Când ea se va trezi din cenuşa propriilor sale simboluri,
va răguși implorând să-i fie redat anotimpul pierdut;
într-un târziu, armura de aristocrat se va desfoia subit
și un oxidat “Sunt eu!” se va scurge cu scârțâit metalic
într-o mare străină, cum un scâncet fatidic, de lebădă,
accentuat, sfidător, de insolenţa de a nu fi întâmpinat.
Ochiul amintirilor va lăcrima fantezista plăcere
a singurătăţii, descoperindu-mă pe jumătatea oglinzii
printre aluviunile universului său, ambigen.

Gesticulându-şi uimirea, hotărâtă să respire
aroma fiinţei, într-o delirantă clipă-totală,
îmi va scana neliniștile tatuate pe inima caracterului,
întrebându-se dacă, într-adevăr, un imanent „Ce”
poate ucide acea hologramă conştientă
de faptul că realitatea este numai un viciu.

Nu se va speria de primul mister apărut
la traversul singurului ochi maculat de infinit,
pentru că ea deţine limbajul formei, are matricea,
contopirea raţionalului cu simţirea-i aparte
o va face neînţeleasă, romantică, apoi ironică
şi mai înainte de orice, va dori să se supună,
sub făcliile datinilor şi într-o controlată regresie,
unei rătăciri înduioșătoare, vizând adevărata iluzie,
știind că numai amintirile au puterea să îmblânzească
adânca vedere care acare îi devorează slăbiciunile
obligând-o să viseze, plină de intrigi, scânteia.

Mă va întineri, – indiscutabil, – jefuind, pentru mine,
fantomele misteriosului asfinţit, fără a îndrăzni
să-şi închidă pineala pleoapă nici măcar o clipă;
ea, cea care mă va naşte, se află în interiorul meu
şi chiar dacă ne-am întrista unul pe celălalt,
sub curcubeul absurdităţilor noastre, nu aş putea
să o reinventez, de vreme ce drumul meu adevărat
curge din inima mea spre centrul necuprinsului ei.

În mod constant, se va dizolva proiectându-şi
nou-născuta individualitate, tremurând precum
o antică vestală, dornică să-şi aprindă veşnicia
între coperţile prăfuite ale timpului meu, mănat
de gelozie, însă nici măcar pentru faptul, ridicol,
de-a mă iubi, ea nu va putea fi, vreodată, bănuită
că ar fi prea latină sau, doar pentru mine, atee.

M-am învelit cu subiectivismul ultimului val
spre orbirea magicului ochi şi n-am avut niciun alibi
și nicio justificare pentru faptul că mi-am amanetat
clepsidra ce ascundea nisipul incineratelor plăsmuiri,
iar dacă farmecul contradicţiilor îşi va restrânge
căldura, emanciparea vederii unui nevăzător
va lăcrima efemerul succesivelor aşteptări
pe câmpul semantic al patimilor ei nepieritoare.

Vizualizări: 13

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor