nenume cu mii de nume
sufletul tău mă închide şi îl închid
mă eliberează şi îl eliberez nedespărţind
un vis mereu acolo, acelaşi mereu, neatins
precum o formă nesocotind legile cunoaşterii
pentru că nu e cunoaştere să pătrundă un vis
ce împărţit a rămas întreg
şi nici moarte pe câmpiile fără nume
pe care te duc în fugă uneori
ca un ţânc serios
care vrea să-ţi arate cuiburile piţigoilor
din care strigă foamea
ciocurile cu urme de dovleac
de gălbenuş – spune mândru că am greşit
cum îţi seamănă
nu există mai puţin în inima asta legată
inimii tale – un vis
mereu acolo, acelaşi mereu


cum te cheamă – am întrebat teiul
- drumeţul – marea a suspinat
trăgându-şi apele
minte – a spus după un minut
nu pleacă niciunde
spune adevărul a rostit un pescăruş
meduzele albe se roteau la rădăcinile sale
cum păpădiile pe un câmp în amiază
spune adevărul – ştiu
împreună călătorim
şi ne urmează valurile
plajelor ce nu ne mai ştiu
călătorim şi ne bucurăm şi plângem
asemenea frunzelor lui
rareori câte-o siluetă-umbră cu ochi de poet
ne atinge pe umăr şi spune: haidem
printre visele oamenilor
e ca şi când ai merge printre zboruri cântătoare


îţi scriu pe roua strânsă pe toate aceste ziduri
curând se vor ivi zorii
nu poţi să iubeşti mai mult
decât cu toată fiinţa şi aşteptarea
voi, zei niciodată ieşiţi din mit,
cu toată fiinţa iubeşti o singură clipă-veşnicie
din ochiul ei plâns de dor
cresc universuri împreună
din ochiul râzând împlinit, universuri de uitare


priveam cum te depărtai
cerul se strângea în urma ta
ducând tot ce era
stai nu mai ştiam să strig
precum fântânile în deşert
se goleau ochii, dar lacrimi de copil prostuţ
urcau din suflet – mâinile
căutau să te prindă
mergeai însă şi cu tine lumea
viaţa ca un abur trecea
pe bulevardele numai urme, cum de scris
tramvaie şi autobuze fără uşi
treceau înainte şi înapoi
verzi crengile teilor
tremurau
doar părere mai era, eram
doar tu – real şi atât de drag… –
mergeai ducând cu tine viaţa


cuminte precum pâlniile zorelelor
ce urcă spre mâna cu care scriu
la fereastra mult închisă în tăceri
ochiul soarbe zori nepătate de smogul oraşului
în cartier suflete trezite de răsărit şi nevoi
merg unde le e rostul
viaţa şi scrisul sunt tăceri devenite strigăt
şi cu toate astea sunt un cuvânt tăcut
nu poţi spune omului sunt cuvânt
ar gândi imediat că eşti cel puţin senil
privirea-i ar reflecta un ins care n-a învăţat să trăiască
şi totuşi asta spun tuturor oamenilor
ele, zorelele care sunt încă acolo jos
cât nişte plăntuţe de mazăre,
urcă spre umăr
e oare nevoie de o elipsă
dintr-un braţ de poet visător
şi un lanţ de zorele înflorite ce încă n-au înflorit
cândva, am să ştiu
un focar e în vârful creionului cu care scriu
celălalt în aripa ce nu va urca niciodată
dar care îmi strigă tăcut cântecul…


m-am oprit din numărat clipele
apele lor furioase loveau zbaturile
obosit sufletul trebuia să treacă
mările însingurate ale universului
erai undeva – o treaptă, un izvor,
o cană – toate aceste zile
cine să mai aibă vreme să le adune
pe o butură cu alură de vultur
creşteau narcisele şi bujorii copilăriei
o secundă – apele timpului
sau un gând străin de tot
le-a uscat – din veşnicirea lor
a urcat părul cu ramuri mari
ce se frângeau sub povara roadelor
în toamnele parcă de poveste
când mă chema desculţă
prin iarba încărcată de rouă şi fructe
gândul străin de tot l-a uscat
în locul lui bătrânii mei părinţi
cu ochii aproape seci de dor
numărau în linişte tic-tac-urile
ceasului vechi de pe masă
a veş-ni-ci, a veş-ni-ci, a…


trebuie să tac uneori
cum toate tăcerile lumii s-ar strânge în mine
prea multă durere, prea multă
pretutindeni…
sufletul însă nu-ţi pot neauzi
sufletului meu geamăn
în rătăcire, în dor, în iubire
scrie timp, scrie acum
fiecare existenţă e o carte
o trecere de pe scena teatrului mare şi mut
atât de mut în depărtarea creatoare de întrebări
în viaţa şerpuită şi atât de colorată a oraşului
sau aproape de cântecul greierilor
câte poveşti îşi spun în tăcere
pietrele şi arborii
să bem rouă pentru toţi cei care nu mai au lacrimi
să tăcem… vorbesc sufletele tuturor


dimineţile sufletului aleargă
câmpul e larg, zarea albastră
înroşită la întâlnirea cu marea
inorogi de foc aleargă
oraşul îşi duce zumzetul matinal
spre câmp
piepturile pescăruşilor răpăie în aer
şi se desface văzduhul în pânze
precum expoziţiile unor pictori mari
tremură deasupra tuturor oraşelor, şesurilor,
dealurilor, munţilor şi mărilor
valuri de viaţă


uneori te opreşti la un nume
şi ceri iertare până se roteşte podeaua
vine apoi desprinderea lentă de culorile
şi mărimile cu care trăieşti
o gură de aer într-o cameră cu formol

dar nu există adevărata desprindere
am învăţat curând moartea
apoi m-am temut de ea
ca de o întrerupere a lespezilor
în drumul pe culoarul infinit

nu era un semn că sufletul
înţelege şi trăieşte în lumea teilor
nu, şi teiul şi eu, şi alte milioane de tei şi oameni singuri
trăiam poezia unui timp când
cu toţii primim gerurile cu umerii solizi
ca nişte statui pe care
se vor opri din când în când
şi vor face legătura aceasta
cu alte anotimpuri şi alte statui
pescăruşii, hulubii, vrăbiile şi ciorile
unui anotimp al poeziei


să nu arzi cărbunii – cuvântul
îi va aşterne în lumina ochilor unui suflet de copil
în ei vei putea vedea atunci
înflorind lumi în care altfel
nu vei şti să ajungi
aerul acesta pe care îl respir
mirările, paşii grăbiţi spre porţile
prin care mai vine
tot ce ştiam
vin azi din ochii sufletelor
care-mi trăiesc sufletul de copil
e mult, e puţin – e destul
cum ar spune oglinda
trăim unii în alţii, în alţii, în alţii…
nu se ştie cine a început
cine va fi cel din urmă
am privit…


cine te mai cheamă
scorojite uşile nu mai ştiu
atingerea mâinii – ploile, vântul
omătul, gâzele şi aştrii le mai ating o clipă
sau lovesc înadins multe zile şi nopţi
cine eşti – întreabă o închipuire de vânt
fiul cel mare, plecatul de mulţi ani
întorsul atât de rar
priveşte peste umărul ei spre poartă
îi vede parcă… venind aievea
unul după altul cum au mers toată viaţa
în tinereţe, tatăl – la bătrâneţe, mama
ca şi cum ar fi întinerit-o greutăţile
într-un fel pe care doar paşii şi ochii lui
îl puteau percepe
- ce faci, băiete, rosteşte bătrânul zâmbind…
- m-am întors să-ţi mulţumesc
unghiile mâinii stângi i se înfig în palmă
- să-mi mulţumeşti?
- ai fost lângă mine, părinte…
inima luptă încă să bată
în singurătatea-i dureroasă
somnul i-a vegheat bunul său părinte
am adus asta pentru umăr mai spune poetul
bătrânul s-a plâns că îl doare umărul
în noaptea aceea…
_______ . _______

Vizualizări: 33

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Mariana Fulger pe Aprilie 30, 2010 la 6:18am
Mulţumesc pentru lectură şi cuvânt. O zi cu bucurie.
Comentariu publicat de Nuta Craciun (anana) pe Aprilie 30, 2010 la 12:57am
frumos Mariana, felicitari!!
Comentariu publicat de Mariana Fulger pe Aprilie 29, 2010 la 10:05pm
Ba poţi... Şi din nefiinţă, atunci când sufletul altui suflet rămâne fiinţa! Deci, nu! Mulţumesc frumos pentru lectură şi aprecieri. O noapte liniştită, pace şi bucurie.
Comentariu publicat de Dumitru Nicusoara pe Aprilie 29, 2010 la 9:48pm
Mi-a placut foarte mult! " Viata si scrisul sunt taceri devenite strigat" "Nu poti sa iubesti mai mult decit cu toata fiinta."Multumesc ! Felicitari!
Comentariu publicat de Mariana Fulger pe Aprilie 29, 2010 la 5:31pm
Mulţumesc tuturor pentru lectură şi cuvânt. Sunteţi cititori sensibili. Sănătate tuturor, împliniri, armonie.
Comentariu publicat de driza thoma pe Aprilie 29, 2010 la 5:27pm
Poezie care reflecta o intuita acuta,cautand sa intre in secretele universale>In aceste schimbari dramatice a timpului nostru,omul incearca sa se gaseasca pe sine insusi,exact unde dragostea umana in societatea contemporana nu este legata cu drama dar cu tragedia.Inspiratia poetica se deplaseaza intr-o orbita agitata dela fiinta la Dumnezeu si vice versa
Comentariu publicat de Mariana Fulger pe Aprilie 29, 2010 la 4:36pm
Mulţumesc frumos pentru lectură şi cuvântul lăsat. Tăcută fire, despicând firul vremilor şi al armoniilor, dar şi pe cel al durerilor, scriu ce simt. Sănătate şi mult bine amândurora, tuturor cititorilor.
Comentariu publicat de Constantin Grecu pe Aprilie 29, 2010 la 3:45pm
o metamorfoză a trărilor în care visele se materializează,apoi dispar ca şi cum n-ar fi fost niciodată;din mulţimea viselor rămân numai amintirile şi posibilul nostru dialog-imaginar cu materialul şi ci irealul.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor