Spuneam că evoluția spirituală, care s-ar traduce prin evoluția conștienței, dă adevăratul sens al noțiunilor de bine și rău. Tot ceea ce se opune evoluției este rău, tot ceea ce susține evoluția este bine.
Ți-am vorbit de conștiență și în postările anterioare. În ultima ți-am prezentat marile etape cosmice în care se are loc evoluția ei legată de sistemul nostru de evoluție. Nu aș vrea să înțelegi că, spunând „sistemul nostru de evoluție” fac referire doar la evoluția omului. Sistemul este compus din entități, entități spirituale, iar evoluția sistemului înseamnă și evoluția acestor entități. Doar că, omul evoluează, cel puțin până în această fază, ca urmare a activității lor, iar ele evoluează prin această activitate îndreptată spre evoluția noastră. Subliniez acest lucru pentru că, aici, mă refer doar la evoluția valului uman. Fiecare etapă reprezintă, în fapt, un anumit tip de conștiență, iar evoluția ei nu se termină cu ce vezi tu acolo.
În primele trei faze, discuția despre bine și rău, despre moralitate sau imoralitate este inutilă, pentru că, în ele, vorbim doar de... „construcția” unui corp în care abia manifestarea ulterioară a unui Eu, în a patra fază, va aduce, tot ansamblul, de astă dată, la apariția entității umane. Putem vorbi despre om, deci, abia când ființa devine conștientă de sine și asta se întâmplă, în cazul omului, odată cu sistemul de evoluție Pământ, după cum spuneam, în care, viitoarea corporalitate umană, aflată până atunci într-o stare animalică, primește, prin grație divină, particula de Eu spiritual de la cei numiți „entități ale formei” sau Exousiai. Și animalul are conștiență și asta pentru că el are în formațiunea sa, pe lângă corpul fizic și eteric, corpul senzației. Este vorba de așa-zisa conștiență de somn cu vise care este superioară, totuși, celei pe care o experimentăm noi în somn. Odată primit Eul, se modifică însăși structura componentelor pe care „omul” le deținea în starea anterioară. Conștiența animalică este capabilă acum, datorită Eului, pe lângă capacitatea de percepție, să stocheze impresiile datorate acestora, ceea ce îi va da senzația de continuitate a ființei sale, a existenței sale. Vorbim de memorie și de gândire. Percepțiile pot fi ordonate, pot căpăta un înțeles ca urmare a procesului de gândire. Am mai vorbit despre aspectele astea și spuneam că, sufletul rațiunii este cel care determină, într-un fel, aceste procese. Odată cu el apare conștiența de sine, moment din care omul devine răspunzător de faptele sale. Până să aibă acest suflet al rațiunii, atunci când omul nu avea decât sufletul senzației, se putea vorbi de un oarecare „sentiment de sine” care însă nu implica responsabilitatea morală, pentru că omul încă nu poseda facultatea cunoașterii, și rațiunea care putea să nască liberul-arbitru. În faza asta se putea vorbi în termeni de amoralitate, termen valabil pentru animalitate pentru că „omul” acelor vremuri, reacțiile lui, aveau doar un caracter instinctual, nu rațional. Îți spuneam, atunci, de legea talionului, ca ceva ce îl făcea pe om să reacționeze la sentimentul de teamă, sentiment născut în corpul și sufletul senzației ca instinct.
La omul actual, care a depășit faza cosmică în care a primit acest suflet al rațiunii (titulatura lui completă fiind de „suflet al rațiunii și al afectivității” și vine din antroposofie), această componentă sufletească a devenit proprietatea lui, astfel că, orice om, după naștere, își va personaliza un asemenea corp sufletesc prin activitatea Eului superior asupra corpului eteric.
Conștiența de sine, apare la copil după vârsta de trei ani, urmând ca ea să fie întărită, în mod continuu, până la moarte. Ea este rezultatul cunoașterii, luată ca termen general, și constă în individualizarea în cadrul conștienței astrale a corpului astral (corpul senzației plus sufletul senzației), prin experiența de viață (cunoașterea). La acest proces iau parte percepțiile, prin organele de simț, gândirea și capacitatea de memorare și, desigur și faptul că omului i se opune o lume care este baza percepțiilor sale. Fac o paranteză spunându-ți că, procesul de cunoaștere constă în unirea unei percepții cu o noțiune prin gândire. În acest proces de cunoaștere intră și trăirile legate de sentimente și de actele de voință în sensul că, la înțelegerea lor se ajunge tot prin cunoaștere. Faptul că noi mergem, sau iubim, este conștientizat, este înțeles de om tot printr-un act de cunoaștere. La toate acestea se adaugă trăirile în sine care se transmit prin corpul senzației: emoții, durere etc.
Astfel apare conștiența de sine care, de fapt, este conștientizarea noastră ca eu. L-am scris cu literă mică; de ce? pentru că el este eul sufletesc cel care ne determină personalitatea noastră din viață. Vorbim deci, despre altceva decât ar fi Eul nostru spiritual, cel care este responsabil de conștiența în care se individualizează conștiența de sine a omului încarnat, deci ceva mult superior.
Conștiența de sine a acestui eu sufletesc, pe care îl numesc personalitatea noastră, devine cu atât mai puternică cu cât contactul nostru cu lumea exterioară, pe care o pomeneam și mai sus, este mai violent, cu cât noi, ca persoane, suntem într-o opoziție cât mai marcantă cu lumea care ne înconjoară. Personalitatea noastră ca eu este conștientizată prin gândire, viețuită prin viața de sentimente, și manifestată prin voință. Cu cât cele trei componente vor fi mai active, cu atât conștiența își va ridica nivelul, calitatea.
Hm! Ai înțeles? Cu cât vei avea o viață mai plată, mai lipsită de probleme, mai plăcută, mai inactivă cu atât conștiența eului sufletesc se va întări mai puțin. Cu cât vei fi mai activ în viață, cu cât vei suferi mai mult, cu cât vei primi mai multe lovituri cu atât conștiența ta are de câștigat. Cu atât mai mult va avea de câștigat și Eul tău spiritual care, prin experiențele tale de viață, cât mai contrare, diverse, dureroase, numeroase, el, de asemenea, își va întări conștiența. Doar că pe el... nu îl doare! Durerea este aici, acum, a ta! Să punem degetul?
Se spune că trebuie să-ți iubești dușmanul, să-l ierți și să te rogi pentru cel care ți-a făcut rău? Se spune! De ce? Pentru că răul pe care ți-l face el este de fapt, pentru evoluția ta, un mare bine. Tu consideri că ți-a făcut rău pentru că... „te doare”, nu? Dar durerea asta este pasul tău înainte. Fapta lui, răul pe care ți l-a făcut, pentru el este, însă, un pas înapoi. Dacă privești din punctul ăsta de vedere, el se sacrifică pentru binele tău, bine care constă nu în durerea de acum, ci în spiritualizarea ei de mâine și când spun mâine mă refer la existența de după moarte, în principal, dar și următoarea viață. Altfel spus, el nu face decât să ridice obstacole în calea evoluției tale, obstacole care, odată depășite, vor avea rolul, în final, de a-ți ridica nivelul și calitatea evoluției, a conștienței, adică. Pentru ca răul ăsta să-și arate ulterior roadele este necesar, însă, ca tu să nu reacționezi, pentru că reacționând, nu faci decât să-l perpetuezi, nu să-i pui capăt. Și asta pentru că, aceste lovituri ale sorții, care ni se aplică de cele mai multe ori prin semenii noștri, sunt corecții care ni se aduc ca urmare a unor fapte, greșeli anterioare care ne aparțin. Karma și destinul fiecăruia. Reacționând, în rău, desigur, nu facem decât să generăm o nouă karmă negativă cu termen de ștergere, probabil, în următoarea viață. Și așa mai departe.
Acum cred că poți înțelege de ce noțiunile de rău și bine sunt practic inversate în cultura noastră cotidiană. Motivul pentru care se petrece acest lucru este dat de faptul că viața doare, cum spuneam. Evoluția doare! Plăcerea nu doare dar, ea este, în cel mai bun caz, stagnare dacă nu regres. Noi le judecăm după cum ne afectează viața de zi cu zi, neavând în fața imaginea devenirii noastre. Dar această imagine am avut-o înainte de naștere. Destinul nostru, chiar dacă nu este creat în cea mai mare parte de noi, este în totalitate acceptat și asta pentru că el este de așa natură construit încât să ne poarte înainte. Toată această suferință pe care o vezi descărcându-se asupra omenirii, nu este gratuită. Ea își are originea în comportamentul omului, în comportamentul nostru anterior. Deschide o carte de istorie și, dacă înțelegi ce spun eu pe aici, nu te vei mai mira de ce se întâmplă tot ceea ce se întâmplă. Omul ar trebui să se limiteze în a judeca răul doar în legătură cu faptele propriei persoane. Dacă am înțelege ce este cu adevărat răul, și dacă fiecare dintre noi l-ar elimina din comportamentul său, în câteva mii de ani el ar dispărea. Spun mii de ani, pentru că remanifestările, deci revenirile noastre la viața pământească, adică aici unde suntem obligați să compensăm faptele reprobabile din alte vieți, se fac la circa 800-1000 de ani.
Data viitoare o luăm altfel. Să vedem cam ce se întâmplă cu cei care cad. Poate o să ajungem și la originea răului. Doamne, ajută!

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor