PURPURA IARNA

 

Purpura iarna „ este titlul volumului de versuri semnat scriitorul Eugen Evu, un titlu al esenţelor şi profunzimii, un volum care îşi lasă greutatea în cuvintele scrise şi purtate ulterior de cititorul pătruns de sens într-un ritual al rescrierii vieţii.

Spre deosebire de celelalte volume, acesta, apărut la Editura „ Eubeea „, Timişoara – 2006, consilier editorial pe Nina Ceranu şi lector pe Ilie Chelariu, are mai multă putere, e puterea poetul trecut prin experienţele vieţii, substanţa poemelor se trage de aici din adâncul vieţii, din sângele invadat de univers şi de creaţie. Volumul e unitar prin seriozitate şi profunzime, deşi uneori Eugen Evu plăteşte un preţ bun pentru graba sa de a trece de bariera ideii.

În această carte poetul a pus nu numai talentul şi abilitatea de a rămâne pe insula poemului, ci şi tragedia celui care scrie pe vreme de schimbare de vremuri, tragedia celui care primeşte în faţă schimbarea ritmului, a perspectivei lirice, a căderii munţilor într-un cuvânt, a rescrierii vieţii pe alte coordonate. E o stare deplin asumată şi convertită în metaforă şi-n viziune. Eugen Evu a ajuns la o vârstă la care nu se mai pot face experienţe literare deoarece experienţa volumelor anterioare şi a vieţii în sine e suficientă.

Ce este de remarcat la acest volum este viziunea, una îndelung prelucrată în timp, macerată de versul tainic al poetului refuzat şi acceptat de lume, căutat şi uitat, a celui care nu poate părăsi insula poemului, pur şi simplu, rămâne pe val, sub val şi - n albastru care muşcă.

Într-un fel poetul nu renunţă la marile sale teme, care deja fac parte din fiinţa sa: muntele, Ardealul, poemul nins de lumină, rugul înflorit, anotimpul captat de idee, pământul făpturii prelucrat de timp şi Dumnezeul timpului, elegia, privirea lui Dumnezeu în taina deschisă precum floarea, istoria noastră atinsă de brume, sunetul universului, greutatea destinului pe o secundă, umbrele, patria poetului. Chiar titlurile poemelor trimit la ideea care arde, la rugul ascuns de cuvinte.

Volumul are referinţe critice adunate din arhiva spirituală a vremii, semnate de Sultana Craia, Al. Pintescu,  Adrian Popescu, Laurenţiu Ulici, Ion Mircea, sau Angelo Manita, care scriu despre poet şi opera sa, despre insula poemului mutată la Hunedoara, sunt cuvinte adunate cu grijă pentru a ne prezenta oglinda unui destin ieşit din mecanismele intime ale societăţii în România, la cumpăna dintre un timp şi alt timp, mai altfel, mai plin de tragic şi de suferinţă.

Eugen Evu a riscat pe poezie şi pe scrisul său care iese din tipare prin ştiinţa compoziţie, abordând transcendentalul, punând sigilul pe vers sub semnele „ eviene „ , căzând în fiinţa veche a omului pentru a redescoperi legănarea simfonică a versului şi arheofiinţa, a căuta fertilitatea sub noi forme, într-o libertate care la un moment dat pune problema dependenţei de sine ca de o carne a universului care creşte in toate lucrurile, invadând versul.

Uneori poetul duce cuvântul la limită, cuvântul explodează şi devine ceva nou, palpabil şi măsurabil: extazil, hierofania – învierii, dezbrăcişarea, sfera zburată, aducând aminte de muzica din floarea de lilion pe care o inventase în tinereţea sa, cea deschisă şi pregătită ca o capcană pentru poetul tânăr.

Volumul este numai partea văzută a temelor poemelor scrise şi durute, acolo, în adânc, e cartea în proză, „ TRESĂRIREA FOCULUI „- cu volumele unu şi doi ( ultimul volum apărut tot în anul 2006 ), urmate de altele, deschizând secretele poemului - briliantul şi noaptea, cârtiţa pe acoperiş, cagulele, şi anvelopele stelelor reci, explicând neexplicabilul poeziei.

Versurile au o taină bine temperată şi radiază idei care vin de la creaţia lumii şi duc la ultimele descoperiri ştiinţifice, spirituale, istorice, arheologice, releagă esenţele pierdute, dar Eugen Evu îşi asumă riscurile, făcând din poem un fel de manuscris vechi venit din zone nebănuite: creierul dublă sămânţă, interiorul ninsorii, umbră a luminei, meridianul sinergic, materia migrează, filamentul infraseismic, cadavrul furtunii -  sunt cuvinte elastice care nu sunt compuse cu abilitate, ci denotă stăpânirea ştiinţei de prinde infinitul într-o picătură de sânge primită la naştere şi dusă în netimp. Dar e şi religie, sau redescoperirea credinţei, ca mod de abordare a universului prin vers.

Desigur că toate aceste trădează pasiunea poetului pentru marile experienţe ale omului în istorie, de la geneză, la exod, la sacrificiul copiilor pe lama tăioasă a timpului, la înviere şi la moarte, totodată, la un drum al Damascului, ca mod de trece de capcanele trupului, înspre miracol.

Suntem în două lumi cu trecere – nspre a treia  / În interregn realitatea noastră este cel mai mare Mister / poezia este al cuvântului cer. ( Miracol ).

La marginea textului înfloresc viorele din urme de urs „  ( Lăcrimioarei ).

În ceramica făpturii, indestructibile / semnele îşi aşteptă mărturisitorul. / Arheofiinţa se lasă citită în sus: E un joc care bucură Timpul „ ( În ceramica făpturii ).

Trăgând linie între viaţa sa trăită şi cea posibilă, Eugen Evu crede că cel puţin nu a trăit pe seama altora, şi -a depăşit toate crizele, a avut bucuria de a privi la bucuria celuilalt, a descoperit mărinimia lichelei, a avut vrăjmaşi de elită şi s-a simţit eliberat la scânteia divină ascunsă în femeia sa, apoi eliberarea iertării venită din poemul care a evoluat    într-o fiinţă stranie ce caută logosul, spre purpura iernii, un contrast de roşu pe alb, semna al maturităţii care şi-a găsit echilibrul în scris.

Anul 2006 a fost anul cel mai atent pentru Eugen Evu, un an în care au apărut: volumul de versuri, proza sa eseu şi poem masiv al focului, s-a prelungit prin antologia poeţilor tineri de Hunedoara, INEL DE AUR FĂRĂ CORB, lăsând urmaşi în cetate, a trăit aventura revistei „ NOVA PROVINCIA CORVINA „ şi alte mistere pe care numai el le poate reţine şi defini. Din aceste motive provocă acum literatura cu stilul evian, şi toate fără resurse financiare extraordinare, doar cu energia de a scrie bine într-o vreme când e la modă să scrii banalităţi cu etichetă europeană.

Despre fruntea poetului scrie:

Fruntea poetului e un cuib stelar în care / Şi-a zidit neliniştea altarul „ ( Altarul poetului )  – acolo în fiinţa sa s-a redescoperit pe sine pur şi simplu viu, într-un mod în care scapă vameşului de la limita monadelor şi a muntelui.

Evu semnează :

Fără teamă mi-a stat pe umăr / Pasărea morţii /. ( Paserea morţii )

El pune şi ipoteza exactă a luării cuvintelor din fiinţa sa trecătoare:

 „ … luaţi-mi cuvintele voi cei ce sunt / tu nu eşti dincoace de noima textului / eşti înlăuntrul Lui, pe genunchi / „ ( Luaţi-mi cuvintele ! )

 

Constantin Stancu,

                   

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor