E un weekend ca multe altele, nimic nu anunță că ceva special tocmai e pe cale să se întâmple. Mă plimb prin parc și e destul de cald. Un soare blând mângâie cu razele-i jucăușe totul în jur, în tandem cu vânticelul - frățior de primăvară târzie.

Deodată se aude din depărtare o muzică în surdină, îndreptând înspre zări un refren, unul clasic, vechi și totodată foarte cunoscut: “Pretty woman, walking down the street, pretty woman”...
Voluptatea momentului precum și cea sunetelor înălțate parcă de niciunde îmi readuc aproape instantaneu în minte imaginea filmului cu Julia Roberts și Richard Gere, amintire care uluitor de repede începe să mă tulbure, începe să nu îmi mai dea pace. Aproape instinctiv amintirea - obsedantă deja de pe acum - a unuia dintre filmele tinereții mele mă face să mă îndrept cu pași repezi și aproape pe negândite în direcția din care se aude muzica aceea familiară, cântecul acela dulceag...

...Și atunci o zăresc pe ea, prințesa păpușilor, o fată frumoasă, brunetă, cu părul lung și strâns slab într-o coadă la spate. Cred că are vreo douazeci de ani. Zâmbetu-i prietenos ce îi luminează întreg chipul mă cucerește pe dată. E un zâmbet care ei îi provoacă un tremur fin buzelor delicat rujate, iar mie o emoție de neînchipuit. Muzica se aude de undeva din spatele ei, probabil de la un casetofon sau o combină audio, cel puțin așa pare, nu-mi dau seama prea bine din locul în care mă aflu.  
Apropiindu-mă ceva mai mult - mânată de o curiozitate de nestăpânit, deslușesc mai ușor și pe îndelete o domnișoară zveltă, înaltă, cu picioare superbe, puse în valoare de dresul negru transparent. Bocancii pe care îi poartă își au și ei rolul lor, unul bine definit, in poveste. Puțin uzați, dar totodată mândri nevoie mare de pe urma patinei timpului căpătată cine știe cum și de pe unde, aduc o notă vintage eleganței trupului crud și ușor ca un fulg. Protagonista poveștii e îmbrăcată cu o rochie neagră de tafta căreia i-a adăugat drept pată de culoare o jachetă subțire galben-aurie, strânsă grațios pe talia-i subțire. La gât poartă un pandantiv ce pare a fi un totem, dar nu îl pot distinge nici pe acesta foarte bine (m-am oprit intenționat puțin mai departe de ea, suficient cât să pot cuprinde cu privirea și cu sufletul întregul spectacol de splendoare la care particip ad-hoc).
Prințesa mânuiește două păpuși, băiat și fată. Dar ea nu e asemeni unui păpușar autentic de la teatru, care dă spectacole manevrând păpușile din culise printr-un sistem complicat de sfori invizibile. Prințesa păpușilor noastre e vizibilă asemeni nouă, participă la spectacol odată cu noi, și mai mult decât atât e parte din el. Este a treia piesă din jocul-dans ce trezește senzații intense, unele dintre ele neștiute chiar, cuibărite cândva demult prin vreun ungher îndepărtat al minții.
Cuplul de dansatori-păpuși se mișcă ritmic pe muzica placută auzului, unduindu-și grațios trupușoarele acoperite cu veșminte țesute dintr-un voal verde vaporos. Sunt mânuiți cu dibăcie și pasiune. Dansul amețitor susține muzica, o completează și o înnobilează. Păpușile nu par să obosească defel, nici măcar atunci când pași mai complicați le sunt ”impuși” cu duioșie  de către ”stăpână”.
Un copil priveste și el îndeaproape spectacolul, pare că nici nu mai respiră de la atâta încântare. Tăticul tot încearcă să îl convingă că a văzut destul, că e timpul să plece acasă, dar fiul nu renunță ușor.
- Cine a mai văzut vreodată niște păpuși atât de micuțe și atât de pricepute la dans? soptește copilul, încercând pe cât putință să nu deranjeze, sau să întrerupă cumva "minunea" desfășurându-i-se pe de dinainte-i. 

- Tati, masa poate să mai aștepte puțin, te rog! Și mie îmi e foame, dar dansul asta e atât de frumos, e ca o poveste! Nici nu-mi mai trebuie mâncare, și nici somnul de dupa-amiază!
La auzul acestor vorbe, tăticul cedează învins (de copil și de dans deopotrivă). Cere însă, la schimb pentru bunăvoința sa, cel mult încă un dans înainte de plecare.
Copilul acceptă, nu are încotro. “E bine și doar atât, măcar pot să mai ascult și să privesc puțin decât deloc" se gândește micuțul. Dar nu mai spune nimic cu voce tare, se abține, e păcat să frângă vraja îmbătătoare...
...Parcă înțelegând nevoile copiilor și responsabilitățile părințior, spectacolul se încheie odată cu acest ultim cântec permis de un tată foarte înțelegător. Păpușile se opresc din dans ca la un semn, și zac acum fără vlagă pe covorașul întins pe asfalt ce a ținut loc de scenă împrovizată. Pare oarecum trist pentru că e finalul, dar  nu este deloc așa: Spectatorii încă aplaudă, parcul răsună de bucurie și încântare fără seamăn.
Într-un sfârșit, emoționată și copleșită de aplauzele ce par a nu se mai sfârși, prințesa începe să își strângă, îmbujorată, recuzita. Nu încetează nici acum, la sfârșit, să zâmbească, ca și cum zâmbetul său ar fi unica legatură indestructubilă dintre ea și restul lumii, iar o deconectare bruscă ar compromite întreg echilibrul universal. Își îmbrățișează cei câțiva prieteni veniți special să o vadă și își pune grațioasă ochelarii de soare cu lentile mici și rotunde a la John Lennon. Nu se ascunde încă în umbra lor, nu înainte să ne mai privească o ultimă dată și sa ne salute și pe noi, spectatorii săi până astăzi necunoscuți. Zâmbim și noi, spectatorii, la rândul nostru, mulțumindu-i recunoscători pentru emoții și frumusețe, pentru cântec sublim, dans nebănuit, păpuși aproape vii și zâmbete fermecătoare. Păpușileîși iau și ele la revedere de la noi și se îndreaptă și ele încet spre casă, adăpostite în cufărașul lor de lemn roșu.

În urmă rămâne parcul cu parfumul său primăvăratic și greu. Oameni, prințese și păpuși deopotrivă au renăscut astăzi, într-o splendidă zi de duminică pe la prânz... 

Vizualizări: 9

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor