Printre norii încruntați

și de ploaie încărcați,

se iți o rază mică,

sclipind ca un ciob de sticlă,

curioasă și zvîrlugă,

gata să o ia la fugă,

sătulă de nori ursuzi,

cu mustăți ude, zăluzi,

ce tot timpul moțăiau,

cei bătrîni chiar sforăiau,

îmbulzindu-se  mahmuri,

peste dealuri și păduri

 

curajoasă și isteață,

precum unui fir de ață,

raza mică se întinse,

și cu grijă se prelinse ,

printre cîlții ca de vată,

în curînd văd lumea toată,

își spunea cu nerăbdare,

stropul mic căzut din soare,

răsucindu-se  ușor,

pe sub nasul moșilor,

care numai mustăceau,

vai și-amar de strănutau!

 

dar  ei leneși și căscați,

încrezuți și îngîmfați,

nu credeau nici pe departe

că o rază-i va desparte,

misiunea de onoare,

poruncită chiar de  soare,

era ca să stea de pază,

să nu treacă nici o rază,

altfel soarele fierbinte,

dacă n-ar fi  luat aminte,

i-ar topi într-o clipită

ca  un strop încins pe plită

 

între timp, ea curioasă,

se făcea că nici nu-i pasă

de-o dojană mai tîrzie,

acum, ce o fii să fie,

își spunea în sinea ei,

vreau să văd ce clopoței

se aud de pe sub nori

acolo unde  văd flori,

aud glasuri cristaline,

vreau să știu de unde vine,

dacă am puțin noroc,

aș putea să mă și joc

 

cu o ultimă sforțare,

se întinse și mai tare,

pînă la o poieniță,

unde văzu o fetiță,

ce în iarba verde, moale,

ținea un cățel în poale,

povestind în limba ei,

ce pricep numai căței,

ea,vorbind de făt-frumos,

el, visînd poate vreun os,

adînciți în a lor lume,

de căței și zîne bune

 

fermecată de fetiță ,

lunecă pe-a ei rochiță,

lar căușul gîtului

în bătaia pulsului,

răspîndea miros de lapte

de gutui pufoase, coapte,

pe cînd copila uimită,

spuse razei fericită,

cerul este înnourat,

eu credeam că v-ați culcat,

nu credeam că vei veni,

cine ești de unde vii?

 

eu sunt fica soarelui

din înaltul cerului,

mama mea misterioasă,

este luna cea frumoasă,

știi, eu am fugit de-acasă

fiind de glasul tău atrasă

am trecut de nori ursuzi

vezi cît sunt de zăluzi,

din înalt am coborît,

acolo mi-era urît,

clopoțeii  tăi din glas,

mă însoțeau la orice pas

 

noi nu mergem la culcare,

cum așa la voi se pare,

voi sunteți ce vă-nvîrtiți,

și pe noi ne părăsiți,

este drept doar pentru-o noapte,

deci, eu nu voi fi departe,

chiar acum tu ești pe drum,

să-ți primești somnul cel bun,

curînd vei vedea și luna,

acum știi că-mi este muma,

iar steluțele zglobii,

sunt toate ai ei copii

 

dar acum nu-i prea tîrziu,

încă nu te culci, eu știu,

hai să ne jucăm toți trei,

v-ați ascunsea dacă vrei,

iar la ora de culcare,

îți voi da o sărutare,

te voi însoți în somn,

niciodată eu nu dorm,

mi-ar place să stau cu tine,

luni de zile, și mai bine,

te-am ales din mulți copii,

tare dragă-mi ești să știi

 

spuse ea sclipind mai tare,

trimițînd scîntei de soare,

ce săltau în poieniță,

mîngîind-o pe fetiță,

pe cînd cîinele sărea,

încercînd pe cît putea

să prindă un strop de soare,

care spre a lui mirare,

se topea în iarba verde,

oare unde se tot pierde,

își spunea el cu năduf,

nici n-apuc să spun un wuff!

 

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor