Înainte de a continua, aș mai vrea să-ți fac câteva precizări referitoare la religiile monoteiste și la așa-zisele religii dualiste.
Îmi este puțin peste mână, dat fiind faptul că părerile mele nu concorda, întru totul, cu ideile generale referitoare la tematica în cauză.
Am să încerc întâi să definesc, oarecum, cei doi termeni.
Când vorbim de monoteism, de dualism sau, de ce nu, de multiteism, trebuie să avem în vedere ideea de Absolut. Discuția nu-și are rostul în afara acestui termen.
Monoteismul este conceptul care consideră că există un singur Dumnezeu care are două stări:
- starea de nemanifestare, care este starea de Absolut, ca unică esență, sub nicio formă diferențiată;
- starea de manifestare, în care apar diferențieri pornind de la trinitatea Divină și sfârșind cu multiplicitatea manifestării creației.
Starea de manifestare este cea în care are loc emanația, creația și manifestarea ei. Nu intru în amănunte.
Toate religiile: zoroastrism, brahmanism, hinduism, iudaism, creștinism, islam... toate afirma existența unei forme absolute, nemanifestate, lipsite de orice fel de atribute, din care apoi, prin manifestare apare forma manifestată, reprezentată de divinitatea cu atribute, din care, apoi, prin emanație și ulterior, prin creație, apare tot ceea ce este lumea, „văzută” și „nevăzută”. Adică multiplicitatea atât a lumii spirituale, cât și a creației.
Nicio religie, din cele de mai sus, nu afirmă existența a două principii absolute, bine și rău. Repet: absolute! O asemenea afirmație este din capul locului un nonsens pentru că, dacă prin absurd ar putea exista așa ceva, atunci ele ar fi identice, s-ar contopi. Deci, tot acolo ajungem!
Termenul de „creațio ex Nihilo” se referă la creația din Neant, din Absolut. Acel Nimic este Absolutul, Neantul, acel ceva nediferențiat despre care nu se poate spune nimic. Nici de bine, nici de rău. Din acest motiv afirm că, nu poate exista un absolut bun și unul rău. Încearcă să înțelegi noțiunea ca pe ceva ce nu are hotare dar nu este nici infinit și căruia nu i se poate atribui nicio calitate. Ca să poți spune că există ceva, trebuie să existe o dualitate, măcar, iar ca să spui că ceva este bun sau rău în esența lui, ar trebui să ai termen de comparație chiar în interiorul lui. Acolo totul este otova, dar un otova înconjurat tot de otova. Până unde? Până nicăieri! Din momentul în care s-ar face cea mai mică diferențiere, în interiorul Absolutului, am vorbi de atribute, chiar și numai două dacă ar fi, am vorbi deja de starea lui de manifestare. Acest lucru poate fi înțeles și privind totul ca o stare energetică, ca o energie de o anumită vibrație și frecvență. În Absolut, totul vibrează la unison pe aceeași frecvență. O cât de mică modificare în vibrație, conduce la o altă stare. Multiplicitatea constă tocmai în faptul că, entitățile, sunt ierarhizate în funcție de această frecvență a vibrației. De aici se poate înțelege că evoluția spirituală, adică evoluția conștienței este în ultimă fază o ridicare continuă a acestei vibrații, lumile nefiind altceva decât enclave energetice caracterizate printr-un ecart vibratoriu.
Faptul că, în manifestare, există entități perturbatoare, care aparent se opun Divinității introducând obstacole în evoluție, nu înseamnă că avem aici un dualism absolut. Deja faza de absolut este depășită, pentru că am ieșit din ea prin manifestare și apoi prin multiplicitatea emanației. Putem vorbi, în acest caz de un dualism relativ despre care vom discuta, poate, altădată. Multiplicitatea este o formă a manifestării. În ultima fază, aceste entități care aparent se opun, își au rolul de a ridicare nivelul de evoluție, ele făcând parte tot din tagma emanației supusă Creatorului.
Există, totuși și o religie care, se afirmă cu termenul de dualism absolut. Este vorba de maniheism. Maniheismul intră în categoria gnosei, dar nu din gnosa creștină, și este considerată poate cea mai ezoterică religie, la dogmă mă refer. În el, binele și răul sunt privite ca principii absolute diferențiate, principii între care are loc o luptă. Singura sursă din care am putut afla ceva despre el a fost Eliade. Am rezerve în privința lui, la dualismul maniheismului mă refer, nu la Eliade, pentru că și despre religiile monoteiste se spune că, în fapt, ar fi multiteiste doar pentru faptul că ele mai sunt populate și cu entitățile ierarhiilor, ceea ce este o mare eroare.
Cei doi termeni, monoteism și multiteism pot fi priviți și poate înțeleși, tot prin prisma evoluției umane și asta pentru că termenii ne aparțin. În epoca sufletului senzației, când omul mai avea încă legături directe cu entitățile superioare lui, universul spiritual i se înfățișa ca fiind locuit de o multitudine de zei. Faptul că și ei aveau un șef, vezi Zeus, nu însemna că vorbim de monoteism în sensul că exista un singur zeu ca șef. Fiecare ierarhie își are „șefii” ei. Când vorbim de monoteism, vorbim de un singur principiu Creator, iar zeii sunt la rândul lor, creaturi, nu Creatori, chiar dacă ei populează lumea spirituală, deci emanația și cei mai evoluați au și ei capacitatea de a crea chiar lumi. Deosebirea este că ei pun doar în operă Creață divină, proiectul divin, adică îi dau formă, conceptul neaparținându-le. Din punctul meu de vedere, expresia „există un singur Dumnezeu”, dă naștere la confuzie. Mi se pare o formulare nefericită. Pentru ca existența să fie înțeleasă corect, sintagma ar trebui adusă la forma „există numai Dumnezeu”, pentru că ceea ce ni s-ar pare nouă că ar fi altceva, inclusiv umanitatea și ceea ce, din punct de vedere evolutiv, se află sub nivelul ei, chiar și Iadul, tot din acest Dumnezeu, ca ființă universală, face parte. Poate, altădată, vom vorbi și despre acest aspect.
Epoca respectivă o putem numi, deci, păgânism, pentru că omul se închina creației, adică zeilor care îl păstoreau, care îl construiau și cu care o perioadă a fost în legătură directă, și nu Creatorului și asta pentru că, atunci, prin structura sa, el nu putea percepe sau înțelege noțiunea de unicitate pentru că încă nu avea rațiune, nu avea capacitatea de a-și crea propriile-i concepte. El percepea doar creația, nu și acel principiul creator, care în integritatea sa cuprinde și creația. Abia cu sufletul rațiunii și abia când legătura lui cu lumea zeilor a fost întreruptă chiar de existența în el a puterii de raționare, omul poate ajunge, în timp, să înțeleagă unicitatea lumii. Calea spre înțelegere a unicității, a Absolutului, poate fi raționată dar, doar calea, nu și noțiunea în sine, pentru că această noțiune ne vorbește despre ceva ce ar fi ca esență, ca sursă de existență, nu și de entitatea în sine. Este ca și cum ai privi un „obiect” neidentificat, să-i zicem OZN, apreciindu-i doar forma, pentru că interiorul, structura sa, este o necunoscută pentru tine. Înțelegerea noastă a putut ajunge până la faza în care se crede că în interiorul Absolutului nu ar fi decât o esență unică nediferențiată. Cu timpul, adică cu evoluția, însă... hm, o să mai vedem! Doamne, ajută!

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor