărut, dar nu aveam nici curajul, nici acordul tău.

- Nu m-ai speriat.

- Este în regulă atunci. Haidem să mergem spre casă.

Ne-am continuat drumul în tăcere, parcă temându-se că ce se întâmplase mai devreme, să nu fi fost doar un vis. Ne gândeam amândoi la același lucru, dar, ne era parcă teamă, să vorbim despre ce se întâmplase. Fructul interzis. Asta era pentru noi ce se întâmplase mai devreme.

Se năștea oare o relație interzisă?

Ne apropiam de cartierul nostru. Simțeam un regret profund că acum trebuia să ne despărțim. Brusc m-a smucit, luându-mă de braț, trăgându-mă cu fața spre el, și... Dumnezeule... steluțe colorate, fluturași, sărutul acesta furat, era și mai minunat. Retrăiam senzația, multiplicată a primului sărut. Simțeam furnicături în tot corpul, de parcă mii de furnici călătoreau pe corpul meu. Ne iubeam, dar încă nu aveam curajul să ne-o spunem. Aveam să descopăr mai târziu, că deși era mai tânăr decât mine, era deosebit de prudent.

Pentru orice vroiam să facem împreună, se asigura temeinic că nu se va afla, cu mult timp înainte. Așa a procedat şi în acea seară

- Mamii să nu spui nimic nimănui, ok?

- Stai liniștit tatii, am replicat eu.

Ne-am despărțit, cu regretul că seara aceea minunată luase sfârșit, parcă mult prea repede.

O oră împreună trecuse rapid ca un minut. El a plecat mai departe, eu am intrat în casă, asigurând pentru noapte ușa de la intrare.

Am intrat grăbită în baie, vroiam să mă uit în oglindă, ca să mă asigur că arăt ok. Nu erau semne vizibile pe față, dar în interior, totul era răvășit total, inima continua să bată nebunește, nevrând parcă să țină seama de înțelegerea pe care o făcusem eu cu...

Îmi cer scuze că nu am dat nici un nume până acum. Dar pot spune că pe el îl chema Mirel.

Așteptam cu nerăbdare venirea zilei următoare, parcă înciudată, că orele treceau atât de încet.

Pentru a ajuta timpul să treacă mai ușor, am început să trebăluiesc puțin prin casă

Cu toate acestea orele treceau foarte greu.

Oricum nu mă puteam concentra la ceea ce făceam.

Mintea mea era parcă blocată undeva într-un trecut apropiat și dulce.

Rememoram din nou, și din nou parcă cu teamă să nu uit ceva din toată acea seară, strânsă magic într-o oră de vis.

Învățam să iubesc, să trăiesc sentimentul la întreaga sa intensitate.

Mirel parcă ghicise acest lucru, și era acum profesorul meu, îngrijindu-se ca fiecare lecție, ce o predă elevei sale să fie bine reținută, din clasă, din timpul orelor de curs.

 

Iar eu că o elevă silitoare, doream numai note bune.

Eram fericiți. Lumea din jurul nostru încetase să mai existe. Sărutările, atingerile, o rele de amor intens, nebunesc, erau cele mai dorite, cele mai așteptate. Le trăiam la intensitate maximă, depozitându-le în sufletele noastre, ca balsam pentru zilele în care nu ne puteam vedea. Dar ne sunam, dorind să ne readucem aminte totul.

- Îți aduci aminte tatii?

- Da mamii, nu pot uita, dar tu mai știi?

- Da normal, cum aș putea uita?

Iar filmul iubirii noastre, se derulă din nou, a câta oară, pe ecranele sufletelor noastre.

Am început apoi să ne planificăm întâlniri mai lungi, unde să ne putem desfășura, nebunia iubirii noastre. Și acele întâlniri deveneau delicios de divine.

Camere de hotel, paturi care plângeau, dușuri care rămâneau secate de apă.

Așa au trecut luni de zile fierbinți. A venit apoi, o zi ce o planificasem amândoi. Împlineam un an de iubire. Trebuia să sărbătorim. Mirel rezervase o cameră la un motel undeva în afara orașului. Când am ajuns în cameră deja fierbeam amândoi.

Dar eu... aveam un secret amar. Dar nu vroiam să îl dezamăgesc. Vroiam ca el măcar să fie fericit. A simțit că ceva nu era în regulă cu mine.

- Ce s-a întâmplat mamii? Ai ceva pe suflet, și nu vrei să spui.

- Nu tatii, nu am nimic. Totul este ok. Stai liniștit. Nu îi puteam spune. Era necazul meu, crucea mea, el nu trebuia să știe nimic. Dar acea problemă a mea se acutizase la maxim.

M-a privit parcă cu o neîncredere amestecată din belșug cu grijă pentru ceea ce nu doream să îi spun.

După puțin timp am început să plâng, și să îl resping.

- Gata mamii, de ajuns, spune-mi acum ce ai?

- Taţii, eu... iartă-mă, și plânsul m-a înecat din nou.Mă luat în brațele sale ocrotitoare, strângându-mă ușor la piept.

Gata, gata, ușor, spui când te ei liniștii.

Mă doare tatii, iartă-mă dar nu mai pot suporta durerea. Am vrut doar să fii tu fericit azi. Nu am vrut să țin cont de durerea sau de boala mea.

- Mamii, eu sunt fericit, numai dacă te văd pe tine fericită și mulțumită.

- Durerea ta mă doare și pe mine.

Nu sunt nici afemeiat, nici curvar. Te iubesc foarte mult mamii. Te iubesc maxim.

Am încercat amândoi să facem în așa fel încât acea zi să se deruleze așa cum ne-o planificasem.

În zadar. Totul era năruit. Și asta o simțeam amândoi ca pe o durere cruntă.

Ne-am hotărât în cele din urmă să mergem la un restaurant, să mâncăm ceva.

Ne-am hotărât cu greu și asupra meniului. După ce am servit masa, el a fumat două țigări, una după alta.Se cunoștea că era nervos, deși încerca din răsputeri să nu arate asta, glumind, și râzând.

Deodată durerile crunte au revenit. Picul de liniște rămas se disipă în aer precum fumul de la țigările lui. M-am făcut mică pe scaun, iar când nu am mai putut suporta, am fugit la baie. Toată întâlnirea mea era ruinată.

Plângeam în baie neavând curajul să mă întorc lângă el la masă. Îl simțisem dezamăgit, chiar dacă se chinuia să nu o arate. Parcă pentru a-mi face în ciudă telefonul meu a început să sune insistent. Era el. Răspund, încercând să-mi păstrez calmul pe care nu îl mai aveam:

- Mamii, ți-e rău? Ce s-a întâmplat?

- Sunt bine îi răspund eu, mă mai aranjam puțin, am mințit eu sperând zadarnic că el mă va crede. Speram. Nu am reușit. Am revenit la masă, abordând un ușor zâmbet evident forțat.

- De ce mă minți mamii? Ți-e rău și nu vrei să spui.

- Sunt ok tatii, puțin obosită, după tură, atâta tot, am încercat eu o altă scuză, în susținerea minciunii mele.

- Bine mamii, spuse el fără tragere de inimă, fie ca tine, deșii... și nu a mai continuat, înțelesesem...

Nu bănuiam Doamne Dumnezeule, nu bănuiam, că aceea era să fie ultima noastră întâlnire, urmând din partea lui, o perioadă rece.

Refuzul său categoric, de a-mi răspunde la apeluri, mesaje, mai întâi m-a intrigat, dar ulterior m-a pus pe gânduri.

Eram descumpănită. Nu știam ce să mai cred. Îmi năvăleau în minte dureros amintiri ce până atunci păreau atât de dulci.

Inventă tot felul de scuze care mai de care mai puerile.

- Tu nu meritai să te tratez atât de rece, când tu m-ai iubit atât de mult, era una din scuzele sale.

- De unde știi că nu te mai iubesc?

- Poate a intervenit rutina.

Nu știam ce să mai cred. Omul cald de până atunci, îmi arăta o altă față. Un om rece, dur, neiertător.

- Mi-e teamă, spunea el. Știai că sunt căsătorit. Cum ai vrea să mă comport?

Am rămas perplexă! Dumnezeule. Oare așa este omul acesta în realitate?

De cine mă îndrăgostisem eu oare? Oare nu vroia decât sex gratis? Mii de întrebări mă străfulgerau căutând răspunsurile ce nu mai vroiau să apară.

Zile amare și dureroase treceau în șir monoton, una după cealaltă, parcă vroind să adâncească și mai mult durerea mea.

Mirajul luase sfârșit. Mă agățam acum cu disperare de speranța că poate...

Dar nu, totul luase sfârșit

El rămânea impasibil, rece, inabordabil.

La un moment dat o sclipire apăruse într-una din convorbirile noastre.

- Știu că mă iubești, nu meritai, felul în care te-am tratat, te rog frumos să mă înţelegi, soția mea bănuiește ceva.

Începuse bine scuza. Dar spre final a dat-o în bară.

M-a pus să jur că nu am pe nimenea în afară de ea. Ce pot să fac? Am jurat. Te vreau în continuare, dar...

Soția lui câștigase bătălia asta. Dar nu războiul. Eram hotărâtă să îl câștig de partea mea cu orice preț.

Am rămas liniștită doar în aparență. Trebuia să-l fac să creadă că nu mai simt nimic pentru el

Spre marea mea surprindere, mai primeam mesaje din când în când de la el, lucru care mă contraria

Se juca cu nervii mei. Nu îi înțelegeam jocul. Deveneam fără să vreau victimă lui, a jocurilor lui psihologice. Nu știam ce vroia să facă. O dată ce eu nu îl mai sunam, și nu îi mai dădeam mesaje.

Într-un final vroiam să îl uit. Deși știam cât de greu va fi.De câte ori trecea pe stradă, și mă vedea, zâmbea, complice, și mă privea în felul lui anume. Mă străduiam să-mi înăbuș sentimentele, ce parcă nu mai vroiau să asculte de vocea rațiunii. Mă dureau, și mă răscoleau până în cea mai adâncă fibră a sufletului acele priviri, iar el o știa, vai Doamne cum o știa. Mesajele pe care el continua să mi le trimită din timp în timp... Îl rugăm pe Dumnezeu ca el, să mă uite, sau să îl pot uita. Știam perfect de bine că nu va fi posibil. Nu curând

Păstram în memorie toate întâlnirile noastre, toate planurile noastre. Făcute împreună. Eu cu el. Acum eram eu singură, făcând planuri cum să îl uit. O iubire secretă, urmată de o durere cruntă.

Mă stăpâneam cu greu în fața alor mei.

Continuăm să fiu, soție, mamă, fiică... în același timp. Dar când rămâneam singură... doar eu și sufletul meu rănit, lacrimile începeau să curgă pe fața mea fără oprire. Nu aveam puterea să le opresc, și speram ca măcar ele să-mi poată șterge din suflet imaginea lui, săruturile lui, mângâierile, iubirea lui!

Lacrimi grele, amare, șiroiau pe fața mea, dar și mai grav, îmi inundau sufletul.

Omoară-mă Doamne, nu mă mai lăsa să sufăr. Ia-mi durerea, amintirile, iubirea ce o simt pentru el și care mă sfâșie. Nu le mai vreau.

Zilele treceau, când monotone, când agitate, dar în ambele cazuri, amintirile zilelor frumoase reveneau cu o periodicitate parcă calculată. Omul care nu cu mult timp în urmă, mă alintă și mă iubea, acum ducea cu mine un război psihologic. Era ceva de neînțeles. Viața mea acum era un haos total. Îmi era greu să ies în oraș, sau oriunde altundeva, de teamă să nu îl văd, să nu îi simt privirea, sau zâmbetul.

El poate nu își dădea seama, că ceea continuam să simt pentru el, în tăcere, era pentru mine o condamnare, la un declin psihologic. El credea după cum aveam să aflu mai târziu, că eu ca și el încetasem să ne mai iubim. După șase luni de tăcere rece mesajele de la el au reînceput din nou. De ce? Poate nu aveam să aflu niciodată motivul. Nu vroiam să mai sper din nou, nu vroiam să mai sufăr din nou. Nu mai vroiam o altă dezamăgire.

Nici pe plan local, în familia mea lucrurile nu stăteau prea bine. Mă rugam în gând la Dumnezeu să-mi spună ce să fac, cum să procedez El încetase să-mi mai spună acele cuvinte dulci, de alint, ce mi le spunea în acea perioadă, în acel an dulce. Nu mai eram mamii a lui, nu mai eram fată lui, nu-mi mai spunea te iubesc.

De fapt nu-mi mai spunea în nici un fel. Atmosfera de acasă parcă mă apăsa și mai rău acum. Aveam momente când simțeam că clachez. Iar el se prefăcea că nu observa chinul meu.

Familia pe primul plan. Așa ne înțelesesem de la bun început. Dar atunci nu aveam de unde să știu că... mă voi îndrăgostii nebunește, de el. Căile vieții sunt pline de neprevăzut. Nu știam ce îmi va rezerva viitorul. Cât de bine sau cât de rău va fi. Aveam momente când credeam că îl recâștigasem. Mă înșelam. Cădeam într-o tristețe adâncă. Doream să mor. Viața mea nu mai avea nici un rost. El văzuse o altă stare a mea.Se temea să nu se mai repete. Dar eu nu credeam că acesta era motivul răcelii lui.

Speram să aibe curajul să-mi dea o explicație a comportamentului său. După acea perioadă de șase luni...

Însă viitorul nu se arăta deloc luminos.

Mă ruga să reluăm relația, să încercăm să o readucem la un firesc normal..

Acum, cât putea fi de firesc, sau de normal, doar el putea ști mie îmi era teamă să mă gândesc. El afișa în continuare un aer de copil inocent. Nu mai știam cum să reacționez. Îmi răsunau în memorie, cuvinte pe care el le spunea cu ceva timp în urmă:

- Ești fata mea, te iubesc...

- Cine a spus că nu te iubesc?

Cuvinte care alături de comportamentul său actual erau în deplină contradicție. Cel puțin așa mi se părea mie.La un moment dat, într-o seară, am primit un mesaj de la el:

- Iartă-mă, tu nu meritai să fii tratată așa. Știu ce simți pentru mine.

Oare chiar știa?

- Dar eu am fost foarte supărat, și foarte stresat în ultimul timp. Șefii la muncă; ai mei acasă, și mi-am vărsat nervii pe tine.

Dar ca orice minune ce durează doar trei zile, acest mesaj a fost ca un fel de scăpare din partea lui.

Comportamentul rece, indiferent față de mine a continuat

Ce puteam să mai cred acum? Pe de o parte își ceruse iertare, iar pe de alta continua să se comporte la fel. Oare ce îmi rezervă viitorul în ceea ce îl privea pe el.

Am reînceput să ne vedem, din nou. Eu un pic mai reticentă, la început, mă topeam în momentul în care el,... mă cuprindea în brațe și...

Dar acum întâlnirile erau de scurtă durată. O oră, cel mult două. Mai mult nu puteam risca nici unul dintre noi. Acum nu mă mai conducea acasă. Puteam fi văzuți. Lumea putea bârfii.Ne era teamă.La amândoi. Apoi din nou tăcere. Până la o nouă aprindere. Reîncepeau mesajele pline de foc, prin care ne incitam reciproc, stabileam cu grijă o nouă întâlnire. Acum însă eram conștientă că nu mai putea fi ca atunci El nu putea risca un divorț, și nici eu. Deveneam PARIA în ochii mahalalei unde locuiam. Și de fapt ne stabilisem o regulă de la bun început. Familiile pe primul plan,... apoi noi doi. Ceea ce nu știam noi la acel bun început, era cum vor evolua lucrurile între noi doi. O relație platonică ce avea să devină o dragoste de foc, cu o flacără ce avea să se stingă brusc. Re încercările de acum de a reaprinde acea dragoste nu mai aveau nici un rost.

Iubire, sau simplă nevoie carnală?

Vom găsii oare un răspuns la această întrebare?

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor