Să încercăm și varianta Bibliei pe înțeles antroposofic!
Episodul cu Adam, mărul și șarpele, în termeni antroposofici ar suna cam așa:
Corpul eteric uman este compus din patru feluri de eteruri, cum și corpul fizic este compus tot din patru elemente: corpul solid, cel lichid, cel gazos, și cel caloric.
Cele patru componente ale etericului sunt: eterul de căldură, eterul de lumină, eterul de sunet, și eterul de viață.
Prin eterul de căldură, se exprimă voința, prin cel luminos viața de sentimente, afectivitatea, prin cel de sunet gândirea normală, iar prin cel al vieții, gândirea sub cea mai înaltă formă a ei, gândirea pură. Ți-am vorbit, pe undeva, despre gândirea pură ca fiind ceva ce nu mai are nicio legătură cu percepția, cu reprezentarea, adică cu tot ceea ce se găsește în memorie și chiar cu conceptul (adică cu legăturile care se fac prin gândire, între reprezentări), ea fiind un fel de legătură între concepte. Este forma cea mai înaltă a gândirii umane înainte de a se trece la treapta următoare de cunoaștere, cunoașterea imaginativă, în care gândirea dispare, omul nemaipercepând umbrele entităților spirituale, adică noțiunile, ci chiar imaginea lor.
În evoluția sa normală... dar nu știu de ce îi spun așa! Să spun mai bine că, pe parcursul evolutiv al omului în care nu ar fi intervenit spiritele luciferice, omului i-ar fi fost atribuite spre deplină folosință, ca ceva ce i-ar fi aparținut de drept, toate cele patru eteruri și asta pentru că, omul ar fi fost o entitate care s-ar fi înscris în normalitatea evoluției de până atunci în ceea ce privește „ascultarea”. Nu râde... pe vremea aia nu erau telefoane, deci, la alt fel de ascultare mă refer! Dar, pentru că evoluția avea nevoie de ceva nou, asupra corpului astral omenesc s-a manifestat influența luciferică. În aceste condiții, din cele patru eteruri, la dispoziția omului au fost lăsate doar primele două, care îi erau stric necesare pentru starea în care se afla atunci; cel al voinței și cel al afectivității, adică cel caloric și cel luminos. Ca atare, viața de voință și cea a trăirilor sufletești sunt bunuri „personale” pentru fiecare om. Fac parte din subiectivitatea noastră, nu? Suntem chiar răspunzători de modul în care ne folosim de ele, fiind judecați în funcție de faptele noastre care poartă fiecare, încărcătura trăirilor sufletești. Altfel spus, țin de liberul nostru arbitru. Celelalte două eteruri, superioare, i-au fost retrase din sfera libertății proprii, pentru că, sub influența în care se afla, deveneau periculoase pentru a fi lăsate la îndemâna liberului arbitru. Doar că, la îndemnul lui Lucifer, în Biblie șarpele, omul și-a însușit și cel de-al treilea eter, spre folosință, prin neascultare (păcatul). Acest al treilea eter este reprezentat de fructul oprit, mărul, din care omul a gustat pe șest... Pentru că se vorbește de pomul cunoașterii și cum al treilea eter este cel în care se manifestă gândirea și cum fără gândire nu poate avea loc procesul cunoașterii și cum doar prin cunoaștere poți distinge binele de rău... cred că enigma este elucidată. Acesta este păcatul originar al omului. Cel puțin, așa i se spune! Dar, păcat fără rațiune, adică fără liber-arbitru... ceea ce „omul” nu avea atunci... nu se prea potrivește! Oricum, ca urmare a acestui fapt, eterul vieții a fost dat (în sensul de mutat) mai încolo, ca nu cumva omul să-l ia și pe ăsta. E vorba de pomul vieții. De fapt, omul a fost mutat mai încolo... nu pomul. Asta nu înseamnă că el nu mai face parte din structura noastră eterică, ci doar că legăturile dintre el și celelalte componente au fost modificate în așa fel, încât, aportul lui la viața noastră să fie limitat doar la strictul necesar.
Dacă voința și sentimentul, spuneam, au caracter personal, ele ținând de primele două eteruri care sunt pe deplin integrate în structura corpului său eteric, cu gândirea nu se întâmpla același lucru, ea fiind legată de cel de al treilea eter care nu este într-o relație normală, încă, cu corpul eteric pe ansamblu, datorită modului în cafe s-a ajuns la el.
Este adevărat că, alături de voință și viața de sentimente, gândirea este și ea un mod de exprimare a ființei sufletești, ea fiind modalitatea prin care ne conștientizăm ca eu. Dar, dacă prin voință ne manifestăm eu, iar prin sentimente ne viețuim ca eu, acest lucru îl facem tot datorită gândirii, pentru că doar ea intermediază actul de cunoaștere, iar cunoașterea de sine, fiind o stare de conștientizare a eului, include și voința, și viața de sentimente. Gândirea devine subiectivă abia atunci când este încărcată de sentimentele noastre. Un raționament care ne exclude pe noi ca ființă sensibilă, pune gândirea în raport de unealtă în folosul eului.
Gândirea, într-adevăr, nu are caracter subiectiv. Nu este departe de subiectivitate, dar nu este chiar subiectivă. Dacă ne gândim la subiectivitate ca fiind eul nostru sufletesc, adică conștiența noastră de sine, vei observa că la ea, la conșteința de sine, se ajunge tot prin gândire. Tu nu gândești pentru că ești conștient de tine, ci ești conștient de tine pentru că gândești. Gândirea este instrumentul care ne-a fost dat pentru a ni se înlesni cucerirea conștienței de sine. Starea de meditație, care exclude gândirea, de exemplu, nu apare ca urmare a pierderi contienței de sine, câștigată prin gândire. Conștiența de sine, odată formată, rămâne, nu mai dispare, pe când gândirea, în viitor, va fi înlocuită cu altă unealtă, mult mai eficientă în a ne continua periplul de entități cunoscătoare. Mai mult, după moarte, după ce își pierde și corpul eteric, deci toate cele patru forme de eter, memoria, deci cunoașterea, dispare; dispare și gândirea, dar cu voința și trăirile afective nu se întâmplă același lucru. Cu ele mergi mai departe, ele stand la baza noii tale conștiențe de sine. La conștiența de sine se ajunge deci tot prin procesul cunoașterii, iar cunoașterea este intermediată prin gândire. Unirea percepției, cu noțiunea corespunzătoare, o faci prin gândire. Deci, gândirea este situată, față de planul conștienței tale, undeva între percepție și planul conștienței. Ea nefiind nici obiectivă, ca percepția care se apleacă, în cazul de față, asupra sinelui, fără să-l poată defini sau ca noțiunea, care este cea a sinelui, în acest caz, cea care ne redă înțelesul percepției, dar nici nu face parte din subiectivitatea noastră, adică din conștiența noastră. Gândirea poate fi considerată, și chiar este, un organ de percepție în spiritual, un organ prin care percepe noțiunile, adică umbrele adevăratelor entități spirituale. Dar, odată cu ridicarea omului însuși la nivelul spiritual, prin organe de simț, cu adevărat spirituale, de astă dată, omul va percepe în mod direct lumea spiritual, entitățile din lumea spirituală, în mijlocul cărora va exista, iar percepția fiind acum ca imagine, nu ca noțiune. Deci, nu va mai fi nevoit… „să le gândească”.
Când viețuim gândirea, caracterul de individual dispare, ne situăm cu ea în „general”. Cu atât mai mult cunoașterea, care este intermediată de gândire, este ruptă de subiectivitate, ea având caracter universal. Nu confunda dorința de cunoaștere, abilitățile disponibile în acest sens, modalitatea de a ajunge la ea, cu sfera cunoașterii universale. Omul percepe prin simțuri și prin gândire obiectul și noțiunea obiectului ca ceva existent, ca ceva ce nu depinde de el, doar legătura dintre ele este făcută, prin gândire, de om, este adevărat, cu puțin efort, gândindu-ne mai ales la conceptualizări. Dacă omul nu ar avea simțuri sau unele simțuri sau dacă ar fi într-o stare în care nu gândește pe moment, nu înseamnă că, ceea ce altfel ar fi obiectul percepției sau al gândirii dispare, ca fiind neexistent. Problema asta cu subiectivitatea este destul de dificil de înțeles, și asta pentru că omul poate fi privit din multe puncte de vedere. Dacă ne gândim la el ca entitate închegată în toate componentele sale trupești, sufletești, și spiritual, desigur că ceea ce numim gândire ne apare ca subiectivitate. Același lucru s-ar putea spune și despre cunoașterea lui dacă o privim ca sferă a cunoașterii imprimată în corpul eteric sub forma reprezentărilor ca fiind unirea unei noțiuni cu o percepție. Eu iau aici, însă, în considerare, conștiența omului ca plan în față căruia se derulează întreaga lui activitate.
Din cele de mai sus, vreau să înțelegi și faptul că, pentru a ajunge la libertatea care i-a fost atribuită prin creație, omul, pe parcursul întregirii lui ca entitate, este nevoit să treacă prin aceste faze în care, până ca el să devină liber, va depinde, mult timp, încă, de entitățile care l-au construit și îi sunt încă educatori în drumul pe care îl are de parcurs. Libertatea lui este o țintă care i se dezvălui puțin câte puțin. Liberul-arbitru este primul pas în această direcție. La el s-a ajuns tocmai prin faptul că omul a fost izolat de lumea spirituală, cunoașterea obținând-o cu sprijinul entităților luciferice, dar nu în sensul că ne-ar băga-o ele în cap, ci datorită eului sufletesc care este datorat căderii, adică lor. Ca să înțelegi mai bine cam pe unde este situat omul actual cu evoluția lui, o să-ți spun că, cele șapte zile ale creației divine, corespund, în procesul de manifestare a ei, adică de punere în operă, cu cele șapte mari perioade de evoluție ale conștienței reprezentate prin cele șapte planete: Saturn, Soare, Lună, PĂMÂNT, Jupiter, Venus, și Vulcan. După cum se vede, omul se găsește abia în a patra zi din manifestarea creației sale. Abia la sfârșitul evoluției sale pe sistemul Vulcan, el va fi conform cu ceea ce Divinitatea i-a hărăzit la sfârșitul celei de a șaptea zi din creația Ei. Omul va fi, însă, o entitate spirituală, începând cu sistemul evolutiv Jupiter, atunci când conștiența lui va fi, cumva, echivalentă cu cea a ierarhiei Îngerilor de acum, poate chiar mai ridicată și asta pentru că, procesul său evolutiv a fost, și va fi mult mai dur decât al acestora.
Am să extind puțin subiectul. Vorba aia... tot suntem în zonă!
Ceea ce s-a întâmplat atunci cu omul, care, de fapt, încă nu era om, pentru ca nu avea Eu, mă refer la prima fază a influenței luciferice care a avut loc în anterioara formă de conștiență, deci pe ce se numea atunci „vechea Lună”, ceea ce a fost implantat atunci în corpul care acum este corpul nostru astral, ziceam, constituie astăzi ispita luciferică. De ce se numește ispită? Pentru că ce s-a întâmplat atunci și a continuat și pe actualul Pământ, nu a putut atinge Eul, primit ulterior. Noi suntem oameni pentru că avem acest Eu. Eul este doar ispitit, este îmbiat, la propriu, de trăirile corpului astral. Și mă refer aici, în special la orice fel de dorință. Ca oameni, noi funcționăm în sfera de mijloc, adică în viețuirile ca eu ale corpul fizic, eteric și astral, adică în sufletul senzației, cel al rațiunii și cel al conștienței, iar dintre acestea trei mai ales în sufletul rațiunii. Rațiunea, gândirea, este, prin liberul-arbitru, călăuzitoarea noastră. Ea ne ghidează voința. În funcție de direcția spre care o îndreptăm, apare caracterul moral sau imoral al existenței noastre. Dacă sufletul rațiunii se apleacă spre a îndeplini dorințele (ispitele), poftele care urcă din corpul astral, mai mult decât ar fi necesar fiziologic (este vorba aici de corpul și sufletul senzației), atunci vorbim de imoralitate, de cedare în fața ispitei. Desigur că omul gândește la termenul de imoralitate doar atunci când își pune acțiunile față în față cu legile stabilite de el, aici și acum, în care chiar el a definit starea în cauză. Deschiderea lui este, însă, enormă. Orice gest care te leagă, mai mult sau mai puțin, de lumea materială, întărâtându-ți simțurile, poate intra în această categorie. Dacă, însă, rațiunea se ridică spre trăirile spirituale care coboară dinspre sufletul conștientei, atunci vorbim de moralitate. Gândește-te la stările tale sufletești în care simțurile, cele șapte simțuri care te legă de lumea exterioară sunt excluse! Gândește-te la stări în care nici cel mai mic gând nu este legat de reprezentările aflate în memoria ta! Și ar mai fi loc. Amoralitatea nu există pentru om decât ca o consecință a unei boli în care el nu se poate controla. Ea este caracteristică animalului pentru că el nu are „eu”, deci nu are rațiune, deci nu are liber-arbitru, impulsul spre acțiune declanșând reflexele, instinctele. Putem vorbi de voință doar din momentul în care există conștiența de sine, iar impulsul spre acțiune, venit prin percepție, este interiorizat și trecut de rațiune prin sita trăsăturilor caracterologice; altfel vorbim de instincte. Doamne, ajută!

Vizualizări: 6

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor