Omul se consideră a fi o specie cumva superioară în raport cu altele cunoscute şi, bineînţeles, din anumite puncte de vedere, convingerea aceasta nu este întru totul lipsită de temei. Dar, la fel ca multe alte nobile idei articulate de raţiunea umană, ipoteza unui statut privilegiat al omului este compromisă de către acţiunile sale înjositoare, iar astfel presupusa superioritate a omului devine, oarecum, îndoielnică.

Omul se situează pe sine însuşi pe o anumită treaptă, apoi, cu o deosebită inconştienţă şi fără a sesiza ridicolul gestului său, se coboară, cu repeziciune, printre celelalte specii dintre care, pentru o clipă, s-a înălţat. Şi de multe ori ajunge chiar mai prejos decât acestea.

Însă ce îl îndreptăţeşte pe om să îşi închipuie că s-a ridicat de undeva, dacă într-adevăr a făcut-o şi, mai ales, cum ajunge el la conştiinţa coborârii sale? Mai precis, ce anume determină ideea superiorităţii omului, ce limite îi prescrie ea şi de ce, apoi, acesta le încalcă?

Pentru a răspunde la întrebările de faţă, trebuie să analizăm principalele caracteristici şi calităţi ale sale, care îl diferenţiază în raport cu alte specii, iar acestea, după cum vom constata, sunt destul de puţine; de fapt, există doar un singur astfel de criteriu: raţiunea – însă acea raţiune complexă care operează cu anumite concepte şi îşi asumă un scop nu personal, ci impersonal, obiectiv.

O astfel de poziţionare implică o dinamică neobişnuită, deoarece s-ar părea că ne conduce către o aporie: omul este o fiinţă raţională, aşadar, superioară în comparaţie cu altele care nu posedă această calitate; nu toţi oamenii sunt raţionali – unii nu se nasc astfel, alţii nu vor să fie –, iar dintre cei puţini care sunt, într-adevăr, raţionali, doar câţiva sunt şi superiori, deoarece capacitatea de a raţiona, fiind o calitate comună, nu devine într-adevăr o excepţie decât prin conţinutul său. Fiecare individ posedă un bagaj intelectual diferit, derivat dintr-o experienţă individuală care este independentă de voinţa umană, deoarece este conjuncturală. Din acestea rezultă aporia: deşi omul deţine, într-o oarecare măsură, controlul raţiunii sale, el nu este totuşi stăpân pe acele condiţii ale experienţei individuale care îl pot conduce către o treaptă superioară a raţiunii, altfel spus, el poate încerca să atingă acea treaptă, dar este posibil, în pofida încercărilor sale, să nu reuşească niciodată.

Orice om, spre exemplu, poate studia filosofia o viaţă întreagă, dar acest efort, într-adevăr admirabil, nu îi va oferi însă certitudinea faptului că va ajunge un mare gânditor, capabil să adauge ceva la vastul edificiu al cunoaşterii, ci poate doar să spere că va deveni un bun cunoscător al filosofiei şi, uneori, nici atât.

Trebuie subliniată această relaţie: capacitatea de a raţiona este, cu mici excepţii, universală – o trăsătură comună a majorităţii indivizilor –, modul în care raţiunea însăşi operează este, la rândul său, universal, la fel cum sunt logica şi matematica; ceea ce determină raţiunea să depăşească aceste limite generale este conţinutul intelectual specific. Aşadar individul raţional devine un om, cumva, superior nu doar prin simplul fapt de a raţiona, deoarece toţi oamenii raţionează, ci numai atunci când obiectul raţiunii sale capătă un conţinut, o formă, o orientare specifică.

Într-o oarecare măsură, putem afirma că nu toate ideile şi conceptele cu care operează gândirea sunt un indiciu al raţiunii superioare, al individului superior, ci numai unele dintre acestea. Întrebarea care decurge din această ipoteză este următoarea: Care sunt acele concepte, idei care transformă raţiunea comună într-una superioară? Mai degrabă decât a oferi un răspuns întrebării de faţă, se cuvine să analizăm posibilităţile pe care ni le oferă reciproca sa: Care sunt acele concepte, idei care nu transformă raţiunea comună într-una superioară?

Răspunsul este, cumva, destul de bizar: descoperim că toate acele idei şi concepte al căror obiect se situează mai aproape de sfera individuală a omului sunt, desigur, inferioare din punct de vedere valoric acelora care sunt mai distanţate de aceasta fiind, aşadar, generale, universale. O idee care implică un conţinut condiţionat de anumite necesităţi individuale, astfel conjuncturale, este, într-un mod evident, inferioară uneia care poartă amprenta universalului. De aceea, considerăm, spre exemplu, că binele individului este mai puţin important decât binele grupului, la fel şi binele unei comunităţi izolate este mai puţin important decât binele societăţii, iar binele societăţii însăşi este mai puţin important decât binele omenirii – o astfel de dinamică poate părea, desigur, destul de abstractă, chiar atipică, dar tocmai în virtutea acesteia au fost concepute teoriile sociale care au devenit instrumentul guvernării.

Pentru a clarifica aceste argumente, le vom aplica în următoarea situaţie, una destul de probabilă: presupunem un grup de indivizi şi un singur măr roşu, mare, suculent. Evident, ne aflăm în faţa unei probleme care nu este chiar într-atât de simplă.

Fiecare individ îşi va dori, desigur, să fie el acela care va mânca mărul, dar ceilalţi, bineînţeles, i se vor opune. Realizând acest lucru, subiecţii vor decide, de comun acord, să discute această problemă mai înainte de a-şi întinde, cu toţii, mâinile lacome spre măr. Aşadar, cei mai puternici membrii ai grupului vor hotărî, probabil, că este drept să împartă mărul între ei, dar vor întâmpina, negreşit, rezistenţa celorlalţi, mai slabi, dar superiori din punct de vedere numeric, care, unindu-şi forţele, li se vor împotrivi. Observând dificultatea, vor mai medita asupra chestiunii, căutând o soluţie, care poate fi următoarea: cei mai puternici vor consimţi să ofere o parte din măr celor mulţi pentru a preîntâmpina astfel o „revoltă” – protestul acestora –, rezervându-şi însă o alta mult mai mare.

O astfel de situaţie întâlnim şi în viaţa reală, în sistemul capitalist, unde cei puternici îşi arogă dreptul de a acapara cele mai multe resurse, lăsându-i pe ceilalţi să se descurce cu puţin, deoarece aceştia sunt inferiori – o asemenea mentalitate se învecinează, am putea spune, cu cea pe care o recunoaştem la sistemele de tip fascist, unde este preeminent dreptul unei elite care se doreşte a fi, cumva, superioară altor rase/grupuri/clase sociale, cu amendamentul că, în locul naţionalismului şi criteriilor de rasă, se impun, cu o forţă egală, considerentele de ordin economic. Elita care se situează pe sine însăşi drept clasă privilegiată în virtutea ideologiei naţionaliste este reiterată într-una economică care păstrează aceeaşi forţă coercitivă, instaurând o dominaţie similară. Şi, bineînţeles, această bizară formă de totalitarism economic nu îşi elimină, suprimă adversarii, deoarece existenţa claselor sociale marginalizate îi este folositoare asigurându-i un aflux continuu de indivizi dispuşi să accepte anumite compromisuri: salarii mizere în locul unora decente, limitarea sferei libertăţilor personale, acceptarea, consimţământul tacit al ordinii actuale în schimbul supravieţuirii.

Un astfel de sistem este deosebit de eficient, deoarece, concomitent cu dominaţia absolută a elitei care îşi păstrează privilegiile nealterate, se menţine iluzia necesară a libertăţii; le induce indivizilor convingerea – falsa convingere – că, vreodată, ar putea şi ei să devină o parte a elitei economice. În realitate însă, cercul acesteia este impenetrabil.

În schimb, soluţia pe care o presupune un sistem opus, comunismul, este următoarea: mărul trebuie să fie împărţit într-un mod egal între membrii grupului, astfel încât niciunul dintre ei să nu primească mai mult sau mai puţin decât oricare altul.

Acest sistem însă, din păcate, nu a fost încă implementat cu succes, astfel că, într-o anumită măsură, putem afirma despre comunism că nu s-a petrecut niciodată – mai mult decât atât, comunismul este considerat, cumva, utopic, tocmai din pricina faptului că indivizii nu doresc, nu pot concepe o echitabilă împărţire a resurselor.

O societate comunistă, în adevăratul sens al termenului, nu a existat nicicând, deoarece a fost subminată sistematic de către un viciu imposibil de eradicat: lăcomia – au existat şi vor exista întotdeauna acei indivizi lacomi care vor căuta să oprească pentru ei înşişi o parte mai mare a mărului, dar această intenţie reprobabilă este cu totul străină de doctrina comunismului.

În cele din urmă, aceşti josnici indivizi au edificat un sistem social – capitalismul – prin care ridică viciul – lăcomia – la rangul de deziderat al întregii societăţi şi, într-un mod surprinzător, au reuşit să îi corupă pe mulţi.

Însă ne putem întreba acum: Capitalismul însuşi este expresia unei raţiuni superioare? Oare nişte indivizi într-adevăr superiori au imaginat şi implementat capitalismul? Ori este capitalismul tocmai produsul ideologic al unor gânditori de un rang inferior, preocupaţi de chestiuni individuale – inferioare –, cum ar fi binele personal şi nu acela al societăţii?

Pentru a răspunde întrebărilor de faţă, trebuie să privim, mai întâi, la modul în care speciile inferioare au rezolvat această problemă.

Imaginăm următoarea situaţie: o haită de hiene – specie inferioară – umblă aiurea prin savană în căutarea hranei. După o anumită distanţă parcursă, presupunem că hienele descoperă, cu bucurie, un hoit – cadavrul vreunei vietăţi.

La ce reacţie ne putem aştepta acum din partea hienelor? Oare se vor opri ele să cugete la modul în care pot împărţi hoitul într-un mod echitabil? Desigur că nu. Oare se vor arunca acestea – hienele – asupra hoitului, într-o cumplită învălmăşeală, încercând, fiecare, să consume o parte cât mai mare din el? Acest lucru este destul de probabil. Dar ce anume se întâmplă în realitate? De fapt, între hiene, deşi le considerăm a fi o specie inferioară, există, la fel ca între oameni, o ierarhie specifică, astfel că partea cea mai mare a hoitului revine, într-un mod inevitabil, liderilor haitei – din acest punct de vedere, hienele se aseamănă destul de mult cu oamenii, aşadar, dacă sistemul capitalist presupune, cumva, o raţiune superioară, probabil că şi hienele au un capitalism al lor. Rezultatele capitalismului sunt aceleaşi pentru oameni şi pentru hiene: câţiva indivizi îşi impun dreptul de a consuma hoitul/mărul în defavoarea celorlalţi care, într-un mod la fel de stupid, ar dori acelaşi lucru – să consume şi ei ceva mai mult.

Tocmai de aceea afirmăm că nu putem considera drept expresie a unei raţiuni superioare decât ceea ce depăşeşte această paradigmă a privilegiului şi consumului.

Dar ce formă poate avea o astfel de doctrină care să îl diferenţieze, într-un mod radical, pe om de hienă?

Dincolo de caracteristicile fiziologice, cele două specii par a avea acelaşi comportament în ceea ce priveşte modul de repartizare a resurselor necesare existenţei. Însă nu natura fiziologică este aceea care situează o specie mai prejos decât alta; spre exemplu, privind o bovină şi o rozătoare, nu am avea nu am avea niciun motiv suficient pentru a o considera pe vreuna superioară celeilalte, ele sunt doar categorii, clase diferite.

Ceea ce îi conferă omului o condiţie aparte este capacitatea sa de a raţiona, însă nu modul comun de a raţiona, precum hienele, gândind existenţa în termenii capitalismului, coborându-se la acelaşi nivel cu nişte biete animale care, într-adevăr, nu pot fi capabile de mai mult. Omul are însă capacitatea de a gândi altfel, întrebarea este, aşadar, următoarea: Dacă omul ştie că poate imagina un sistem mai echitabil decât cel oferit de capitalism, de ce nu îşi asumă această nobilă sarcină – aceea de a înfăptui binele comun?

Răspunsul întrebării de faţă este destul de bizar: societatea, fiind alcătuită în majoritatea ei din indivizi înzestraţi cu o raţiune inferioară, care nu sunt capabili şi, de multe ori, nici nu doresc să imagineze ceva dincolo de sfera personală, nu îşi poate asuma sarcina de a edifica un sistem economic echitabil – nu poate dori binele comun, deoarece, din întreaga structură, individul/indivizii conştientizează doar cercul împlinirii lor egoiste; ei concep astfel un sistem – capitalismul – care să le poată asigura condiţiile necesare menţinerii, perpetuării acestui egoism, unde fiecare individ munceşte nu pentru comunitate, ci pentru sine însuşi, întocmai cum îşi imaginase Adam Smith, părintele economiei moderne.

Aşadar, s-ar părea că omul este incapabil să îşi depăşească natura egoistă spre a se înălţa către o raţiune superioară, în schimb, conştientizându-şi această slăbiciune, nu îi rămâne altă soluţie mai bună decât perfecţionarea unui sistem în care viciile tuturor, fie ele legale sau nu, să se poată desfăşura într-o cât mai mare libertate – drogurile, prostituţia, pornografia, exploatarea, atâta timp cât generează capital, vor corupe şi se vor menţine, deoarece societatea însăşi le tolerează.

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor