Sunt multe situatii in viata cand o mica intamplare ne afecteaza pe moment si lasa impresii de neuitat, multa vreme. Ca de pilda, scurta intamplare care mie mi-a ramas intiparita in minte ca ceva, oarecum, “horror”.

In munca mea, lucrez cu oameni.  In general, oameni in varsta, mai ales femei, langa care, (in paranteza fie spus) eu ma simt mai intotdeauna, tanara si puternica.

Intr-una din zile, cand eram la munca si trebuia sa distribui la camere pranzul, o vad pe una dintre batrane, asteptand asezata in scaunul ei cu rotile, in cadrul usii larg deschise.  De regula ea era intinsa in patul ei, pentru ca, la fel ca orice batran in varsta, de-o vreme se imbolnavise si  zacea la pat.

Stiam ca in ultima saptamana fusese internata in spital si presupuneam ca i se apropie sfarsitul, de aceea, nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut-o in pragul usii zambind.

In mod normal, nu trebuie sa ne atasam sufleteste de oamenii pentru care lucram. In mod normal, trebuie sa fim mereu politicosi, zambitori si intelegatori, si mai ales, sa nu ii tratam niciodata ca pe niste victime al propriilor stari: batranete si boala. De cele mai multe ori, invat de la ei sa fiu curajoasa si sa gandesc pozitiv, pentru ca sunt atat de autodisciplinati incat ei insisi nu accepta sa se simta infranti de boala sau batranete. Ei se straduiesc sa isi duca viaza zi de zi ca si niste oameni normali si capabili sa mearga, sa se spele, sa se imbrace si mai ales sa se hraneasca. Desigur, mai putin cei pe care ii vlaguesc o anumita boala.

Asadar, batrana mea, se folosea de scaunul cu rotile ca sa nu stea mereu in pat si mai ales, ca sa stea civilizat la masa, unde isi servea cele trei mese zilnice. Nu pot sa nu fac si aici o paranteza, in care trebuie sa specific ca nu mica mi-a fost mirarea, cand am realizat ca oamenii acestia care au fost  importanti si instariti in viata lor, si  care platesc  acum sume impresionante pentru “Locuinta cu ingrijire”, deci oamenii acestia, primesc regulat la micul dejun, acelasi fel de mancare.

Poate credeti ca sunt in stadiul de “legume” in care nici macar nu stiu ce mananca, dar nu se pune astfel problema.  Unii au mintea limpede, dar sunt dependenti  de scaunul cu rotile, pentru ca nu mai pot merge, altii sufera de senilitate, dar sunt adeseori ancorati in realitate. Eu una, nu-mi explic acest lucru (lipsa varietatii micului dejun) decat prin cuvantul autodisciplina si, probabil neimportant ca prima masa a zilei.  In schimb, exista, desigur, variatie in meniurile de la pranz si cina.

Dar sa revin la intamplarea mea.

Asadar, femeia statea zambitoare in cadrul usii, in scaunul ei cu rotile. Cred ca era bucuroasa,  ca in sfarsit, s-a intors “acasa” de la spital, si oarecum nesigura, daca nu a fost omisa de la prinzul servit in propria-i locuinta. Apoi m-a vazut sosind cu pranzul si mi-a zambit. Conform obiceiului de a fi amabila si mai ales de a zimbi (ceea ce pentru mine nu era de loc greu si mai ales era un bun prilej de a ma simti bine) i-am zambit inca de departe si i-am adresat din mers, vorbe de bun sosit. Imi parea chiar ca arata mai bine si…culmea, mai tanara. Parul ei grizonat parca mai crescuse si era lung pana pe umeri. Asa cum este normal, avem simpatii si antipatii, iar femeia aceasta nu facea parte dintre simpatiile mele, dar aici intervine acel sentiment firesc de bucurie, cand revezi pe cineva care a fost plecat o vreme: chiar ma bucurasem sa o vad!

Apropiindu-ma de ea cu tava in mana, am privit-o indeaproape asteptand sa intre in locuinta ei.

Atunci am vazut-o mai bine. Atunci i-am vazut fata, si mai ales nasul, care pe partea stanga avea crescut un par alb, un fel de puf, care semana al naibii cu mucegaiul ce creste in voie peste mortaciuni. Mi-as fi intors subit privirea de pe nasul ei, dar nu am facut asta, mi se parea ca nu vad bine, ca mintea imi joaca feste, asa ca am mai privit-o inca odata, si inca odata, pana am simtit ca mi se face frica si greata.

Brusc, m-am trezit intr-o secventa “horror” in care personajul nu mai era o fiinta vie in fata mea, era ca si una din clipele acelea de cosmar, poate o fractiune de secunda, in care mintea percepe doar momente de groaza, momente care prin intensitatea lor, fac, ca timpul sa isi mareasca dimensiunea.

Apoi, totul a trecut, m-am intors sa distribui mai departe pranzul la celelalte etaje. Imaginea ei m-a urmarit o vreme, dupa care am ascuns-o in mod voit, intr-o camaruta a gandurilor ce trebuiesc mai tarziu rumegate.

Sunt poate doua luni de-atunci , timp in care nu am reusit sa “decantez” intamplarea. Cert este ca pot spune incaodata, ca de fapt timpul nostru nu se masoara neaparat in minute,ore, zile sau ani, timpul nostru il masuram prin intensitatea trairii. Iata cum un minut sau doua din viata mea, m-au urmarit zile in sir, iata cum le retraiesc minute in sir, rescriindu-le, retraind emotiile acelei clipe, iata cum timpul poate sa se “dilate” pur si simplu.

Si daca ma gandesc bine, odata totul trecut, nu mai conteaza daca a fost real sau nu.  Intamplarea si-a lasat amprenta aidoma unui vis pe care pot sa il numesc Cosmar sau desigur...Putin "horror".

Vizualizări: 51

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor