Ascult vântul cum piaptănă pomii
ca pe niște copii ciufuliți,
și mi-e dor de sălciile noastre stinghere
de pe malul pârâului cu apă puțină,
de orele după amiezelor noastre
tulburate de măcăitul rațelor albe.
Stăteam pe două pietroaie din cremene
lustruite de ape, de trecerea vremii.
Ochii mei erau triști, ochii tăi erau plânși.
Ne priveam pierduți,
ca doi orbi în biserică într-o noapte de denii.
Trenul tău pleca mâine dimineață,
trenul meu încă nu sosise, dar știam amândoi:
N-o să ne mai întâlnim niciodată.
Viața ne va rotunji, ne va lustrui,
și ne vom rostogoli pe cărările ei
cu semnele de circulație stricate.
Sălciile noastre stinghere
vor unbri alți ochi, alte priviri,
pietrele noastre din cremene,
lustruite de ape, de trecerea vremii, rațele albe,
vor fi martorele altor despărțiri,
și doar aducerea aminte și vântul serii,
undeva departe, departe,
vor dăinui.

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor