Ce este postmodernismul altceva decât un cuvânt pedant ce apare în gura sau sub pana vreunui critic artistic sau literar, sau al vreunui filosof? Ce impact are el asupra vieţilor noastre? Acest cuvânt adică şi noțiunea pe care o acoperă.
Se vorbeşte despre Canada ca despre primul stat postmodern. Este acest fapt doar o preţiozitate? Se vorbeşte despre mişcarea revoluționară din Chiapas-ul mexican ca despre prima revoluţie postmodernă. Ce vrea asta să spună? Nu este pentru prima dată că o revoluţie sau mişcare politică este condusă de un profesor de filosofie şi ştiinţe sociale, dar este pentru întâia oară când mesajul revoluţionar este purtat de fotografii de modă, prin paginile magazinelor şic din lumea occidentală. Marcos, enigmaticul conducător purtând mască de schi, pozat cu pipa în gură în ipostaze mereu şi mereu reinventate. Nici nu se mai ştie cu siguranţă dacă acest Marcos trăieşte sau a rămas doar o legendă vieţuind în locul său. Este un război care se poartă nu doar la nivel de comunicaţii, ci folosind media ca pe o armă absolut nouă.
Şi acesta nu este singurul război neobişnuit: în Balcani, (in fosta Yugoslavie) la sfârșit de secol şi mileniu, au loc conflicte desprinse parcă din istoria medievală: icoane, sărbători, pământ sfânt!
Dar asta nu e tot! Iraționalul (presupus a fi fost) suprimat de modernitate, de programul ei raționalist, răzbate la suprafaţă sfâşiind pânza netedă a unei lumi ce se dorea programabilă, controlabilă. În fizica cuantică se găsesc termeni cu adevărat mistici. În psihologia ce încercase să dea măsura iraționalului în termenii raţionalului, au apărut discipline cum ar fi psihologia transpersonală (Groff). Industriile de divertisment iau în calculul foarte precis al câştigurilor, mileniul. Computerele au fost ameninţate ele însele, ni se spune, de mileniu.
Nu toată lumea trăieşte însă acelaşi lucru. Mulţi îşi văd de treabă, dorind să continue lucrurile aşa cum le-au ştiut de la începuturi. Înghesuială mare în lupta pentru codurile puterii. Politicienii însă nu-şi pot permite să ignore vocile care sunt mai numeroase, grupurile care depăşesc limita insignifiantului. Devianţii trebuie incluşi in discurs. Discursurile trebuie reinventate. În urmă cu treizeci de ani, aceste discursuri ar fi fost greu de imaginat. Nu că tuturor acestor probleme mintea raţională nu le-ar găsi vreo explicaţie, dar cine să o mai asculte când raționalul însuşi are mai multe discursuri? Când efectele acestor discursuri se proliferează iraţional?
Autoritatea se prăbușește şi ea din toate încheieturile. Bisericile par compromise sau sunt declarate a fi ca atare, politicienii sunt ironizaţi, statele sunt văzute de multe ori ca întreprinderi private în goană pentru un câştig al celor în numele cărora s-au ales guvernele lor.
Au mai rămas câteva zeități tabu: economia, stabilitatea, banul. Cu toate că nici ele nu au rămas necontestate, par a fi pilonii pe care mersul lumii se mai sprijină. Faptul în sine e cumva ironic. Întorşi victorioşi de la demolarea idolilor şi a templelor acestora, din asaltul impotriva religiilor şi a atitudinii religioase, ne punem toată încrederea în, spre exemplu, Economia de piață. Noua trinitate: Piata, Cererea şi Oferta. Nimeni nu poate stăpâni fenomenul dar se bănuieşte că el este rezolvarea. Economia de piața pretinde sacrificii, dar care zeitate nu pretinde? Parcă ne aminteşte de ceva?
Lucrurile par încurcate: între medici s-au strecurat vindecători; savanţii se întâlnesc din nou cu teologii; asistenţa medicală canadiană asigură operaţiile de schimbare a sexului dar nu şi cele de corectare a unor defecţiuni faciale (negi, cicatrici, etc); copiii cresc cu doi taţi sau cu două mame, care însă sunt cupluri în sine. Această stare de lucruri a fost generată de - şi a generat la rândul ei - diverse discursuri politice, sociale, artistice, filosofice, religioase, etc.
Anume condiţii istorice şi culturale impun o presiune asupra prezentului care îl fac să aibă contururi tremurânde, să ofere multiple lecturi înţelesurilor, să pună sub semnul întrebării trecutul şi viitorul, ca pure discursuri ideologice, îndemnând (tiranic chiar) trăirea în prezent, cu atenţie şi respect faţă de micro-ideologiile zilei: to be is to be fashionable.
Declaraţia lui Fukuiama asupra decesului istoriei devine o glumă când istoria - cu sau fără retorica ei - îşi rupe prapurile şi năvăleşte în prezent aducând în contemporaneitate perioadele ei in absolută devălmăşie.
Pentru că epicul a făcut de atâtea ori pasul trădării slujind ideologiile, ochii se întorc de la el spre liric - un lirism polifonic, un lirism care reuşeşte în artele vizuale poate mai ales, dar care clar nu poate funcţiona în critica socială de pildă, unde bulgarele pornit la vale se măreşte ameninţător. Discursurile politice minore - cuprinse sau nu în contexte specifice - îndreptate asupra a tot ce poate fi văzut ca represiv : albul, europeanul, bărbatul, bogatul şi morţii de pe diverse piedestale (Călin-Andrei Mihailescu), devenite extreme şi prin aceasta ridicole - păcat de moarte pentru aceste vremuri dominate de un estetism precar (minorul este nota majoră a postmodernismului) - se autodenunţă încătuşându-se în neputinţă, în timp ce obiectele propriilor enervari, motivele propriilor frustrări îşi continuă marşul ce, da, se dovedeşte represiv. Seatle, Davos şi Washington o confirmă; răpirile de turişti, terorismul Hesbolahului, ocuparea forţată a enormelor ferme stăpânite de albi în Zimbabwe [Plictiseala şi urâtul faţă de discursul civilizator alb - ce, cu voie sau fără, este, ascunde şi duce la acelaşi colonialism - se manifestă agresiv: se vorbeşte despre o Africă exclusiv neagră şi non occidentală; Europa de Est se deşteaptă din mahmureala serbărilor postcomuniste, spoliată şi îngenunchiată, rudă săracă, declarată retardată şi privită cu dezgust şi condescendenţă.
Prea multe puncte de pe suprafaţa discursurilor de toate felurile sunt expuse contactului reciproc pentru ca efectul să nu fie generator de scurt-circuitări, de blocări şi paralizii.
O micro dialectică devine vizibilă, o dialectică fuzzy, o dialectică fractală: asupritul devine asupritor, feminismul contestatar - originând si manifestându-se în clasa de mijloc - lovit de narcisism şi complezență devine agresiv şi belicos - trăsături pe care le identificase ca parte a lumii falusiene...
Postmodernitatea este nu numai experimentul muzical începând de la John Cage şi trecând prin minimalismul lui Glass până la operele lui Gavin Bryars, romanele lui Ballard şi Pynchton, arta lui Dubuffet, Rauschenberg sau Basquiat, filosofia lui Derrida, Rorty si Lyotard, Deleuze şi Guattary, epistemologiile lui Thom, Khun sau Feyerbend, arhitectura lui Venturi sau Gehry, filmele lui Linch, Greenaway, Cronenberg, Tarantino sau Kusturica. Postmodernitatea este o stare de fapt purtând un nume. Este acel moment al modernității în care aceasta recunoaşte despre sine că este excesivă şi totuşi continuă să fie aşa.
Este acesta sfârşitul sau începutul sfârşitului? Sau este un nou început? Întrebările acestea, cuprind în sine o provocare facilă, făcută de pe poziţii frivole, cu ton de cort al ghicitoarei. Este tonul pe care de multe ori postmodernismul îl are. Mult mai bine pus la punct, mult mai doct, căci el este urmaşul modernității, Epoca de Aur a Preciziei, a Metodei, a Detaliului ce promitea Răspunsul.

*A apărut în anul 1999 în revista Voci.        

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor