“PROBLEMA” ADRIAN PAUNESCU/O ISTORIE CONTROVERSATA





Bolnav de ficat, Păunescu a slăbit 30 kg


Poetul spune că, deşi starea sa este gravă, speră ca diagnosticul pus de medici să nu fie definitiv


Miercuri 23 Iunie 2010 – 22:59 13324 afişări //


În urmă cu un an, poetul era plin de viaţă şi nu dădea semne de boală.La ultima apariţie publică, Adrian Păunescu era mult mai slab şi se deplasa cu greutate


Alina Gavrilă


Poetul Adrian Păunescu trece prin momente foarte grele, după ce medicii i-au spus că suferă de o boală gravă a ficatului. Fostul senator PSD a vorbit despre aceasta într-un editorial
publicat, luni, în „Jurnalul Naţional”, fără să-şi facă public şi diagnosticul.


„Starea lui de sănătate este una precară. El suferă de mai mulţi ani de diabet, iar, acum, rezultatele analizelor arată că are probleme mari la ficat.Nu se ştie exact
dacă e ciroză sau, mai grav, cancer. Urmează să mai facă o serie de analize.
Cert este că nu se simte bine, mai mult, a slăbit peste 30 de kilograme, în
ultima perioadă”
,
ne-au declarat surse medicale.


Mai citeşte:
Adrian Păunescu, grav bolnav


Contactat telefonic, Adrian Păunescu ne-a cofirmat că starea lui de sănătate este una foarte gravă.


„Mă simt destul de rău, dar sper că nu e definitivă sentinţa. Sunt şi semne de regăsire, de mai bine. În acest moment, situaţia e gravă”, ne-a declarat, cu o voce stinsă, poetul.


Întrebat dacă se va retrage din viaţa publică, Păunescu ne-a răspuns că nu o va face: „Nu mă retrag, nu pot să fac aşa ceva, însă voi fi mai resemnat”.


Adrian Păunescu s-a remarcat înainte de 1990 ca mentor al Cenaclului Flacăra. Iată un fragment din filmul “Te salut, generaţie în blugi”, ce reflectă acea perioadă.




Zodii în cumpănă


octombrie 20, 2007


Avem o problemă: Adrian Păunescu


Filed under: Cronica mirării — octavianblaga @ 11:34 pm
Tags:
Adrian Păunescu, colaboraţionism, comunism, Nicolae Ceauşescu, poezie


de ION MURGEANU


Adrian Păunescu ne-a făcut nu de puţine ori să ne simţim vinovaţi că avem un mare poet cu numele lui Adrian Păunescu. Vrem nu vrem el este, alături de Ion Gheorghe, unul din
cei doi, poate ultimii cei mai mari poeţi români în viaţă. Sigur, ca orice
vinovăţie şi aceasta e discutabilă. Adrian Păunescu – poetul este un personaj hugolian,
sau chiar un Hugo român, care nu s-a decis încă să-şi scrie şi el „Mizerabilii”
săi. Ca la Victor-Marie Hugo însă, geniul Franţei post-napoleoniene, 1892-1875,
debitul poetului român, n. 1943, este enorm, din care unii extrag greşalele lui
ca poet şi chiar şi ca om. Pentru că are şi vrea tot timpul mai mult.
Dar aceasta este şi cea mai originală particularitate a sa: această cumulativă
vorbire declamatorie, pe un portativ monoton şi totuşi seducător ; muzica
subtextuală, dar şi muzica vocii, atât de cald şi uman exprimată pe toate
durerile şi nedreptăţile lumii, dar nu în ultimul rând pe jubilaţiile ei.


Când era foarte tânăr Adrian Păunescu s-a repezit să cucerească lumea şi gloria cu un singur gest, oarecum repezit, propriu firii sale pandure care-l conţine prin naşterea
olteană, dar şi prin aleanul basarabean, după mamă, cum aveam să aflăm
mai târziu. Ni-l aducem aminte pe hol la revista Luceafărul din fostul bulevard
Ana Ipătescu 15, victima unei mici farse din care a izbândit până la urmă firea
sa comprehensivă: „Mă băieţi, de ce mi-aţi făcut asta? Nu v-aţi dat seama că am
glumit?” Am fi dorit să stăm de vorbă cu redactorul-şef (eram doi, mereu câte
doi, cum se întâmplă la prima vârstă a tinereţii) iar el ne-a spus de pe sală,
din faţa biroului redactorului- şef: „Eu sunt redactorul şef”. Deci am intrat
intempestivi la adevăratul redactor- şef care era atunci Dan Deşliu. Ne-a luat
tare de guler: „Cum daţi buzna aşa în biroul redactorului – şef?” „Pentru că
tocmai am vorbit cu redactorul şef pe sală”. Dan Deşliu a deschis uşa lui
de mare şi „legitim”şef în trombă şi s-a burzuluit la tânărul poet, un debutant
ca şi noi, un frate al nostru în fond.


Era un băiat subţire şi înalt şi preocupat tot timpul să se afirme după cum s-a şi dovedit în continuare. A fost eroul cenaclului „Nicolae Labiş” de la Casa Scriitorilor
condus de Eugen Barbu. Pe faza aceasta îl decupăm din amintirile altora. Se
reprezenta de la început enorm nu încă şi „monstruos”. El nu ilustra propriu
zis sentimente; el exprima „ultrasentimente”, cuvânt „inventat” de poet pentru
a-şi înscrie debutul în carte, 1965, col. Luceafărul a Editurii pentru
literatură. Venea în urma deschizătorilor de colecţie, şi de drum, Nichita
Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, 1960, după lunga şi secetoasa noapte
proletcultistă, cinci ani mai târziu deci, timp în care colecţia îi mai
lansase şi pe Ion Alexandru, Ana, Blandiana, Marin Sorescu, iar lucrurile
în ce priveşte eterna „libertate de expresie” la poeţi, păreau să se fi
tranşat pozitiv. „Se dăduse drumul la peisaj”, cum ar fi spus în acelaşi
anotimp al istoriei, pictorii. Păruse a se desprimăvăra ideologic. Norocul sau
nenorocul tânărului poet Adrian Păunescu a fost să-i iasă înainte noul lider
comunist Nicolae Ceauşescu. El lui sau invers, lururile sunt încă de cercetat.
În unele emisiuni de televiziune de la posturi liberale şi deci şi comerciale,
capitaliste, poftim, tot mai îngrămădite, o vreme, către, sau după miezul
nopţii, Adrian Păunescu a povestit cu „picanterii” această întâlnire, efectele
ei directe dar şi pe cele secundare. Cert este că Adrian Păunescu a rămas
marcat pe viaţă de această întâlnire. Onest sau chiar nobil este că după
catastrofala cădere a dictatorului comunist poetul nu s-a dezis, nu se dezice
cel puţin şi sentimental de el. A-i mai susţine geniul politic fostului
„coducător” va fi o vreme din ce în ce mai greu. Adrian Păunescu însă cu
inteligenţa lui naturală, firească, cu farmec chiar, şi acea „sinceritate”
proprie marilor poeţi, care „mint frumos ca să se ţină minte” ce vor
numai ei să exprime, se întoarce tot timpul, şi din te miri ce la Ceauşescu şi
epoca lui, retrasându-i dimensiunile umane, fazele „creatoare”, motivaţia
istorică, inclusiv parantezele între care s-a şi sinucis politic, şi
pe urmă a fost ucis cu disperare de foştii lui tovarăşi şi „pretini”. Adrian
Păunescu nu-i iartă lui Ceauşescu faptul că ne-a lăsat în faţa istoriei
„descoperiţi”, nu şi faptul că nu s-a putut opri la timp, deşi insistă că din
1985 încolo nu l-a mai însoţit, ba dimpotrivă. El însuşi nu învaţă nimic din
tragedia „idolului” său, căci insistă să facă politică alături de asasinii lui
Ceauşescu!


Ce relevanţă are acest lucru în faţa adevărurilor poeziei aşa cum le ilustrează poetul în opera sa? Aici trebuie nuanţat dar nu sărit „peste rânduri”. Păunescu a fost printre
principalii actori dar şi regizori care l-au interpretat şi l-au pus în scenă
pe „primul N. Ceauşescu”, în opereta naţionalistă care i-a conferit,
iniţial, un mare succes de public, dar l-a şi înebunit de cap în aşa hal, până
la urmă. „Sunt voievozii înşişi” clama tânărul A. Păunescu, însoţind
„istoricele” vizite de lucru ale „conducătorului” prin noile judeţe ale
ţării, nedecupat încă din echipa biroului politic. Poetul s-a bucurat
de nişte gratificaţii care-i vor fi obnubilat atenţia „selectivă”. Sau credea
şi el că este bine, sau că „marele conducător” face bine, ca să ne
amintim mereu de o vorbă a părintelui Galeriu despre Ceauşescu: „Sărmanul, el
crede că face bine ce face”.


În curând a văzut şi poetul că idolul său nu înainta bine dar era prea târziu poate să se retragă; jocurile erau făcute, marele scandal numit „Cenaclul Flacăra” îşi urma voga
deja câştigată, numai că acum tiranul cerea poate mereu mai mult, nu numai
bănuţul de trecut puntea, „Cesarului ce-i al Cesarului”, două- trei lozinci
circumstanţiale de cauză şi o odă scrisă direct între microfoane. Este
interesant ce fel a fost „exclus” poetul deoarece din penumbra anecdotelor
circulă şi alte zvonuri decât le ştie dânsul; Ceauşescu s-ar fi săturat întâiul
de Păunescu şi nu invers; cineva din anturajul Dr. Păun medicul
personal al dictatorului ne-a povestită câte ceva din „memoriile” nescrise ale
medicului; cum Ceauşescu, amator de filme la televizor, aşteptând să înceapă filmul
se mira de ce întârzie; Ce este la televizor? Ar fi întrebat. De ce nu începea
filmul odată?! Era o emisiune „Antena vă aparţine” excluisiv încă A.
Păunescu. „Nu mai termină ăstă odată?!” Şi i-ar fi aplicat cuvântul pe care noi
nu vrem să-l repetăm dar îl repetă în răsfăţ detractorii de azi ai poetului. În
excese cei doi se contrabalansau, dar înclinăm că poetul avea toate resursele
să-l domine pe dictator, de nu cu „dictatura poeziei” sale, în mod precis cu
enormul său debit, despre care am şi pomenit de la început.


De altfel nu „biografii” , sau exegeţii de mai târziu, ai incontinentului „versificator”, l-au definit primii, şi l-au descris aşa cum este de ieri şi până azi, şi cum va
rămâne pesemne şi mâine şi poimâine. Încă din Prefaţa cărţii de debut
„Ultrasentimente”, 1965, Matei Călinescu remarca: „Rostogolind valuri
înspumate, tulburi şi vuitoare, fluxul imaginaţiei poetice pare uneori gata să
inunde şi să smulgă cu violenţă cheiurile geometric ordonate ale lucidităţii şi
autocontrolului artistic. Adrian Păunescu n-a învăţat încă să se domine,
să-şi reprime impulsurile excesive. Dintr-o calitate, capacitatea de invenţie
metaforică, de care dă dovadă poetul, se poate transforma într-un defect; căci,
la urma urmelor, personalitatea unui artist nu o alcătuieşte suma gesturilor
sale spontane – şi, într-un fel pasive – ci puterea de a le ordona; de a le
unifica.” Aceste rânduri scrise de Matei Călinescu în 1965 sunt în definitiv la
fel de „proaspete” şi adevărate ca şi când ar fi fost scrise ieri sau aseară.
Nici vârsta nici întâmplările convulsionatei istorii prin care a trecut nu pare
să-l fi schimbat prea tare pe poetul „ultrasentimenteleor”. Matur el a fost la
fel de tânăr şi „inconştient”, dar şi bătrân el rămâne la fel de nepotolit,
prea puţin dispus să se oprească „la timp”.


Care timp?! Timpul însuşi pare a i se fi fost dăruit în exces intempestivului poet. În mod paradoxal „excesele” lui chiar acum când par a nu mai fi actuale sunt necesare. Fireşte
trecerea vremii şi profesarea îndelungă a poesiei l-a temperat ca metodă
iar nu ca zel. Într-o emisiune la televizor un Adrian Păunescu în braţe cu
ultima lui culegere, un florilegiu tematic, „Rugă pentru părinţi”. Acolo unde
gheara leului se simte în poezia lui cel mai mult: în sentimentalitate versus
sentimentaliasm. O sinteză şi o „simbioză” greu de egalat. Nu pot muri
sentimentul de părinţi, sentimentul de amintirea primelor iubiri, a paradisului
copilăriei şi de ţară, sentimentul unei durate în mod artificial
„destructurate” de noile jocuri ale istoriei. Pe crolul televizorului defilau
afirmaţii şocante despre om dar mai ales despre poet. Un Eminescu al secolului
XX. Exclus. Un părinte al patriei. Intr-un fel hugolian, cum spuneam de la
început, da. Un meşter retor fără ambiguităţi şi subterfugii. Extrovertitul
Păunescu de la care oricând putem cere şi aştepta o emoţie sub formă de poezie
chiar atunci când aceasta ne poate părea o improvizaţie. El este un poet născut
să se se exprime direct, să stea cu noi de vorbă lungă şi de veghe, la
focul de tabără al neamului, al naţiunii. În aşteptarea barbarilor, cum ar fi
spus grecul Kavafis, sau poate a unor vremuri mai bune pentru neamul şi ţara
sa.


Care este atunci problema lui Adrian Păunescu, dacă nu-l place nici noua serie de „elitişti”?! Numai colaboraţionismul în totalitarism pe care nici cel puţin nu-l ascunde?
(Şi cum ar putea?!) El are bunul simţ să-i placă în schimb pe noii „elitişti”
acolo unde găseşte valoare. El are generozitatea de a recunoaşte „geniul” unui
contemporan, Ion Gheorghe, aşa cum a recunoscut geniul lui Nichita Stănescu şi
pe al lui Ioan Alexandru. În condiţiuni normale împreună ar fi fost cei
patru stâlpi de boltă ai poeziei române
din postbelic! Comunismul
aplatizează cel puţin conjunctural această realitate. Problema lui Adrian
Păunescu este aceea de-a ne interzice el însuşi, apoi, prin excesele lui,
să recunoaştem adevărul elementar al marelui său talent poetic. Acum, când
patriotismul este o cârpă de şters pantofii tuturor impostorilor străini
şi autohtoni, poezia caldă, colocvială despre ţară şi neam, despre limbă şi
adevărurile eterne, despre iubire în fine şi la nesfârşit, le simţim tot mai
necesare. Problema numită Adrian Păunescu este, în rest, una falsă şi
inventată, cum spunea pe crolul emisiunii citate, cineva, de nişte „păcălici”.




RETORICA IUBIRII SI EFECTELE EI SECUNDARE


„Vinovat de iubire”-roman, de Adrian Păunescu, Curtea Veche Publishing, Jurnall Naţional, 2010


Îmi pare rău că am citit aşazisul „roman”, „VINOVAT DE IUBIRE” de Adrian Păunescu, tocmai acum, când poetul trece prin grele încercări de sănătate. Însă după articolul nostru din 2007, „Avem o problema: Adrian Păunescu”, care
mi-a atras mai multe ponoase decât foloase, mă simt nevoit să adaug câteva
consideraţiuni sincere (dureros de sincere!) despre „proza” poetului, pe care
mulţi îndrăznesc a-l pune în descendenţa lui…Eminescu. Exculs. Iar lucrul
acesta l-am spus hotărât şi când am scris despre poet. Faţă de proza Poetului
Naţional Mihai Eminescu, plină de idealitate şi sută-n sută metafizică, proza
lui AP este mizerabilistă şi mai curând psihanalizabilă: 80 de sută curată
pornografie, la întrecere cu „noul val” p(r)ostmodernist, şi restul diversiune
politică;ambiguitatea între cele două personaje, medicul curant Andrei Ionescu,
şi Andrei Ionescu, „actor şi poet renumit”, este o speculaţie ieftină şi un
pretext ca „poetul renumit” să-şi rememoreze, sau de fapt să-şi
„contabilizeze”, amorurile fruste, brutale, animalice, cu femei alese anume
parcă, din specia cea mai de jos a fiinţelor care ne nasc şi ne cresc, şi ne dau
prin iubirea lor sensul sublim al existenţei. Femeile personajului „actor
şi poet renumit” sunt numai din carne, şi folosite în act, cu brutalitate şi
sadism; detalii anatomice şi descrieri de „groază”, ca în filmele pentru
adulţi, fac deliciul unei naraţiuni, ce devine la un moment dat, prin repetiţie
şi obsesie, necenzurată cel puţin intim, ba chiar cu bravură, sau de fapt cu
bravada retorică, scabroasă; încât te întrebi şi pe bună dreptate: qui
prodest?! La ce foloseşte?! „Taurul comunal” al iubirilor „sale” (numai)
vinovate se întrece pre sine, în desrciptivităţi obscene şi pe alocuri lipsite
de sens; noroc că atunci când aluzia la delicata soţie, care i-a născut copii ,
şi la conflictul cu ea, în contextul unei burse de studii în USA, e trecută
în fişa…doctorului Andrei Ionescu; dar scandalul de adulter e străveziu şi
metodele de „seducţie” ale obiectului adulterin seamănă leit cu „celelalte”,
din „posesiunile” abrubte, rele, feroce chiar, ale „taurului comunal”; nu,
acesta nu e un roman de poet; un roman clinic poate; căci în final desluşim că
„acţiunea” curativă are loc într-un sanatoriu „de nebuni” din munţi…singurul de
altfel, de acest fel, din România Socialistă, chiar dacă fondarea şi existenţa
lui avea rădăcini încă din postbelic… Întâmplarea a făcut să fim şi noi „pacient” acolo, prin anii 83… într-o
iarnă aidoma celei descrisă cu „lux poetic” de naratorul „vinovat de
iubire”…atunci când sanatoriul devenise refugiul unor rebeli, motivaţi, de altfel…
Pe ultimele 50 de pagini romanul devine „istoric la zi” şi atroce „pozitiv”;
căderea lui Ceauşescu, fuga cuplului dictatorial, revoluţia din televizor,
nebunia generală, care nu ocoleşte nici SANATORIUL DE NEVROZE DE LA PREDEAL,
sunt tratate, prin introducerea unui personaj pozitiv real, inginerul
bioterapeut Valeriu Popa, nu ştim dacă descoperit de AP, dar clientul
poetului-jurnalist de la „Flacăra”, propagat cu mare tam-tam şi adus la
Predeal, transferat, ne închipuim, în ficţiune, pentru „rezolvarea”
conflictului romanesc…În care morala devine pre cât de simplă tot pre atât de
sumară: „PLEACĂ-AI NOŞTRI, VIN AI NIOŞTRI/NOI RĂMÂNEM TOT CA PROŞTII”…Noul
primar de Braşov, sosit la Predeal să aplaneze „avântul revoluţionar” al
tuturor nechemaţilor, ce vor, între altele, capul doctorului Andrei Ionescu,
directorul sanatoriului din munţi, este în fapt, un fost colonel de securitate,
şi-n urma petractărilor şi a unui suspans cusut cu aţă albă, doctorul –
cercetător ştiinţific de la Predeal, va fi chemat la Bucureşti „la minister”,
deşi „soluţiei” i se va opune, temporar, paientul Andrei Ionescu, „actor şi
poet renumit”, care se va propune „în frunte” pre dânsul…Diversiune ieftină,
pusă, fireşte, în contul FESENEULUI care, se ştie acum ce fel a lucrat atunci,
şi cu ce rezultate… Din punctul nostru de vedere „VINOVAT DE IUBIRE”, romanul
lui AP, când nu este un mare „fâs” e totuşi un mare fiasco, şi un punct mort şi
în opera viabilă, cât va fi ea să fie şi să rămână, după cernerea timpului şi a
istoriei, a poetului-problemă, despre care scriam la 2007; astăzi, la 2010,
creştineşte, îi urăm sănătate; şi Dumnezeu să-l ierte pentru greşalele
(citeşte: exagerările nepermise şi abundente) de voie făcute şi fără de voie.
AMIN.


(Ion Murgeanu)






Adrian Paunescu – Ruga pentru parinti”

Enigmatici si cuminţi
Terminîndu-şi rostul lor
Lîngă noi se sting şi mor
Dragii noştri, dragi părinţi.
Cheamă-i Doamne, înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost
Şi fă-i tineri cum au fost
Fă-i mai tineri decît noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Sa-i mai poţi întîrzia
Să o ia de la-nceput.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori
Doamne, fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc
Ia priviţi-i cum se sting
Lumînări în cuib de cuc

Parcă tac şi parcă ning.
Plini de boli şi suferinţi
Ne întoarcem în pămînt
Cît mai sîntem, cît mai sînt,
Mîngîiaţi-i pe părinţi.

E pămîntul tot mai greu
Despărţirea-i tot mai grea
Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mîna, mama mea!
Dar de ce priviţi aşa
Fata mea şi fiul meu
Eu sînt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mîna, mama mea!
Rămas bun, băiatul meu!
Rămas bun, fetita mea!
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetïţa mea!








Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (47)


Arhiva personală Adrian Păunescu


Adrian Păunescu îl sărbătoreşte la Cenaclul Flacăra, în Sala Polivalentă, pe Nichita Stănescu, când acesta împlinise 50 de ani. A fost singura sărbătoare de care a avut parte
marele poet


de Adrian Paunescu
20/06/2010


4150 vizite




Imprimă



E-mail


Trebuie să spun că organizaţia noastră UTC era foarte puternică. Făceau parte din ea oameni de calitate ai frontului nostru literar: Ioan Alexandru, Petru Popescu, Mihai
Ungheanu, Sânziana Pop, Gabriela Melinescu, Gheorghe Suciu, Iulian Neacşu,
Aurel Dragoş Munteanu, Gheorghe Pituţ. Poeţi, totuşi, nu erau mulţi, aşa că ni
s-a dat timp şi spaţiu de manifestare la primul microfon al Ateneului Român.
Moderatorul manifestării era însuşi Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Demostene
Botez, un poet adevărat, un avocat abil, un om de omenie. Bancurile care i se
făceau, ori pe la Pelişor, ori pe la Bălceşti, de către Nicolae Tăutu şi
ceilalţi umorişti, îi rotunjeau, spre o şi mai mare simpatie, trăsăturile.


Acum, însă, la şezătoarea consacrată marii cuceriri pe care o reprezenta Republica, bonomul nostru preşedinte era băţos şi vorbea după Statut şi după Constituţie. Nu era glumă. Se crease una
din ocaziile în care scriitorii puteau să-şi manifeste în voie recunoştinţa
faţă de partid şi ataşamentul faţă de însăşi ideea republicană. Treceau pe
rând, pe la microfon, în ordinea prestigiului şi importanţei, scriitorii de
vază ai momentului. Era şi o ordine a vârstei. Noi, uteciştii, picam mai la
urmă. Şi nici nu vedeam ceva rău în acest fapt.


Atmosfera sub cupola Ateneului, încă ermetic şi vigilent acoperit, în multe din laturile sale, era caldă, amabilă şi somnoroasă. Aplauzele activului (plătit şi neplătit)
partidului aveau în ele ceva uscat, aproape osos, în orice caz, de o bine
studiată sinceritate. La versurile mai polemice se creau şi rumori în plus în
rândul publicului. Dar, în ansamblu, în mod ciudat, la o serbare antimonarhică,
toţi republicanii prezenţi aveau un comportament de curte. Veşmintele lor erau
diferite de veşmintele celor ce frecventează un salon regal. Educaţia lor nu
semăna cu educaţia monarhiştilor. Doar reacţia lor părea trecută prin evantai
şi pudră.


Demostene Botez îl simpatiza pe Ioan Alexandru şi avea gesturi de amabilitate faţă de tinerii prezenţi la şezătoare, încât a ţinut un frumos discurs de prezentare înainte
de-a-i da cuvântul lui I.A. Dragi tovarăşi, zicea Demostene Botez, justeţea şi
înţelepciunea politicii partidului nostru se pot vedea în multe, de fapt, în
toate înfăptuirile materiale şi spirituale ale Republicii Populare Române. Ca
stat al muncitorilor şi ţăranilor, Republica Populară Română se mândreşte azi
cu fabrici şi uzine, cu institute de cercetări şi şcoli, cu întreprinderi
agricole şi colective agricole, cu înfăptuiri dintre cele mai strălucite, dar
cea mai frumoasă înfăptuire, tovarăşi, este tânăra generaţie, sunt aceşti copii
ai muncitorilor şi ţăranilor din Republica Populară Română, care au crescut în
alte condiţii decât noi, au beneficiat din plin de lumina binefăcătoare a
socialismului şi comunismului, pregătindu-se temeinic pentru a deveni
constructori curajoşi ai socialismului şi comunismului în România.


Un asemenea tânăr, născut în anii negri ai războiului, dar crescut şi educat de partid, în spiritul celor mai înalte idealuri ale umanităţii, idealurile socialismului şi comunismului,
este Ion Alexandru, venit aici la Bucureşti la Universitate, de pe plaiurile
comunei sale natale, Topa Mică. Are cuvântul acest membru al organizaţiei UTC
al Uniunii Scriitorilor, să ne spună o poezie a sa, dedicată socialismului şi
comunismului, tânărul poet Ion Alexandru!


În aplauzele dintr-o dată proaspete ale celor prezenţi, aflaţi inexplicabil într-o stare de dispoziţie instantanee, Ion (Ioan) s-a îndreptat cu paşi cumpăniţi spre microfon. A scos o
hârtie din buzunar şi s-a pregătit s-o citească. Din sală, un entuziast, puţin
răguşit, s-a ridicat şi a strigat: “Trăiască Republica Populară Română!
Uraaa!”. şi cei prezenţi au încuvinţat cu entuziasm. S-a auzit din prezidiu
vocea Preşedintelui Demostene Botez. “şeea şe vă rog e să ascultăm în tăşere
şeea şe ne va citi tânărul nostru poet, aşi.”


Linişte de Ateneu. Vocea adolescentină şi tensionată a poetului revoluţionar, venit direct din clasa ţărănească să cânte socialismul şi comunismul, a spart tăcerea acelui templu,
suficient sie însuşi, în mii de bucăţi. Cei prezenţi au înţepenit, au
împietrit, au înmărmurit. Ateneul Român părea un nou Pompei, peste care se
aşternuse, invizibilă, lava Vezuviului. Cuvintele pe care le rostise Ioan
Alexandru şi care compuneau titlul poemului său de proslăvire a cuceririlor
socialismului şi a educaţiei comuniste, erau acestea pe care le transcriu eu
aici, scuturându-mă de cenuşa lavei care ne blocase în scaune. Alexandru
spusese titlul, de parcă proclamase o stare de urgenţă universală: “Coaiele
berbecului”. Nici mai mult, nici mai puţin. Ba chiar pronunţat ardeleneşte:
“Coele berbecului!”.


Lasă că era Ateneul Român, lasă că era de faţă activul de partid comunist al Capitalei, dar sărbătoream republica şi pe tinerii cărora ea le dăduse dreptul la viaţă şi la cuvânt.
Fructele ei incomparabile, uteciştii de atunci, comuniştii de mai târziu!
(Anticomuniştii de după socialism!)


Oglinda se spărsese parcă şi fiecare se uita la fiecare. Cineva trebuia să ia o atitudine. Tovarăşele ilegaliste, răspândite în număr semnificativ în Sala Ateneului, începură
deodată să chicotească feciorelnic, deşi, din unele gâturi, strigătele veneau
cu o specială încărcătură de răguşeală datorată fumului de ţigară. În prezidiu,
nimeni nu avea curaj să se uite la nimeni. Toţi priveau fix, de parcă aşa-i
găsise moartea. Numai Alexandru recita bubuitor versurile sale despre
prea-plinul coaielor de berbec şi despre generoasa lor spermă, cu care masculul
face fericite oile turmei.


Îşi băgase capul fierbinte între umeri, cu stângul în faţă şi până nu şi-a terminat epopeea testicular-berbecească, dedicată Zilei Republicii, cu toată bravura utecistă de
care fiul clasei ţărăneşti era în stare, nu s-a oprit. De stupoare, sala nu a
avut nici puterea să huiduie, să fluiere sau să vocifereze convingător.
A ieşit o buimăceală generală, din care vinovaţi erau secretarul de partid, Pop
Simion, şi, mai ales, secretarul UTC, Adrian Păunescu.


(Va urma)







Comentarii (3)


3 comentarii »


Aferim !


Comentariu prin Grigore Rotaru — august 17, 2008 @ 12:36 pm | Răspunde


In afara de primele doua volume restul este maculatura!!!Zerooo barat !!! Nu conteaza acest ” negustor de ravase” cum il facea Eugen Barbu…Este o nulitate care si-a batut joc de
talentul lui, de talantul sau…Mircea Dinescu cu primele volume a scos poezia
romana din zona orfica a “tras” stilistica spre limitele limbii romane …apoi
mai este si Nichita …si Ileana Malancioiu …Angela Marinescu ..ca voi habar nu
aveti poezie romaneasca asta nu inseamna ca singurul poet citit e si cel mai
mare …si asa ati facut economie de timp pentru lectura, daca intelegeti ce
vreau sa spun… sa vad daca aveti curaj sa postati asta!!!!!!


Comentariu prin Drieu La Rochelle — septembrie 23, 2008 @ 4:35 pm | Răspunde


Cand se vorbeste despre Paunescu, sau chiar despre intreaga perioada comunista, se uita adesea faptul simplu ca in anii ’70, cand s-a infiintat Cenaclul Flacara, in Romania ERA
BINE. Oricine voia primea casa prin intreprindere, masina, concediile la munte
sau la mare erau la indemana (si bugetul) oricui, magazinele si tarabele
taranilor din piata erau pline, iar in cultura se simtea o deschidere vizibila.
Eliade, Noica, Cioran si multi altii erau publicati, Blaga, Arghezi si multi
alti fosti interzisi reintrau in manuale, se ofereau burse in strainatate (de
una a profitat si Paunescu). Ca binele asta era fals, asta e alta poveste. Ca
rasplata a atitudinii curajoase fata de invazia Cehoslovaciei, Ceausescu a
primit credite externe pe care le-a cheltuit aiurea, dar cat timp le cheltuiam cu
entuziasm era bine. Raul a inceput cand a venit vremea sa platim datoria
externa, in anii ’80, dar cine se gandea in ’75 ca o sa vina si ziua aia? A
fost eroarea tipica a oricariu adolescent occidental la primul card de credit,
dara fara parinti sa plateasca datoria cand ne-a ajuns cutitul la os. E usor sa
vezi greseala in 2010, dar la vremea respectiva nu era chiar atat de evidenta,
si zau ca nu e drept sa i se tot reroseze lui Paunescu faptul ca s-a lasat
inselat. Aceeasi greseala au facut-o si presedintele SUA, si regina Angliei, si
banca mondiala.


Comentariu prin caia — aprilie 9, 2010 @ 4:54 pm | Răspunde




DUMNEZEU SA-L ABSOLVE DE TOATE EXCESELE!


luni, 9 martie 2009


Cu tine


Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.


din cartea Manifest pentru mileniul trei, vol. 2, 1986


Adrian Păunescu 216 comentarii





Vizualizări: 531

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor