nu am ştiut niciodată cât de mult înseamnă prea mult

nu pot iubi puţin pentru fiecare zi lipsă

deşi îmi repet cu încăpăţânare

prea mult e prea puţin de prea multe ori

 

dar vezi albul nu e o culoare

e tăcerea apăsătoare a unui salon de spital

în care vin zi de zi să lupt cu moartea

pentru că prea puţin e uneori prea târziu

 

pe tine

nu mai ştiu când şi cum

te-am invitat prea adânc în inima mea

să locuieşti fiecare timp al meu

prea devreme pentru a nu-mi răscumpăra vina întârzierii

***

inima nu mi-a fost niciodată prea plină

mi-ai dăruit prea mult pentru prea niciodată

dar prea puțin pentru a-mi fi suficient

de prea multe ori

prea târziu nu e decât o așteptare a propriei tale împliniri

 

albul e culoarea îngerilor

te piezi zilnic în liniștea edenului

sub pașii tăi moartea se vindecă de moarte

tu întâmpini viața cu prea plin de emoție

 

pe mine

m-ai împletit din lacrimi unei zile fără curcubeu

mi-ai închiriat o cameră în care timpul e prea insuficient

deși ai știut dintotdeauna că nu mă mulțumesc cu prea puțin

și-am să te trăiesc intens

dublând clipele pentru a-mi motiva întârzierea

 

liliana trif & ioan grigoraș 

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ioan Grigoraș pe Mai 30, 2017 la 5:23pm

mulțumim, Adrian...

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Mai 30, 2017 la 12:40pm

Interesant jocul cu cuvintele. Regretul nefructificării clipei, și totuși a fructificării acesteia. Albul, renunțarea la liniște, la abandonul dinamismului.  Foarte profundă expunerea, romantică, frumoasă...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor