Spre cer albastru de privești, în zile, dai de Soare.
Lumina lui viață ne dă, de n-ar fi ea, Pământul moare.
În nopți, dacă în sus te uiți, același cer e plin de stele,
dar cea mai cea, ce poți s-o vezi, e Luna între ele!
Când Soarele în zări se pierde, lumină de la ea ne vine
și asta se întâmplă, des, în nopți când formele-i sunt pline.
Dar, mai atent de ești la ea o să-nțelegi c-a ei podoabă,
sclipirea, cea cântată de poeți, iluzie e mai degrabă.
Lumina asta ce-a ajuns din Soare, și din Lună pe Pământ,
de mii de ani motiv a fost de ceartă și mare frământ.
Tot Universul ne vorbește, toți aștrii râd în hohote de noi;
povestea ei au denumit-o, „AL STELELOR RĂZBOI”.
Nu discutăm acum, aici de cine a făcut tot cerul;
de alte astre ce-s în el sau, ce este eterul.
Ci de conflictul ce-a-nceput în vremuri de demult,
scandalul care s-a iscat între numiții: Soare, Lună, și Pământ.
De Lună se vorbește-n șoaptă ca de eternul hoț,
iar Soarele, e păgubitul, prostul, de el profită toți.
Lumina, ce îi aparține, el o tot dă, dar cu măsură!
În nopțile când el nu e, Luna i-o ia, însă, i-o fură!
Pământul, ce în beznă-ar fi în nopți, când Soare nu-i,
cu Luna s-a-nțeles în taină, să-l jefuiască de averea lui.
Și astfel Luna raze ia din Soare pe de-a moaca,
să le reverse pe Pământ, și-afacerea... e gata!
Într-un târziu Soare s-a prins că-n nopți, fără de el,
Pământul este luminat, cam slab, ce-i drept, de Luna de pe cer.
El, supărat, s-a tot gândit cu raze-n sac s-o prindă
flagrantul să îl dovedească, s-o judece, și s-o închidă.
Și furiosul păcălit își pune planu-n aplicare.
Din răsărit brusc se ivește, pe vinovată s-o-mpresoare.
Dar Luna, ce până atunci Pământ scălda în raze de furat,
văzând nebunul cum se-avântă, dispare-n zări... lăsând un cer curat.
Și-așa aleargă Soare-n zi, mereu din est până la vest,
pe hoață s-o surprindă, doar, și s-o înfunde în arest.
Da-n urmărirea ce-a iscat ea s-a tot dat rotundă.
Vicleană, ea a reușit, după complicele Pământ, mereu să se ascundă.
Pământul, deci... părtaș și el, i-ar trebui și lui pedeapsă!
În toate zilele de-acum, deloc lumină să primească!
Dar Soarele să-l ierte-ar vrea, de omul ar depune mărturie;
doar el o vede cu lumina-i de furat, Pământul cum îmbie.
Ar vrea de ea să ne dezicem, portret robot să-i zugrăvim,
dar... Luna are două fețe, iar noi, doar una îi zărim!
De mii de ani povestea ține, ea nici acuma n-a sfârșit.
Cu-alergătura de pe cer, de mult, tot omul s-a obișnuit.
În timp, pe unii i-a lovit morala; lumina ei fiind lucru necurat,
câte-un poet, obrazul i-l mai bate, cică de-aici, îl vede el... pătat!

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor