Într-o zi, mergând cu maşina pe stradă, am observat pe trecerea de pietoni un căţel. Acesta pusese lăbuţele, cu o oarecare teamă, pe zebra de pe şosea. Am oprit amuzată şi l-am lăsat să treacă. Ironia sorţii a făcut să văd, la câţiva paşi distanţă, un om care traversa neregulamentar şi atunci mi-am pus o întrebare: Cine e în cazul de faţă mai civilizat? Omul sau animalul? Şi uite aşa mi-am amintit de o poveste, o poveste cu rădăcini din realitate, pe care vreau să o aştern astăzi pe hârtie pentru tine, copile drag.

 

    Totul s-a întâmplat undeva, într-un sat moldovenesc, unul ca oricare altul, într-o gospodărie ca oricare alta şi cu oameni simpli, aşa cum sunt ţăranii de la sate. Capul familiei era plecat la muncă în Italia, aşa că toate sarcinile casei stăteau în mâinile unei femei. Era vorba de tanti Ioana, o femeie bine făcută şi muncitoare. Bucuria ei erau cei patru copii, trei băieţi şi o fată, Andreea. Într-o zi, după ce veni de la şcoală, fata auzi un zgomot asurzitor în coteţ.

  -  Ce s-a întâmplat? întrebă ea, ca orice copil curios.

  -  E gâsca cea neagră, îi răspunse tanti Ioana, croşetând de zor la un ciorap. I-am tăiat azi gânsacul ei şi uite că nu mai tace de atunci. O să-i treacă, nu avea rost să las doi gânsaci în plină iarnă în coteţ, unul trebuia tăiat.

  -  Biata de ea, suspină Andreea.

  -  Lasă că uită până mâine, o asigură tanti Ioana.

    Fata n-a închis un ochi toată noaptea. Fereastra ei era aproape de coteţ şi din când în când auzea un sunet ca un suspin. Îşi imagina gâsca, tristă şi cu ochii suferinzi. ″Doamne, oare o fi văzut şi cum a fost tăiat gânsacul?! se întrebă Andreea, cu groază.″ Coteţul era despărţit de locul unde erau tăiate păsările doar printr-o plasă de sârmă. Dimineaţa, cu ochii înroşiţi de nesomn şi cu inima tristă, fata îşi luă rucsacul şi porni spre şcoală. Acolo îşi întrebă câţiva colegi:

  -  La voi păsările plâng după celelalte păsări atunci când sunt tăiate?

  -  Habar n-am, răspunse Ionuţ, colegul ei de bancă. Eu n-am stat niciodată să văd dacă plâng… dar nu cred. Cum adică să plângă şi.. cui îi pasă?

     Ionuţ se ridică de lângă ea şi si îndepărtă, chicotind. Ceilalţi colegi o priviră cu nedumerire. ″Ce-o fi apucat-o şi pe asta de întreabă aşa ceva?″ se auzeau şoapte în jur. În scurt timp toţi au uitat de întrebarea Andreei, numai ea avea aceeaşi tristeţe în suflet şi în ochi. Veni acasă într-o fugă, îşi lăsă rucsacul şi alergă spre coteţ. Acolo era o hărmalaie de nedescris. O găsi pe tanti Ioana ţinând gâsca neagră de aripi, într-o mâna. Biata pasăre, părea disperată. Îşi aruncă în jur ochii împăienjiniţi de durere, încercând să scape din mâinile femeii, apoi îşi lăsă gâtul lung în jos şi nu mai schiţă nici un gest. Din când în când se auzea un sunet plelung şi jalnic.

  -  Ce s-a mai întâmplat? întrebă Andreea.

  -  Ei, nimic. Îs geloase celelalte gâşte pe asta neagră. Acum dacă gânsacul ei nu mai e, gânsacul rămas se duce şi la ea şi uite că lor nu le convine. Au bătut-o toată ziua.

  -  Păi şi ce putem face?

  -  Nimic, să sperăm că le trece. Altfel o termină pe asta neagră în câteva zile.

    După cină, s-au mai auzit zgomote o vreme, apoi, fiind ocupată cu temele pe care le avea de pregătit pentru a doua zi, Andreea adormi adânc. O visă pe gâsca cea neagră, avea ochii rotunzi şi veseli şi ciupea verdeaţa prin grădină. Dimineaţa plecă la şcoală, iar când veni acasă, nu se mai interesă de gâscă. În coteţ era linişte deplină şi totul părea să fie, din nou, ca înainte.

    Seara, la cină, Andrea simţi aroma mămăliguţei în nas şi alergă înfometată la bucătărie. După ce îşi ajută mama să pună vasele, aşteptă cuminte, alături de fraţii ei cratiţa cu tocăniţă.

  -  Mmmm, ce bine miroase, zise Vlăduţ, cel mai mic dintre fraţi.

  -  A ieşit ceva bun şi din gâsca asta până la urmă? zise tanti Ioana.

  -  Gâscă? întrebă Andreea speriată.

  -  Da, gâsca neagră! răspunse femeia. Păi a trebui să o tai. Nu mai mânca de dragul gânsacului ei, celelalte gâşte o băteau. Era păcat să o las să moară. Am făcut şi piftie.

    Andreea era obişnuită să mănânce carne de la păsările din curte, dar pentru prima dată simţi un nod în gât. Povestea acelei gâşte o năuci, n-ar fi crezut niciodată că gâştele suferă din dragoste sau o pot ataca pe o surata de-a lor… din gelozie. Mâncă un pic de mămăligă, luă nişte brânză de oaie şi fără să mai scoată un sunet, plecă şi se aciuă în patul ei. Nu avea rost să povestească nimănui ce era în sufletul ei. Unii poate n-ar fi înţeles niciodată. Şi-a promis, în schimb, că va fi mult mai atentă cu puişorii, cu răţuştele şi cu boboceii. O să le ofere multă grijă şi dragoste în zilele de vară, astfel încât să aibă şi păsările astea momentele lor de armonie deplină. Acest gând o făcu să se simtă mai bine şi Andreea, adormi cu un zâmbet dulce pe chip.

    Nu poţi schimba firea lucrurilor, dar poţi pune umărul, la treabă, să le faci mai frumoase!

Vizualizări: 40

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de GOGA GR. CONSTANTIN pe Decembrie 8, 2012 la 6:34pm

Remarcasem spiritul de stepa si avataruri de trairi Anima....inca din "Puii"(Kitty puse castronul jos. Micutii ciulisera urechiele, le era cunoscut zgomotul. Cand auzira cum toarna laptele, incepusera sa se ridice unul cate unul si, dand din codite, se apropiau recunoscatori de castronul cu lapte. Kitty ii privi cum plescaiau cu pofta. N-au lasat nimic in castron! Ba mai mult, incepura sa se impinga maraind si incercand, cand unul, cand altul, sa linga vasul din tabla. Aveau burtile pline, erau rotunde, de greutatea lor nici nu puteau merge"...da, exista o sensibilitate si un realism rural...caci..."Copiii cresc printre animale si bucuriile naturii, si nici nu banuiesc, cat de mult noroc au, sa duca o astfel de viata"...

Nu este o terapie cu animalute, este un fapt existential, terapia este a cuvantului, in toposul copilariei...

Pretul iubirii, pretul vietii, caci in ierarhia ciocului....se folosec si ghearele invidiei, ale geloziei, ale rautatii....da, vaduva neagra si penata....este victima dintotdeauna a mentalitatilor.....si copiii sunt primii care doresc si incearca schimbarea....cata inocenta, atata bunatate!....si cuvantul din poeveste este un Cuvant-De-Bunatate!...

Comentariu publicat de Claudia Cioca pe Noiembrie 29, 2012 la 8:28am

Avem ce invata din povestea asta.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor