Prefaţa la volumul "Paşii singurătăţii (triste scrisori de iubire)" - Vasilica Ilie

                                                  Scrisori de iubire

 

        În anii din urmă, unii dintre poeţii tineri se întorc - datorită bunelor lecturi- la forme de exprimare clasice: baladă, sonet, fabulă, nu o dată  în ton elegiac. Am aflat aceste noutăţi vechi din cărţile ce mi se trimit, pe care le consider adevărate daruri, fiind, eu, un împătimit al formulelor tradiţionale.

      Oprindu-mă la elegie, care se potriveşte stărilor de bucurie tristă ale creatorului liric, retrăind minuni ale vieţii sau dorinţe eşuate, nu fac decât să limitez larga cuprindere a marii poezii din totdeauna.Şi ca exemplu luminos, mă gândesc iarăşi cu admiraţie la elegiacile minuni ale poeziei eminesciene, exemplu şi datorie de urmat pentru cei ce bat la porţile cuvântului scris.

*

        Autoarea cărţii de faţă, scriitoarea Vasilica Ilie, confirmă cele scrise mai sus în ideea de a înfăptui o carte numai din elegii (de dragoste, se înţelege!).Cunoscută ca poetă ( vezi culegerile: „Fereastra de la răsăritul cuvântului”şi „Reflecţii), dar şi ca prozatoare ( „Răscrucea destinului”-roman, „Pete de culoare”- proză scurtă”, „Prin labirintul cuvintelor”-aforisme) ea trăieşte durerea neîmplinirii în iubire, adică a acelei stări de sublim despre care Dante spunea că: „naşte sori şi alte stele”. Dar, e potrivită, în acest caz zicerea marelui florentin?, zic da, întrucât această stare de trăire sufletească nobilă este de fiecare dată unică şi creatoare de înălţări (şi, deseori, de prăbuşiri!).

          Presupun că autoarea a fost prinsă de această nobilă idee citind cartea „Elegiile lui Yorick” a marelui poet elveţian, Jacques Chessex (distins cu Premiul „Mallarme”şi tradus  în mai toate limbile europene). Molipsirea întru frumos, a împins-o pe poeta noastră la un travaliu liric de calitate iar elegiile sale impresionează. Şi în cazul de faţă iubirea poate fi descoperită şi definită într-o multitudine de ipostaze, care de care mai interesantă şi neaşteptată. Poeta trăieşte astfel: dorinţa, nerăbdarea, tristeţea, nehotărârea, bucuria întâlnirii, chinul şi întrebările îndoielii, puterea încrederii şi ameţeala neîncrederii, dar, peste toate, mai ales, dorul întru împlinire dominând mistuitor, da, şi toate acestea într-o permanentă incertitudine, de unde  tonul profund elegiac al majorităţii poemelor, plutind ca o ceaţă de sunete aurii pe o vale de mirezme.

     Fără-ndoială, Vasilica Ilie e o poetă autentică, o vitalistă luptând pentru împlinirea într-o iubire totală, spre refacerea androginului antic despre care cuvânta Platon în „Banchetul”. La intenţiile autoarei concură din plin Sfânta Natură cu alaiul anotimpurilor: poeta înfloreşte cu primăvara, se impune cu vigoarea fierbinte a verii, rodeşte bogat în toamna tainelor şi îşi domoleşte trăirile în tăcerea iernilor visătoare. Deci, eroina este a naturii în întregul său puternic şi definitoriu. Şi totuşi androginul (perechea perfectă!) nu se realizează deplin, cauza fiind lipsa participării efective a lui Yng alături de Yang din dualismul asiatic. De aici starea de neîmplinire, care devine nesiguranţă, iar poemele se zidesc elegiac. Deci masculinul este ceţos, inactiv, puţin prezent, greul poemelor împlinindu-l femeninul , care din când în când oboseşte, de atâta iubire. În totul tot,  noul volum al poetei Vasilica Ilie se constituie ca o izbândă a drumului său liric şi, în context, al generaţiei căreia aparţine. Iată, aici, un text  (din multele), demonstrativ:

 

Dezamăgire

 

Ah, mi-e greu iubite să cred

că rolul nostru, pe care l-am jucat

pe scena vieţii a fost iubirea!

Şi mă tem că tangoul a luat sfârşit,

tocmai când voiam să jucăm timpul pe degete.

 

(În gările, unde am poposit cândva,

totul a rămas inert şi alb; scaune, locomotive,

felinarele de pe peroane nu mai au gaz,

nesomnul împleteşte o pană de curent,

visele nu-şi mai găsesc lăcaşul imaginaţiei:

totul este în beznă ca şi iubirea noastră...)

 

Mă doare gândul

şi sensul cuvântului

din care tocmai am ieşit;

mă doare chiar lumina

din întunericul căruia cu greu m-am eliberat

şi nu ştiu dacă îngerul meu salvator

mă va  mai iubi de-acum ca-n prima zi de naştere

şi îşi va mai deschide aripile ocrotitoare vreodată.

 

Cum să mă adun

din această dezamăgire şi din acest haos,

când tu semeni doar depărtare între noi?

Iată,  vântul îmi cântă a pustietate

şi mă invită la dans în paşii singurătăţii,

iar eu ca o lebădă mută îl urmez vălurită de ape,

dintr- un ordin care mă înspăimântă...

 

       Tonul de adâncă tristeţe, de durere chiar, al acestor poeme de iubire înlăcrimată îmi aminteşte între altele, de „Scrisorile portugheze” ale călugăriţei Mariana Alcoforado (acea mare îndrăgostită de la mijlocul secolului XVIII) care au făcut înconjurul Europei ( şi nu numai); aşadar, elegiile din această carte pot şi trebuie a fi citite în cheia unor mesaje de adâncă trăire sufletească asemeni, deci, scrisorilor de iubire...

      Da, Elegia rămâne, fără-ndoială, una dintre formele cele mai expresive ale genului liric. Cartea de faţă este un semn bun. Bucuraţi-vă!

                                                Radu Cârneci

                                                 Buc. Mai 2014.

 

Vizualizări: 98

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor