Rază albastră

                                             (picuri de copilărie)

 

            Câteodată alerg până la marginea câmpiei şi-mi strig copilăria.Poate că ea nu e atât de departe, poate că e undeva, în spatele meu și-mi privește viața peste umăr.Și-mi apare mereu în vise, unde nu trebuie s-o chem ci s-o aștept să vină aproape, tot mai aproape, prin toți și toate câte au fost și nu mai sunt… Dar nu, ele există, sunt undeva înlăuntrul meu, jucându-se cu mine de-a v-ați ascunselea, uite-le, uite-mă, cine nu-i gata, îl iau cu lopata!!!

            La marginea câmpiei, privesc frumusețea lumii tot cu ochi de copil și sufletul se umple de bunătate, de dorința trăirii în frumos și bine pentru lumea aceasta. Uneori simt că mă sparg în mii de fărâme, neîncăpând în mine atâta splendoare…

            Așa mi-a rămas inima și ea m-a ajutat să deschid, mai târziu, coperta primelor cărți despre o astfel sau o altfel de lume, așa cum ferești o frunză ca să poți privi zarea…

 

                                                            *

 

            Aproape toată fericirea mea a fost legată de casa unde pururi m-am regăsit în zâmbetul binevoitor al bunicului, sub mângâierea blajină a bunicii, cuprins de vraja unei liniști cum niciodată n-o voi mai întâlni.Ci doar, după cum spuneam, în vis…

            Străbăteam astfel, într-o noapte, o poiană, unde ajungeai printre meri înfloriți, pe o cărare ce-și ascundea șerpuirea în iarba moale și verde, verde…

           Acolo căsuța bunicilor era albă și pe dinafară și pe dinăuntru și bunicii mei erau îmbrăcați în alb și mă așteptau așa, cu sufletul și mai alb, în palme…Nu mai știu ce mi-au vorbit, m-au luat în brațe și atât. Și-n jur totul era verde și alb, alb, alb!

            Poate că îngerii păzitori nu sunt decât cei pe care i-am iubit și care ne-au iubit și vin printre noi atunci când călătorim cu gândul cu visul, prin văzduhul amintirilor...

 

                                                            *

 

           Albe erau și iernile când răscoleam munți întregi de troiene și veneam acasă ud și înfrigurat, cu mănușile de lână ca două cuburi de gheață și cu fularul cu țurțuri topiți de respirația mea de neastâmpărat.

           Bunica avea mereu o oală cu apa caldă pe plita sobei, mai pentru găinuțe, mai pentru spălat vasele,ori pentru mâini înghețate, ale mele sau ale sale, care nu stăteau nici o clipă locului. Mă lua și mă freca și mă clătea și mă așeza lângă rula cu cartofi copți și mere dulci mirosind îmbietor în toată odaia și mă ținea cu nasul în cana cu ceai fierbinte și cu picioarele în apa și mai fierbinte dintr-un lighean. Răceala nu se mai prindea de mine, fugea departe pentru ani și ani parcă, și nu pentru chiar ziua următoare, pândindu-mă când o luam de la inceput…

           Bunicul făcea focul când eram și eu prin preajmă, că mie tare-mi plăcea să aprind surcelele și să le aud trosnind! Seara ascultam întotdeauna cântecul flăcărilor în care puteam deosebi tânguirea pădurii dar poate și bucuria copacilor de a încălzi suflete bune. Lumina flăcărilor pe perete, n-o putea reda nici un pictor pe lume, pentru că nimeni nu știa să picteze ca bunicul, cu foc! Avea un obicei de stătea în gura sobei și mai pufăia câte o țigară; fuma de pe la cincisprezece ani, când se angajase ca ucenic și, deh, trebuia să între în rândul bărbaţilor! Fusese bun meseriaș, cu două brevete de invenții in domeniul mecanic, dar muncise din greu să țină casa și doi copii în facultăți.Bunica i-a fost mereu alături, între ei era o înțelegere tacită, o dragoste nevăzută de lume - doar eu, uneori, le mai surprindeam privirile și încercam să ghicesc despre repezile sclipiri de atunci când ochii li se întâlneau pentru câteva clipe, cele de acum sau cele de demult…

            Pe un mic scăunel, bunicul își odihnea oasele și sporovăia de toate. Bunica torcea lână ori împletea cu andrelele și râdea scurt că ”uite , Jorjică (adică bunicul) vrea să schimbe lumea, acu`,la bătrânețe!”. Eu eram afundat în perne,sub plapuma până la nas și nu-mi doream nimic, ci doar să-i aud, să-i văd și să-i am mereu așa lângă mine…Într-un târziu, adormeam și eu și bunicul; bunica se culca întotdeauna ultima, trebăluia ori rămânea să termine împletitura. Și așeza peste lampa de noapte, înspre păturile noastre, o hârtie albastră, ca lumina lămpii să nu ne tulbure somnul. Uneori mă trezeam cu raze albastre, firave, pe pleoape și priveam la bunica din lumina ferită, și mă îndrăgostisem de chipul sau nespus de frumos și senin, pe care soarele lămpii juca răsărituri…Mâinile bunicii păreau că spun povești țesute cu fire colorate și chiar o poveste caldă ieșea din mâinile ei! Câteodată, povestea se întrerupea când bunica adormea, în poală cu andrelele și ele ostenite,dar eu știam că finalul va veni întotdeauna, ca un dar adus de Moș Neculai, într-o mănușă ori într-un ciorap! Și mă ridicam din pat și sărutam mâinile bunicii și mă gândeam câte povești mai ascund și-or să mai spună!

Bunica tresărea și eu îi șopteam “hai,mamă, hai la culcare”-căci mamă și tată le spuneam bunicilor mei și nu altfel- dar bunica se oprea în mijlocul odăii și-și amintea: “Ţi-ai spus rugăciunea? Sau vrei să adormi într-un vis urât, să te pape Gâdi-Gâdi? Gâdi-Gâdi, un` te duci și pe cine să apuci? Pe Călinuş să-l apuci, ia de ici, de ici, de ici!”

           Bunica își aduna palmele în rugăciune, cu palmele mele în ale sale și cartea cu povești se închidea între acele coperți odihnitoare! Cu privirea la icoana Maicii Domnului - cu care semăna bunica în tinerețe, având și același nume de fată de la Agapia cea milostivă și iubită de Dumnezeu - eu începeam rugăciunea pe care o reciteam că pe o poezioară! Numai ochii bunicii îmi dădeau de înțeles adevărata credință și profunzimea cuvintelor: “Înger, îngerașul meu, Roagă-te la Dumnezeu Pentru suflețelul meu! Eu sunt mic,Tu fă-mă mare, Eu sunt slab,Tu fă-mă tare, Și-n tot locul mă păzește, Și de rele mă ferește! În Numele Tatălui,al Fiului și-al Sfântului Duh! Amin.”

           Bunica făcea o cruce mare, mai mare decât plapuma ce mă învelea și nu-și lua ochii de la mine până nu-i închideam pe-ai mei.Stingea lampa și se culca, probabil tot cu gândul la grijile de mâine, veghind o vreme la hotarul dintre viață și visare, adormind dinspre ce-a fost spre ce-o să fie…

 

                                                            *

 

 

 

 

Bunicul pune lemnele pe foc

Şi-n gura sobei pufăie-o ţigară.

Seara, pe-un scăunel îşi are-un loc

De unde povesteşte ce-i prin ţară.

 

L-aud tuşind precum un clopot spart

În fumul neguros şi iute

Prin care vorbe groase îi răzbat

În spovedania vieţii trecute.

 

De ce-o mai fi şi-o să se-ntâmple,

Bunicul ne prevede-nvăţător .

Oftează răsfirând părul pe tâmple,

Aruncă-n foc ţigara-ajunsă la cotor.

 

Şi parcă cele vremuri şi-astea încă

Atât cât fumul de ţigară au durat...

Când , peste liniştea bătrânului, adâncă,

Bunica râde înfundat.

 

Şi îl trimite la culcare

Cu glasul moale-ocrotitor

Şi prinde-n mâini dese fuioare

Ce curg acum în alb izvor.

 

Focul aruncă pe perete 

Jocuri de umbre şi lumini...

Ochii bunicii-s o poveste,

Poveşti spun şi-ale sale mâini.

 

Bunicul doarme sforăind

Sub zâmbetul bătrânei sale.

În patul meu rămân veghind

Hotarul dintre viaţă şi visare.

 

Lampa gălbuie nu mă lasă

Să închid pleoapa-n astă noapte

Ce somnoros priveşte-n casă

Cu ochi de stele furişate.

 

Bunica simte şi aşază

Peste opaiţ, hârtie-albastră, veche.

Umbra ferită mă îmbrăţişează -

Nopţii acum îi e pereche.

 

Şi fiecare are steaua sa:

Luceferi albi se pierd afară...

Când lampa pâlpâie şi ea,

Lumini albastre mă-nconjoară.

 

Focul bunicului s-a stins.

Bunica scapă fusul jos.

Şi mâna-basm şi părul nins

Şi fruntea i-o sărut, copilăros.

 

Miroase încă iute în odaie.

Jarul plesneşte faţa altui jar.

Miroase lâna de ţigaie,

Cade hârtia de pe felinar.

 

Afară ninge. Stele nu-s. 

Adorm din ce a fost spre ce-o să fie.

Pe chip, bunicii mei ori îngerii mi-au pus

Albastre raze de copilărie.

 

 

                                                            *

 

           Ochii bunicii, albaştri…

           Ochii bunicii n-au zărit niciodată…marea…

           Dar au știut să adune în ei suflete și nu pentru a le pierde în adâncuri, ci mereu să le înalţe precum pescărușii deasupra valurilor…Ochii albaștri ai bunicii, mult mai frumoși decât marea, ochii ei precum cerul senin fără de care marea ar fi atât de invizibilă. Ochii ei, fără de care sufletul meu n-ar fi avut în ce să se oglindească!

 

 

                                                            *

 

           Se apropia Crăciunul, dar era mai mult o jale în casa bunicilor! Anume că Ghiță, purcelul, trebuia sacrificat. De fapt, Ghiță nu era un purcel pentru bunici, era copilul lor alintat, că uneori eram și eu foarte gelos!

           Bunicii îl luau de la târg, de micuț, primăvara, după jumătatea lui mai, dar până în iarnă ajungea de la zece la o sută treizeci de kilograme! Chiar și aşa, tot un copil era!

           Toată vara, bunicii îl hrăneau cu fierturi de cartofi și nutrețuri combinate, cu mere, porumb și buruieni mustoase smulse de pe câmp.Îl spălam și-l ungeam cu untură, îl periam cu peria de pai, de ieșea roz, roz de tot! Avea un țarc mereu curat, cimentat, cu o adâncitură plină cu apa unde se răcorea pe timp de arșiță. Seara, Ghiță avea voie în curtea păsărilor, unde nerecunoscătorul godac roz înfuleca de ici colo,ciudatul rezultat al trecerii ierburilor şi grăunţelor prin găini! Şi morfolind în gură niște volbură proaspătă, te lăsa să-l scarpini după urechi, obosit de cele câteva raliuri prin ogradă, și se trântea pe-o parte, privindu-te fericit de viața lui de purcel!

           Așa că atunci când se apropia clipa cea neagră bunica, bunicul și cu  mine fugeam în casă, lăsând pe mâna lui nenea Pârlici,vecinul nostru, viața scurtată acum a lui Ghiţă! Nenea Pârlici era bun măcelar și termina repede. Apoi, bunicii, cu lacrimi în ochi, se apucau de nevoie de treburile preparării porcului. Nenea Pârlici mă lungea deasupra lui Ghiță, să-l măsoare, pe el sau pe mine, nu știu dar spunea același lucru: “Bună treabă!” Şi avea nenea o maşinărie ciudată, o pârlitoare cu lemne, proptită în șold și atârnată cu o sfoară de gât și cu care dădea un gust bun şoricului copt.Râdea mai tot timpul hohotind cu singurul lui plămân pe care-l mai avea, că unul îi fusese scos din cauza unei boli urâte, Dumnezeu să-l ierte, că s-a dus și el și prea devreme!

            Cel mai mult îmi displăcea să mă uit la chipul lui Ghiță, săracul, mai avea încă acea uitătură nevinovată și sigur nu știa ce s-a întâmplat cu el.Dar și cel mai mult îmi plăcea să mă uit la cârnații puși la scurs și apoi la afumat alături de șunci și jamboane,toate așezate rânduri, rânduri în afumătoarea mare și de care voiam să am numai eu grijă. Bunicul îmi spunea că nu trebuie să acopăr de tot fumul, el trebuie să circule, că altfel se iuțește carnea.Aceasta căpăta o culoare frumoasă, maroniu roșcat, ca de miez de buturugă de cireş.

            De sărbători, bunica făcea niște cozonaci de nu-ți venea să-i începi, așa de frumoși erau și nu-ți venea să te mai oprești apoi din mâncat, așa erau de gustoși, cu multă umplutură de nuci și jeleu.

            Și făcea bunica și niște prăjituri, oho! Cea mai bună mie îmi părea “Alba ca Zăpada”, și nu doar pentru că se numea precum prinţesa din povestea mea preferată.Bunica așeza prăjiturile frumos, alături de minunile celelalte, care erau dulcețurile de cireșe albe și negre și cele de gutui, magiunurile şi dulceaţa de nuci cum n-am mai gustat la nimeni!Toate erau într-un dulap primit zestre de bunica de la părinţi, de la Agapia, un dulap unic în felul lui, cu uşile cu vitrină, uşi ce scârţâiau amarnic de se auzea în celelalte camere şi care făceau cel mai mare zgomot exact când trebuia să umblu eu la dulap, pe furiş. Că dacă mă lăsa bunica, terminam Crăciunul în prima zi!

            Tot în acel dulap, bunicul ţinea cărţile sale preferate şi atunci când le răsfoiai, se ridicau mirosuri îmbietoare de dulceţuri şi prăjituri dintre pagini, de-ţi venea să le mănânci şi cred că numai aşa am prins dragoste faţă de cărţi!

            Şi mai ţineau bunicii acolo şi fotografiile tinereţii! Bunicul fusese un tânăr mândru iar frumuseţe ca a bunicii nu mai fusese pe atunci. Bunica mai avea un frate şi o soră care era şi naşa mea de botez.Bunicul doi fraţi avea, între care unul actor, şi două surori, una din ele măritată şi plecată după război în Germania. Bunicul ofta şi acum de dorul ei,că n-o mai întâlnise de atunci,doar cu sufletul şi gândul,în scrisori…

            Pe un perete, deasupra patului, în odaia “de curat”, bunicii au aşezat tabloul nunţii lor - mire şi mireasă. Bunica era, ca şi acum, mai înaltă ca bunicul şi când făcuseră fotografia a fost instalată pe un scaun, altfel bunicul ajungându-i doar până la umăr. Bunica râdea tot timpul când îşi amintea de ziua aceea:”Mi s-a făcut milă de tine şi te-am luat,Jorjică,altfel nu mai făceai tu aşa poză!“

 

 

                                                            *

 

            De la grădiniţă, bunicul mă aducea pe sanie, fiind astfel primul meu căluţ nărăvaş! Şi cum mai strigam să galopeze! Bunicul era un om calm şi nu l-am văzut nicodată alergând, decât alături de copii, la săniuş.

            Erau zile când îl luam şi pe Pic, căţelul nostru, un bulgăre pitic de nea, buclucaş şi jucăuş, care alerga de nebun în jurul curţii mari, dacă doar te prefăceai că “stai că pun mâna pe tine!”.Pic speria trecătorii de pe trotuar, lătrând brusc de după gard, de săreau până în stradă, scuipându-şi în sân. Prindea vrăbii şi uneori şobolani pe care nu-i mânca, ci-i aducea pe treptele casei aşteptând laude.La masă stătea sluj şi te privea cu ochii săi rotunzi şi negri într-un fel de-ţi rămânea mâncarea în gât şi nu-ţi mai tihnea nimic fără să-i dai şi lui special din farfuria ta.Îi făceam baie la două săptămâni, dar el, ud, se scărpina de praful din curte şi iar se mozolea, aşa că bunica începuse să-l învelească după baie în cârpe şi-l ţinea închis până se usca, în magazie.Când scăpa de acolo, era un făt-Frumos ţanţoş ţopăind prin al nouălea cer!

            Dimineaţa, Pic mă trezea lătrând lângă pat sau lingându-mă pe nas şi pe obraz, furişat în casă când bunica lăsa uşile deschise,şi tare-i mai creştea inima, bucuros că-l luam sub plapumă, pentru încă jumătate de oră de somn.De purici, nici nu mai spun!

 

 

                                                            *

 

            Bunica nu-i dădea voie bunicului să umble la damigenele cu vin prea des şi eu mă distram de cum bunicul mai lua o duşcă pe ascuns, făcându-mi cu ochiul, iar bunica scotea şi ea câte o cană, pentru sufletul ei şi al cumetrelor ce veneau în vizită, ori cu treburi pe la noi.

            Odată, după Anul Nou, bunica avea multe treburi de făcut şi nu-l găsea pe bunicul, ca să o ajute, nicăieri. Caută-l încolo, caută-l încoace, nu-i.Du-te sus, vino jos, tot aşa. Dar cum se oprise ea lângă răsuflătoarea beciului, aude voci ieşind din pământ! Ce să vezi? Bunicul şi cu unul din vecinii mai apropiaţi, nenea Costică,intraseră în beci,trăseseră oblonul deasupra, să nu-i ştie nimeni, şi stăteau frumuşel la o ţigară, un pahar de vin şi puneau ţara la cale.Atunci bunica s-a dus tiptil şi a împins deasupra oblonului lada mare cu grăunţe!

          “Ia spuneţi, domnilor, o duceţi bine, aşa-i?” Şi nu le-a dat drumul până ce bunicul, care era un tip glumeţ, ca şi nenea Costică de altfel, au legat o batistă înmuiată în vin de un furtun mai ţeapăn folosit la scos vinul şi au scos-o, steag alb, pe gaura răsuflătorii beciului!

            Bunicul a fost cuminte tot restul săptămânii…

 

 

                                                            *

 

            Primăvara sosea mereu cu ciripit de vrăbii şi gângurit de guguştiuci şi toate păsările ogrăzii îşi dezmorţeau aripile la soare, deschizându-le larg, parcă îmbrăţişându-i căldura.

            Dar primăvara se descoperea îndeosebi în grădiniţa cu flori.Întâlneai sub curgerea vremii de toate acolo: zambile, bujori, panseluţe, trandafiri altoiţi şi agăţători, lalele şi într-un colţ, ghiocei şi toporaşi micuţi iar eu mă întrebam ce caută aici şi nu stau la ei în pădure. Prinţul tuturor era un liliac alb, cu floarea bogată, deasă şi deosebit de parfumată, carte de vizită pe care o împărţea îndeosebi seara şi dimineaţa, de nu mă mai săturam privindu-l, îmbătat de mirosuri şi de odihna cea cu braţele pe geam şi cu “botul pe labe”, în odaia de curat ce dădea spre minunea grădinii.Toţi doreau ramuri împodobite din liliacul nostru dar nici eu nici bunicii nu se îndurau să-l frangă…Prinţul meu a rămas neprigonit în amintire şi,of, nu l-am mai întâlnit de demult!

            Bunica scotea înspre amiază pernele şi le bătea de mama focului iar eu alergam după fulgii ce nu voiau să se topească şi nici bulgări nu puteam face cu ei. Şi pernele bunicii erau grase, borţoase şi râdeau de mine… până venea seara şi atunci le împingeam eu la pumni, îndesându-le, aşa ca să se cuminţească, dar nu prea tare, să nu plângă noaptea şi să nu mă lase să dorm!

            În timpul zilei, când venea vremea, împreună cu bunicul curăţam pomii şi via de crengi uscate şi cordiţe prea lungi, eu atent la toate vicleşugurile şi secretele artei.Bunicul îmi spunea:”Strugurii sunt puii soarelui şi ai dragostei oamenilor.Şi gutuile şi prunele, cireşele şi vişinile.” “Şi perele?” “Sigur”. “Dar noi de ce nu avem pere?” “Vom avea” a spus bunicul şi s-a dus şi a scos de lângă peretele casei unde era rezemat, dintr-o pungă, un pomişor firav atunci, dar care cu timpul avea să prindă rădăcini puternice, să devină înalt şi sănătos, mai înalt decât casa, un adevărat rege al grădinii.

           Şi avea să facă nişte pere…mamă, mamă,când muşcai din ele îţi curgea sucul dulce pe la colţurile gurii şi toate albinele unui vecin care avea stupi erau mereu oaspeţi la perele dragi.Bunicul dăruia pere la toţi vecinii dar şi copiilor de pe drum; le culegea cu grijă, cu o prăjină specială, că altfel, dacă ar fi căzut, nu se mai alegea aproape nimic de ele, atât erau de zemoase.Din cele care erau doborâte de vânt, bunicul făcea o ţuică la fel de parfumată şi cu care,ce-i drept, se cam cherchelea uneori. Dar mie-mi plăcea, că era un bunic hazliu, un sac plin cu poante. Bunica îl tot înghiontea la treabă dar el îi răspundea:”Las-o-n colo de treabă! Şi de avere! Uite-aici:am o ladă,în ladă o lădiţă,în lădiţă o cutiuţă şi în ea două bolduri şi-o andrea!Asta e averea mea, nu va bateţi de la ea!”

 

 

                                                            *

 

            Săpând în grădină, adânc, bunicul întorcea brazdele negre şi din ele tâşneau râmele care pe atunci mă înfricoşau, mi se păreau aidoma unor şerpi monstruoşi din basme.Dar bunica dădea drumul găinilor şi cât ai clipi, nu mai găseai o râmă în urma lor, cât ai fi căutat.Iar eu priveam cu respect la găinile pline de cutezanţă, ce se luptau cu balaurii, având în loc de paloşe  ciocuri ascuţite şi iuţi.Găinile păreau că ştiu asta şi cochetau cu privirea mea naivă şi admiratoare.

             Şi avea bunica o grămadă de orătănii, puicuţe brumării, codane mai bătrâne şi fudule, moţate ori încălţate sau din cele cu gâtul golaş, cele pe care nu le-am putut înţelege niciodată.Tot timpul le-am crezut nişte neruşinate…

            Peste toate trona un cocoş pe care nu-l vedeam niciodată mâncând, dar mare mai era! Şi cu nişte pinteni, Doamne, nici nu vreau să-mi amintesc! Avea grijă de puii mici şi de soaţele sale şi-i chema pe toţi când găsea vreun grăunte mai deosebit,un gândăcel sau vreo pietricică mai rară pentru cele mai pretenţioase dintre găini.Şi avea grijă şi de mine! Daaa ..., avea grijă ca nu cumva să trec prin curtea lui fără să nu-mi sară în cap, să mă bată cu aripile şi cu pintenii, să mă lovească perfid cu ciocul! Dar eu îl iubeam mai presus de orice pentru că învingea toţi cocoşii vecinilor şi cânta primul, în zori, şi mai puternic decât ei.Şi era frumos, că dacă eram găină mă îndrăgosteam din prima de el! Avea penele colorate în tot felul de nuanţe roşii, verzi, albăstrii, galbene, maronii… Şi o coadă, că puteai secera un braţ întreg de spice dintr-o singură mişcare, cu ea!

            Vă puteţi închipui ce-a fost la casa bunicilor când, înaintea uneia din sărbătorile de Paşte,într-o dimineaţă, bunica s-a hotărât în cele din urmă să-l taie,prea bătrân fiind(eu neînţelegând atunci ce însemna bătrâneţea unei păsări,a unui zbor,a unui om,a unei priviri) şi să se ridice, după spusele ei, cocoşeii cei mici.

           Astfel că s-a întâmplat că am sărit eu călăre pe bunicul şi i-am smuls cuţitul din mână şi bunicul a scăpat cocoşul, trebuind să-l mai alerge vreo jumătate de oră, iar pe mine să mă închidă cu cheia, pe dinafară, în bucătăria de vară. Am putut să aud de acolo vorbele bunicului: “Doamne iartă-mă!” şi zbaterea bietei păsări… O întreagă după-amiază am strigat neoprit: “Cocoşul meu! Criminalilor! Criminalilor!”

           Mi-a părut rău mai târziu de asta, de bunicii mei, de cocoş, de mine şi de toată lumea. Am plâns mult, spunând bunicii că n-are decât să preagăteasca ce fel de mâncare vrea, din cocoş, că eu oricum nu mă ating de ea şi de nici un fel de mâncare făcută de mâna ei…

            Ei, şi face bunica răcituri de cocoş…un borş acru de zarzavat şi o friptură rumenită, aurie, dintr-un pui tânăr ce şchiopăta chinuit cam de multişor şi care a fost adaugat la moartea veteranului erou.Şi mai pregăteşte ea o garnitură de piure de cartofi şi o salată de roşii cu castraveţi şi ceapă.Eu mă tot plimbam bolborosind ocări înfundate pe lângă masa de sub vie, unde bunica tocmai aşeza în farfurii bunătăţurile. Ştia ea ce-mi place mai mult: borşul acru şi pulpa prăjită şi cu crustă aurie, pe care o îndepărtam şi-o lăsam s-o cronţăi la urmă, ca pe un desert!

           Acum, ce-i de făcut? Mirosea aşa de bine că mă lua cu leşin şi atunci mi-am zis că trăiască toţi cocoşii din lume, dar friptura asta n-am s-o ratez! De răcituri,totuşi,nu m-am atins,rezistând,cred, datorită fripturii pe care am înfulecat-o în timp ce bunicul mă privea bănuitor şi bunica zâmbea blând, bătându-mă pe umăr ca semn că-mi înţelege şi inima, dar mai ales chinurile stomacului!

 

 

                                                            *

 

            Prea multe am uitat din îndepărtata copilărie, dar niciodată cireşul din faţa casei. Un pom care pluteşte prin aer. Aşa era el când înflorea şi adierile lui aprilie mişcau petalele firave şi parfumate într-un dans tremurat, hipnotic, sub luna plină, în nopţile senine în care mireasma cireşului se împletea cu visele mele cele cu ochii deschişi,întâmpinându-le pe cele din nopţile de vară,cele cu parfum de flori de crin şi regina nopţii…

            Stăteam pe treptele casei, până târziu şi nu mă puteam dezlipi de acolo, aşteptând ca cineva să-mi spună că niciodată nu se va termina noaptea, înflorirea cireşului şi copilăria mea. Mă gândeam că nu vreau să ajung matur, cum vedeam că se grăbesc alţi copii, care nu se aplecau mai cu grijă, cu dragoste faţă de cei mai frumoşi ani ai lor. Fără a-şi trăi vârsta, aşa cum le-o oferă viaţa şi Dumnezeu, dar pe care şi ei înşişi puteau s-o înfrumuseţeze, s-o însufleţească, pur şi simplu cum ştie numai un copil.

            Sub razele de lună, un copil îşi ia în braţe căţelul şi adoarme visând…

 

                                                            *

 

 

                                        Lângă un cârcel de vie

                                        A-nflorit o păpădie

                                        Şi era aşa o floare

                                        Galbenă precum un soare.

 

                                         Pe cârcel s-a supărat

                                         Că la faţă s-a schimbat?

                                         După doar o săptămâna,

                                         Seamănă c-o albă lună!

 

                                         Şi-a venit un vânticel

                                         Care-şi spunea Zefirel

                                         Şi mi-a ciufulit în grabă

                                         Păpădia mea de treabă.

 

                                         Acum unde s-a ascuns?

                                         Sigur că s-a dus la tuns!

 

 

 

                                                            *

 

         În dimineţile de vară, bunica mă lăsa să lenevesc în pat până pe la nouă.După ce-l fugărea pe Pic de sub plapumă, mă întreba:

                          “Cum vrei laptele? Cu gris ori simplu? Cu cacao sau vrei lapte bătut?”

           Eu mă întorceam de pe o parte pe alta, nehotărât. Bunica era un munte de răbdare.

                          “Cu cacao”,spun în cele din urmă.

            Nouă şi un sfert.Bunica reia:

                          “Dar oul cum îl vrei? Fiert ,ochi sau omletă?”

            Scot capul de sub pernă şi mă mai întorc de două ori:

                          “Fiert”.

            Nouă şi douăzeci.

                          “Moale sau mai tare?”

            Foială.Nouă şi douăzeci şi cinci.

                          “Moale, mamăăăă…”

                          “Dar pâinea? Vrei s-o prăjesc?”

            La asta răspund repede:

                          “Mai întrebi? Du-te odată!”

            Şi scena se repeta în fiecare dimineaţă, iar ouăle, laptele şi pâinea nu aveau somn nopţile, străduindu-se să ghicească în ce fel vor fi preparate a doua zi, întru satisfacerea gusturilor alintăturii.

 

 

                                                            *

 

           Duminică dimineaţa, mă trezeau vocile oaspeţilor, rude sau cunoştinţe ale bunicilor, care veneau la “iarbă verde” sub bolta de vie a curţii.

           Eu deschideam un ochi şi-mi plăcea să privesc jocul razelor printre frunzele de vie de lângă fereastră, să ascult guguştiucii care-şi  făcuseră cuib sub streaşină şi vrăbiile gureşe şi neastâmpărate ce furau din mâncarea găinilor,de-l scoteau din răbdări pe Pic.

            Până la mine ajungea şi clinchetul plăcut şi tihnit al ceştilor de cafea, al farfuriuţelor pentru dulceaţă în care scrâşneau linguriţele, şi, din când în când, răsufletul sifonului ţâfnos în pahare.

            Aşa erau duminicile: taifasuri cu sifon şi dulceaţă. Şi cu ghicitul în ceştile de cafea! Mi se părea foarte serioasă această îndeletnicire, ascultând ce spuneau doamnele, cum râdeau sau cum se arătau a fi îngrijorate, cum viaţa lor depindea de câteva fire de zaţ.Bărbaţii discutau rezolvând sau pregătind “diferite probleme”, unele cred că iscate de doamnele lor şi multe din ele, cine ştie, poate chiar de drumul nebănuit, întortocheat, al cafelei din ceaşca întoarsă misterios cu gura în jos. Când bunicul trebuia să ia a doua zi pensia, bunica îi şoptea ceva cumnatei sale, tanti Mili, şi ea, cu ceaşca bunicului în palmă, spunea:”Jorjică, ţi-a căzut de bani.Ai să primeşti bani, dar ştii vorba: bogat eşti, parale ai, cum le iei aşa le dai!Într-adevăr, când bunicul lua pensia, o dona pe toată bunicii, mai puţin o sută de lei, să aibă de ţigări şi de o “horoşpincă” la birt. Doar aşa, ca să se simtă şi el bărbat titular de venit, să aibă un cui al lui Pepelea bătut în cuponul de pensie.

            Iubeam duminicile cu tachinările veşnice ale celor mari dar când se strângeau prea multe neamuri galagioase, preferam să rămân în casă, timid.Ori plecam să umplu sifoanele. Ele erau alcătuite pe atunci din vase de sticlă verde sau albastră, puse în suporturi anume croite şi ornate cu împletituri de sârmă colorată şi când le căram, mă simţeam foarte important.La sifonărie beam un sirop de căpşuni cu sifon şi întotdeauna mai ceream un pahar.Prepara domnul sifonar o băutură cum nu mai exista nicăieri!! Ce reclame la televizor?! Să vină cine-o vrea cu mine la dânsul!

 

 

                                                            *

 

           După-amiezile, îi lăsăm pe bunici să-şi facă siesta ascultând “Unda veselă” la radio, şi o zbugheam pe terenul de fotbal din zgură neagră unde băteam mingea cu Cătălin, vecin şi prieten apropiat, şi cu băieţii de la blocuri. Eram bun fotbalist, fără să mă laud, cred că datorită plăcerii neobosite de a juca mingea.Chiar dacă de-a lungul anilor am stat de vreo câteva ori cu picioarele în ghips…

            Băieţii erau toţi de treabă: Gabi, Mitică, Zai şi Doru, Ciprian şi Georgel şi să nu-i uit pe Mugurel şi Cristi,ţigani şi băieţi de aur... Colindam toate câmpurile, pe aerodrom după gâze şi fluturi, cu bicicletele până la Siret, unde o dată ne-au oprit nişte băieţi mai mari, ciobani, şi-au vrut să ne lase pe jos dar nu ne-au luat decât nişte gumă de mestecat şi ne-au dat şuturi în fund în schimb. Cotrobăiam prin şantierele în construcţii după tuburi de plastic pentru jocul de-a vânătorii şi zimbrii, că şi zimbrii aveau tuburi, cu săgeţi de hârtie în formă de cornet şi mie îmi plăcea să fiu zimbru şi chiar dacă mă nimereau săgeţile, câştigau şi zimbrii adeseori!

            Era s-o păţesc pe un şantier din ăsta, într-o seară. Săream de pe o temelie pe alta, m-am împiedicat de o bucată de fier turnat în beton şi-am căzut de la vreo trei metri, în fund, între alte ţepuşe de-ale constructorilor. M-am ales cu o sperietură zdravănă şi cu comprese reci aplicate de bunica, pe care am minţit-o, ca să n-o sperii, că am picat de pe bicicletă…

            Dar a doua zi mi-a trecut şi-am uitat de întâmplare căci descoperisem praştia cu scoabe pentru picioarele trecătorilor, şi mătasea de porumb.Da,  mătasea de porumb pe care Cătălin, ca să se dea bărbat, se prefăcea c-o fumează iar eu n-am reuşit decât să-mi ard degetele şi să-mi înec plămânii cu fum iute şi dezgustător. Bineînţeles, asta se petrecea departe de casă, în lanul cu porumb unde ne aranjasem o colibă a noastră din tulpini legate vârf la vârf şi din frunze. Robinsoni la marginea târgului!

           Cu Cătălin mă urcam adesea când în cireşul lui amar, când în cel dulce al meu, sau în vişinii şi merii noştri, îmbuibându-ne ca apoi să coborâm pentru un Pac-pac sau  un joc cu pietrele şi cartoanele.Jocul ăsta era destul de antrenant; decupai cutiile de chibrituri şi puneai cartonaşele mari unele peste altele, la depărtare, pe trotuar. Cu o piatră lată cât palma şi netedă pe o parte, ca să alunece, încercai să doborî teancul de cartonaşe. Cât doborai, atâta luai, dacă nimereai! Mare avere! Dar bunica niciodată nu avea o cutie întreagă de chibrituri ci doar scăpăriciuri şi două castroane pline cu beţe.Cred că atunci şi-a luat ea aprinzătorul electric! Bunicul, săracul, ascundea cutiile ba prin vie, ba prin buzunarul hainelor, ba în nu mai ştia nici el în ce locuri,şi spunea bunicii că “iar m-a lăsat odorul tău fără amnar!“

           Cu Cătălin mâncam eu cireşe, dar la zmeură nu-l prea chemam! Bunicii aveau doar câţiva rugi de zmeură în fundul grădinii şi nici lor nu voiam să le dau din fructele cărora le pândeam zi de zi coacerea! Doar câteodată, când mă simţeam mărinimos!

           Lângă unul din garduri, bunica îngrijea un trandafir roz, de dulceaţă.Şi toată vara trandafirul înflorea de bucurie că poate săruta ziua luminoasă, fără supărare pentru mine şi bunica pentru că-i culegeam petalele mari.Bunica le îndesa amestecate cu sare de lămâie în borcane şi le lăsa la macerat. Când se adunau destule petale, făcea o dulceaţă din care, însă, nu-ţi venea să mănânci prea mult, de dulce ce era, dar şi de prea puţină, totuşi. O ţineam că pe o rară şi îndelung savurată delicatesă!

            Tot pentru poftele mele erau şi mingile care nimereau în grădină, peste gard, de pe terenul de tenis de câmp al şcolii din vecinătate.Majoritatea le înapoiam, eu sau bunicii, dar care-mi plăceau, cele colorate în galben sau verde, noi şi pufoase, mă mai prefăceam că nu le găsesc şi, în timp ce păgubaşul jucător ocolea gardul, poftit în gradină să le caute, eu îngropam repede comoara râvnită în pământ, printre butucii de vie! Prinde orbul, scoate-i ochii! La urma urmei, mingea era în terenul meu!

            Aşa o ţineam o vară întreagă,în zbenguieli întârziate, lungite până seara, de venea biata bunică bătrână după mine printre blocuri, pe terenurile de sport şi mă striga la masă iar eu, nesătul de joacă, mă ascundeam de ea, pentru măcar încă un şut în minge sau cine mai ştie ce…Acum când stau şi mă gândesc, n-aş mai fi plecat niciodată din braţele sale, aş fi stat mereu cu capul în poala ei, mângâiat de palmele sale muncite şi adormit cu basme…Timpul nostru a fost atât de scurt, bunico!

             Ce n-aş da să mai fiu măcar o data îmbăiat în cada cea mare de lemn, în “balie” cum îi spuneai matale, ca în fiecare seară când mă aşteptai cu apă caldă, ştergar şi săpun! Apa de fiecare dată ieşea neagră de la praful de zgură după o zi de alergat!

            Şi mă aşezai la masă şi era atât de bine şi cald în bucătăria micuţă! În loc de scaun aveam o ladă de la un televizor vechi în care ţineai încalţări din toate felurile şi unde se ascundea Pic de tunete şi fulgere când ploua. Şi atunci noi stăteam şi priveam şuvoaiele ploilor de vară şi bunicul înfingea o bărdiţă în pământ, să nu cadă grindină.Dar grindina cădea uneori şi eu o priveam pe geam ori cu uşa deschisă, că-mi plăcea să culeg şi să topesc în gură stropii îngheţaţi.Ascultam cântecul ploii pe frunzele de vie şi mă pierdeam în altă lume, unde nu eram decât frunzele, ploaia şi eu. Când se arăta curcubeul, alergam în băltoaca din mijlocul terenului de sport şi îmi bălăceam picioarele prin apa caldă până veneau băieţii mari şi puneau sticle cu carbid! Ce mai bubuiau şi tu săreai şi mă luai în curte repede şi mie îmi plăcea asta şi mă alintăm şi te şantajam că “eu sunt cuminte, nu ca ăia, mamă! Dar nu mai ai nişte peltea de gutui?”

           Mereu mi-ai făcut pe plac şi eu mereu te-am iubit şi nu din cauza asta, ci fiindcă erai bunica mea dragă şi bună cu toată lumea! Şi erai bunica mea frumoasă cu părul alb ca un zbor de porumbei, cu ochii de sărutări prelungi, cu zâmbetul ca un dor nesfârşit, dulce-amar.

            Iartă-mă, bunico, poate nu te-am iubit îndeajuns, mult prea furat de jocurile mele de copil!

            Dar poate că tu asta doreai, să mă vezi jucându-mă, şi jocul meu era fericirea ta!

 

 

                                                            *

 

            Bunătatea bunicii se revărsa asupra a tot ce exista la casa ei: flori, pomi,păsări,purceluşul Ghiţă,căţelul Pic,asupra casei însăşi, împodobită cu ghivece înflorite în pervaz şi cu mobila veche înviorată cu macrameuri si lucruri croşetate sau cusute de mână în tot felul de culori vesele.

            Şi era atentă şi cu mine şi cu bunicul, dar atâta tandreţe şi grijă poate că n-am văzut ca atunci când unele dintre găinuţe cădeau cloşti.Bunica le aşeza în coşuri împletite din nuiele, pe paie, vorbea întruna cu ele, le mângâia şi săruta: “Gospodinele mamei ce sunteţi voi!” Cloştile cârâiau mulţumite şi bunica le scotea în fiecare zi în curte, să mănânce şi să bea apă, în timp ce ea întorcea cu gesturi line, drăgăstoase, ouăle preţioase.

           Uneori puii spărgeau pereţii căsuţei lor atunci când eu dormeam, dar bunica mă trezea şi o ajutam să-i elibereze pe cei mai slăbuţi. Îi puneam într-o căciulă de miel de-a bunicului şi-i acopeream cu un ştergar moale, să le fie cald.Bunica le freca picioruţele cu spirt, contra microbilor şi pentru a-i întări, zicea dânsa. Şi puii bunicii erau întotdeauna frumoşi, grăsuni şi pufoşi şi mamele lor erau bune şi niciodată n-o ciupeau pe bunica dacă le controla bâjbâind lumea pitică de sub aripi.

            Iar eu de fiecare data luam căciula cu primii puişori în pat şi le suflam aer cald şi adormeam în gânguritul lor de copii, vai de cioculeţul şi codiţa lor de mititei!

 

 

                                                            *

 

           Nenea şi tanti Păduraru aveau doi băieţi mari şi frumoşi: Traian şi Gelu.Dar Gelu, povestea bunicul, când era în armată, primise o permisie şi venea acasă cu autobuzul, când o roată a acestuia făcu explozie.Autobuzul se răsturnă de pe podul pe care tocmai îl traversa şi căzu în apa adâncă, mlăştinoasă, de dedesubt. Fiind bun înotător şi cu ceva noroc, Gelu reuşi să iasă pe mal şi apoi se scufundă de vreo trei ori, salvând astfel câţiva călători de la moarte.Dar a patra oară, după spusele martorilor, nu a mai învins mlaştina, prins şi el şi ceilalţi oameni de smârcuri!

           Mare jale pentru părinţi şi pentru toată strada.Gelu era inimos şi prieten cu toată lumea pe care o însufleţea doar prin simplă lui prezenţă!

            Trecuseră câţiva ani de la tragedie.Viaţa îţi urmă cursul şi Traian se pregătea de nuntă.Bunicii au fost şi ei invitaşi şi m-au luat şi pe mine.Eram de-al casei şi mă plimbam prin odăi când am dat peste rochia şi voalul miresei.Rochia nu-mi trebuia, dar voalul putea foarte bine înlocui sita de făină a bunicii pe care o şterpeleam să mă joc la groapa cu nisip.Acolo făceam eu castele, şosele, lupte armate şi curse de maşini, tunele şi nu în ultimul rând trânte cu băieţii şi sărituri în lungime, cum vedeam la atleţii mai mari.

           Dar nisipul neapărat trebuia să fie fin, curăţat de pietre, frunze sau alte cele ce nu-şi aveau rostul.Aşa că am îndesat voalul miresei sub cămaşă şi-am ieşit tiptil din cameră.

           Mare balamuc, mireasa trebuia gătită, voalul nu-i, fugi cumătră încolo, n-ai văzut ceva, mamaie? Răscoleşte dulapurile, sertarele, dă telefon la magazin după alt voal.

            Ei, şi-o pune păcatul pe bunica să mă schimbe de cămaşă, că era cald, şi să mă îmbrace în tricou.Şi găseşte voalul pe care n-avusesem timp să-l pitesc în alt loc.Nu şi-a mai pus mintea cu mine,grabită atunci, şi dacă-mi aduc bine aminte, niciodată nu mi-a dat vreo palmă, nici ea, nici bunicul.S-a apucat repede să calce voalul mototolit şi fuga cu el la mireasă, nu înainte de a-mi arunca o privire încruntată şi rău prevestitoare. Iar n-o să am voie la dulapul care scârţâie!

            În timpul petrecerii de nuntă, de ciudă scoteam limba la toţi mesenii şi am tras-o de cozi şi pe o fetiţă a unor invitaţi.Dar cel mai mult o uram pe mireasă, care mi se părea că-i urâtă, de asta se acoperise cu voalul pe care îl purta fudulă,dar pe care nu l-a scos din păr nicicum. N-am putut rămâne până la dezgătitul miresei, c-am plecat cu bunicii, adormit în braţele lor şi visând că cerneam nisip în capul tuturor mireselor din lume, cu propriul lor

voal!

 

                                                            *

 

             Prima mea iubire, dacă pot s-o numesc aşa, am cunoscut-o tot copil fiind.

             Pe atunci, ce admiram la o fetiţă erau codiţele buclucaşe, rochiţele nostime şi pantofiorii mult prea curaţi.Jocul lor cu păpuşile îl piveam cu dispreţ însă, că pe o pierdere de timp, prea naiv pentru “importantele” mele îndeletniciri.

            Aşa că am fost atras de o prietenă mai mare cu vreo patru ani decât mine, deosebită faţă de altele, aşa puţine cum erau în grupul meu de prieteni.O chema Sanda şi venea cu fratele său Titi de la Bucureşti la bunicii lor, tanti şi nenea Cozma.Era brunetă, cu ochii căprui,strălucitori şi mereu cu o privire primitoare.Afişa un aer distins şi vorbea cu mult bun simţ, părând a-şi alege bine cuvintele, dar şi prieteniile. O admiram de la distanţă şi cred că şi ea mă privea altfel decât pe ceilalţi.Oare?!

             Nu ne-am sărutat vreodată, nici măcar nu ne-am plimbat prin vreun parc ori să fi mers la un film…Stăteam şi sporovăiam vrute şi nevrute pe o bancă lângă terenul de sport,sau jucam tot felul de jocuri în grup cu ceilalţi prieteni…

            Imaginea Sandei mi-a rămas mereu aşa cum inima poruncea minţii să şi-o închipuie, o aură de lumină în amurg, pe cerul sufletului meu de copil.

            Chiar şi atunci când am văzut-o de mână cu Zai, şi el mai mare decât mine şi destul de frumuşel şi de treabă, mi-a părut bine că e cu cineva de felul ăsta şi nu cu altul.

           Sanda s-a măritat până la urmă cu un necunoscut, la Bucureşti.

           A lăsat în amintire privirea furişată a unei fete copil, într-o seară în care ne adunasem la poarta bunicilor săi toţi cei de prin vecini.O privire care părea doar pentru mine şi prin care puteam să sper în ceva nedefinit, neînţeles nici astazi! O privire care păstra o ghicită umbră de părere de rău pentru băiatul timid, pentru care dragostea adevărată era o mică sămânţă ce rătăcea prin văzduhul poveştilor!

 

                                                            *

 

            Îmi înjghebasem, în mărul bătrân din mijlocul grădinii, un pat din câteva scânduri legate unde stăteam şi priveam jocurile de pe terenurile de sport, curţile vecinilor şi tot ce se mai întâmplă în jur.”Observator” îi spuneam eu construcţiei mele, locul unde mă refugiam şi când eram morocănos sau supărat pe bunici.

               Într-o seară, veniseră din alt oraş nişte musafiri gălăgioşi care au întins cheful cam târziu,în noapte de acum, iar mie îmi era un somn!

               Am rezistat cât am putut,apoi am ieşit din camera mea şi le-am cerut să tacă, să plece acasă, deşi înnoptau la noi. Mi se părea că pângăresc toată această linişte, această tihnă şi tot rostul casei bunicilor.Le-am strigat că plec eu dacă nu tac ei şi-am ieşit şi m-am ascuns în “observator”.

                  Dar bunica nu era chip să nu ştie de mine şi împreună cu toţi oaspeţii dă-i strigătură şi căutătură, în timp ce eu tăceam mâlc.Până ce am bănuit că se săturaseră şi nici chef de distracţie şi gălăgie nu mai aveau.Priveam cum se plimbă pe dedesubtul meu orbi şi neştiutori.Într-un târziu, am coborât şi m-am furişat lângă bunica, pentru că-mi părea rău s-o văd îngrijorată.Am tras-o de fustă şi i-am zis: “Hai, mamă, în casă! Fraierii ăştia nu ştiu să privească spre cer, spre lună, spre stele! Poate că m-ar fi zărit!”

 

 

                                                            *

 

           Bunicului îi plăcea foarte mult peştele iar eu îi semănam în privinţa aceasta.Dar peştele cel mai gustos era, firesc, cel pe care îl prindeam cu mâna noastră.

           Astfel că bunicul îşi pregăteşte într-o zi undiţele, momelile, un rucsac, o foaie de cort, nişte căni, o oală, un ibric şi alte mărunţişuri.Plănuia de multă  vreme să mai facă o incursiune ca în tinereţe, pe malul Siretului, timp de vreo trei zile şi două nopţi pe care să le petreacă pescuind. Şi surpriză: voia să mă ia şi pe mine!

           După ce bunica ne-a înfofolit bine, cu haine şi cu sfaturi, fuga spre baltă! Trebuia să mergem până la Dolhasca, pe malul apei,pe jos, şi să ne întoarcem cu trenul.

            Siretul curgea lin şi destul de limpede, mirosea în jur a trifoi, a răchită şi a mătasea broaştei.Pe celălalt mal cântau păsări de zăvoi şi din când în când plescăia câte un peşte spre mijlocul apei. Bunicul fuma liniştit şi privea, ca şi mine, mai mult la frumuseţile locurilor prin care treceam, decât la pluta jucată de valuri.

            Spre seară, cu câţiva dintre peştii prinşi, numiţi de bunicul plătici sau cărăşei, am pregătit masa, completată cu merindele puse de bunica pentru norocul schimbător al pescarilor”.Bunicul curaţă peştii, îi înveli în hârtie, îi acoperi cu o crustă de lut moale, după care îi aşeză pe jarul fierbinte al focului facut pe pietrele de langă apă.Când lutul se întări şi se uscă crăpându-se, peştii erau gata. O bunătate!

           Noaptea aceea am petrecut-o într-o căpiţă cu fân, feriţi sub foaia de cort, adormiţi de umblătură şi de mireasma florilor de câmp.

           Nici bine nu răsărise soarele, că bunicul era deja cu undiţa la treabă, cu succes.Prinsese şi un crap frumuşel care, lângă ceilalţi peşti, plutea impozant în plasa dintr-un rest de năvod, lângă ţărmul nisipos.

           Pe la amiază, dinspre locul unde înnoptasem, departe, se auzi un lătrat care părea cunoscut.Nu după mult timp am zărit o mogâldeaţă albă care se apropia în fugă, oprindu-se repetat şi adulmecând aerul şi malul râului. Deodată, ca scăpată din praştie, mogâldeaţa se repezi spre noi şi l-am putut recunoaşte pe Pic, care fugise de acasă pe urmele noastre.Era ud, murdar şi cu blana plină de ciulini, dar vesel şi dădea întruna din coadă, gudurându-se fericit printre picioarele noastre. Ce-i venise s-o şteargă din curte, că lui nu-i plăcea peştele?!

            Bunicul i-a făcut baie în Siret şi Pic a rămas cu noi, toată noaptea şi ziua următoare, apărându-ne şi lătrând la duşmani închipuiţi, ştiuţi numai de el.

            Spre seară, ne-am luat rămas bun de la apele bune ale Siretului, de la zăvoaie şi câmpuri.Ne făceam griji, îndreptându-ne spre gară, despre cum îl vom urca în tren pe Pic.Hotărât, bunicul s-a aşezat cu el în braţe pe scările vagonului la care lăsase uşa deschisă.Povestea noastră l-a făcut să râdă pe controlorul de bilete, care a descuiat cuşeta lui personală şi ne-a “încartiruit” acolo, până la sosirea în gara Paşcanilor.

 

 

                                                            *

 

           Vara trecea întotdeauna mult prea repede.Florile de Ochiul boului, cu nenumăratele lor culori,păreau a-i mai înveseli sfârşitul şi doar gherghinele păreau a prevesti, prin indiferenţa lor rece şi neclintită ca un soare de ceară, sosirea toamnei.

           Pe o vreme urâtă, bunicul se îmbolnăvi.Medicii îi spuseră că nu mai respiră decât cu un sfert dintr-un plămân, restul fiind “mâncat” de răceală şi de fumat neîntrerupt vreme de şaizeci de ani…

           Cu medicaţie potrivită şi sub îngrijirea neobosită a bunicii care-l trata cu delicatese dar şi cu neapetisanta grăsime de bursuc, bunicul începea să se înzdrăvenească.Însă nu voi putea trece cu vederea momentele crizelor de tuse urâtă, în urma cărora plămânii bunicului se curăţau de un lichid absolut negru, gudron adevărat, de la ţigările acelea blestemate, lichid care m-a îngrozit şi care m-a determinat, printre altele, să nu fumez niciodată…

           Când s-a îmbolnăvit, bunicul mai avea păstrate vreo duzină de pachete de ţigări şi bunica l-a întrebat: “Ce faci cu ele?” “Aruncă-le naibii!!” “Mai bine i le dau lui Costică sau lui Mitică,măi omule! “Vrei să ajungă şi ei ca mine, să-şi scuipe plămânii, ca proştii? Şi aşa sunt bătrâni şi prăpădiţi! Aruncă-le,măi femeie!” Şi bunica a aruncat ţigările în closetul din curte...

            Bunicul n-a mai pus vreodată “gura pe tiutiun”,cum zicea bunica,şi a trăit încă multă vreme,sănătos şi cu mai mare poftă de viaţă...

 

 

                                                            *

 

           Niciodată n-am privit toamnele ca pe anotimpuri aducătoare de ploi reci, de vânturi înnegurate,pline de tristeţe şi plâns.Nu că n-ar fi şi aşa uneori, dar poate doar ca să te umple de nostalgie şi amintirile plăcute să te viziteze mai des.Iar zilele însorite să ţi se pară mult mai frumoase,aducătoare de speranţe şi voie bună...

            M-am uitat la toamnă ca la buzunarul de la sorţul bunicii,în care găseam mereu câte ceva,mereu curios şi mereu surprins de descoperirea făcută: fie un dulce, fie o jucărie...şi toamna mea era întotdeauna bogată,cu hambarele pline, cu fructe coapte şi flori melancolice,străduinţa ei aplecându-se asupra gospodinelor pentru a le umple cămările, asupra îndrăgostiţilor romantici pentru a-i feri de priviri indiscrete pe alei, sub umbrele, asupra copiilor, stârnindu-le jocul şi tăvălelile prin minunile colorate ale frunzelor...

            Şi cerul toamnei, senin...de un albastru care-ţi şterge toate păcatele din suflet, umplându-ţi-l cu iubire şi vise...

           Sosea şi vremea culesului şi acasă, la bunici, nu se strângeau niciodată toate fructele din pomi.Bunicul lăsa câteva în vârf, pentru păsările cerului rămase peste iarnă…

           Culegeam cu bucurie şi strugurii graşi pe care-i porecleam “purceluşi” şi ei ne dăruiau must dulce, aşezat în beci în damigene curate,afumate cu pucioasă şi-n care mustul se obrăznicea bolborosind neînţeles povestea viţei de vie.Până la urmă se liniştea şi chipul i se limpezea în vin ales, cumpătat şi parfumat precum sufletele celor care-l sorbeau pe îndelete...            

            Într-o asfel de toamnă, mama m-a luat de la bunici şi m-a dus de mână într-o clădire înaltă,cu multe ferestre,gălăgioasă de atâţia alţi copii ca mine.Mâna şi ochii mamei erau umezi de emoţie şi eu aveam la mine o batistă curată şi-am vrut să i-o dau mamei, dar ea a refuzat-o blând…Pe cap mama îmi potrivise după cum era regula o şapcă scorţoasă,incomodă, însemnată cu un Ş şi un G, adică,după cum aveam să aflu în ziua aceea, eram Şeful Gâştelor.Şapca îmi tot cădea pe ochi,iar eu aveam mâinile ocupate,căci mama îmi dăduse un buchet de crizanteme albe, să le dăruiesc unei alte doamne,care trebuia să fie ,zicea ea, Doamna Învăţătoare.

           Era prima mea zi de şcoală.

           M-am aşezat într-o bancă urâtă şi totul mi se părea cenuşiu,doar câteva feţe nereuşite din desene animate şi planşe colorate ce se voiau a fi interesante mai înviorau camera aceea rece care era sala mea de clasă.

           Aşa că mi-am ascuns chipul şi privirea printre crizantemele albe,flori prietene ce păreau culese din grădina bunicilor.Şi mireasma lor mă purta,cu ochii închişi, către lumea aceea minunată în care mi se părea că nu mai am nimic de învăţat, dar care te provoca mereu să-i redescoperi frumuseţea,o lume în sânul căreia chipurile senine a doi bătrâni îmi zâmbeau alb...

           Buchetul meu de crizanteme a ajuns mai târziu printre alte buchete de flori şi toate păreau deodată banale,fără viaţă,înghesuite unele peste altele la marginea mesei la care doamnei învăţătoare parcă nu-i mai păsa de ele şi de unde ne spunea ceva eu nu ascultam.

           Eram printre crizantemele mele, florile mele unice dintr-un loc unic, ocrotit şi pătruns de o parfumată linişte îngerească...

           Dar care la sunetul clopoţelului, se frânse în zeci de petale, către departe, tot mai departe...

 

 

                                                           *   

 

           Amintirile sunt ca frunzele copacilor.

           Spulberate de vânturile uitării,reînviind cu razele primăvăratice ale aducerilor aminte...

           O frunză are nevoie de spaţiu să crească,să dăinuie,să-şi poată pregăti frângerea inevitabilă…

           O frunză are nevoie de timp să înveţe să cadă în ea însăşi.

           Frunzele,niciodată nu cad cu adevărat.

           Mereu în zbor, Sufletul...

           Mereu în luptă cu timpul, cu spaţiul, cu viaţa...

           A ne aminti este tot o luptă.Împotriva pierderii a toate acestea ce ne înconjoară într-o lume pe care putem s-o atingem, s-o îndrăgim, care e doar a noastră.

           Suntem o amintire continuă a celor ce vom fi peste numai o clipă.Aceasta ne doare uneori, dar ne ajută să păşim mai departe, să înmugurim şi să înflorim mereu copacul vieţii.

           Pentru că noi suntem şi speranţa continuă a celor ce am fost în urmă cu o clipă...

           Un album cu fofografii...un album cu clipe...

           Un sentiment.

           O oglindă.

           Frunze adormind pe alei, ramuri zvâcnind către cer...

           Cine eşti Tu, Suflete?

           Ce eşti Tu, Iubire?

           Unde eşti, Copilărie? 

 

                                                            *

 

 

 

 

A venit bunicul  vesel într-o zi -

E o poveste de când eram mic -

Şi ţinând în mână un pom pitic

Căuta în jur un loc spre-al răsădi.

 

Pomul e-nfăşurat la rădăcină cu o pungă

Şi eu am tras de ea şi-apoi de crengi,

Mi se părea că-s iarăşi nişte vergi

Cu care bunicuţa mâţele alungă.

 

Abia îmi învăţasem mersul, copăcel,

Spre slabele lui ramuri întindeam mânuţa

Ca să mă dau, ca-n braţele bunicii, huţa

Şi-am început să strig că n-ajungeam la el.

 

Bunicul a râs scurt. Cu mine-n spate,

Scoate cazmaua de după şopron

Şi ţintuindu-mă pe umeri ca pe-un tron

Parcă-i căluţ cu mâneci suflecate.

 

Locul ales e al grădinii înflorate

De-albastrele zambile şi liliac,

De roşii trandafiri şi crini ce fac

Un an întreg, bunicilor, vieţi parfumate.

 

Tot socotind bunicul că-n această curte

Lipseşte regele şi-un altfel de parfum,

Şi, cred, puţină umbră unui suflet bun,

A scos din pungă vergile-alea scurte.

 

Pomul părea că se întinde amorţit

Iubindu-se cu razele solare.

Bunicul îl priveşte cu o duioşie care

În veşnicie l-ar fi nemurit.

 

În faţa mea , sapă cu grijă mare

De parcă-ar fi semnat un vechi tratat

În care viitorul ar fi apărat

De fiecare brazdă din cărare .

 

Bunica-i strigă de la geam

Să nu cumva să tulbure în flori minunea

Şi-mi spune de departe rugăciunea

Cu îngeraşul care eu eram.

 

Ea scoate perne albe la fereastră,

Le bate să ia aer din zăduf

Iar eu prin iarbă vreau să prind un puf

Şi să-l miros pe-o floare-albastră.

 

Şi precum puful de uşor

Am început să zbor deodată

Când braţele bunicului dau roată

Cu mine peste lumea florilor.

 

“Mai sus, mai sus, bunicule“ strigam

Dar avionul se coboară

Şi gaura săpată o măsoară -

Până la mijloc în pământ stăteam.

 

Bunicul pare mulţumit,

Spre pom privirea îşi îndreaptă;

Eu trag de-o râmă speriată

Ce capul orb în lume a iţit.

 

“Prinde-l pe şarpe, se ascunde, uite!“

Am încercat să-l chem la luptă -

“Lasă că sunt râme o sută,

Chemăm găinile să le înfrunte!“

 

Eu ies cu chiu cu vai afară ,

De-atunci privind respectuos către găini.

Bunicul umezeşte rădăcini

Şi-n locul meu la râme le coboară.

 

Micuţul pom îşi intră-n matcă

Şi eu arunc primul pământ,

Bunicul spune un descânt

Ce nimeni n-o să ştie să-l desfacă.

 

De-acum mâţele-or fi voioase

Aşa cum stau pe-acoperiş,

Pot să coboare pe furiş

Să fure carnea de pe oase.

 

Bunicul toarnă apă bună

Ce se ascunde clipocind.

Mirat sunt iar, la pom privind

Cum fură apa din fântână.

 

Bunicul mă suie călare,

Mi se lipeşte-un puf de nas -

În amintire astfel am rămas

Până ce am crescut mai mare.

 

XXX

 

În grădiniţă florile-s cochete,

Cu fluturii împart dulceaţă

Şi picături de rouă-n dimineaţă

Să nu le fie, peste ziuă, sete.

 

Căci ei se vor pierde în soare

Zburdalnici, infideli amanţi de-o zi,

Când florilor tot bine le va fi

În umbra ce-n grădină-o să coboare.

 

În umbra părului stă şi bunicul,

Puţin mai aplecat spre rădăcini,

Priveşte cum din fructe ies “albini”

Ce duc spre stupi mierea şi zumzăitul.

 

Pomul s-a-ntins şi peste gard

Şi perele pe ramuri încărcate se apleacă

Poate către vreo inimă săracă

Şi-n asfinţit par felinare care ard.

 

E-atât de linişte-n grădină,

Copacul naşte-o pace de uriaş.

Pe drum trece încet un copilaş

C-o pară dulce şi zemoasă-n mână.

 

Iar dintre stupi iese-un vecin,

Bunicii îi întinde miere dulce.

Pe pâine-n picături când curge,

Îmi par că-s grele lacrimi de bătrân.

 

Pe banca veche stau între bunici.

Palmele mele două pere-adună

Şi simt sub coaja lor bătrână

Că sufletul bunicilor e-aici.

 

Aici , în aste două pere,

Acolo , în pomul frumos,

În trunchi, în rădăcini, mai jos

Sau chiar mai sus în ramurile grele.

 

Însă de ce privesc la mine

Apoi la pom, şi tot aşa?

Doar nu gândesc poate cumva

Că-s pomul lor plin de albine!

 

XXX

 

Şi anotimpuri au trecut...

Ei nu mai au putere să ridice

Mâini obosite – aşteaptă ca să pice

Din pomul`nalt, galbenul fruct.

 

Şi m-am întors şi l-am cules

Şi fiecare toamnă e mai bună;

Ei nu-şi găsesc cuvinte ca s-o spună

Şi-ncerc să pot afla un înţeles.

 

De ce rodesc aceleaşi pere?

De ce bunicii nu mai sunt?

De ce n-au luat şi părul în mormânt,

Lasându-mi-l să-şi ia “la revedere”...

 

Din pomul ce bunicul l-a sădit

Aleg pere frumoase ca bunica.

Le-aşez sub cruce şi nu zic nimica.

Soarele-i pară care-a asfinţit...

 

C.Abrahamfi,ianuarie 2004

 

Vizualizări: 126

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor