-Mă despart de Victor.

  -Ceeeeeeeeee?!- au rostit toate trei în cor, rămânând încremenite în poziţia în care le prinsese scurta propoziţie rostită tare şi răspicat. Doar privirile se întoarseseră spre femeia bălaie cu bucle neastâmpărate.

Ea le privea cu ochi jucăuşi în care sclipeau luminiţe. Îşi scutură încă o dată buclele nărăvaşe care-i cădeau pe umeri şi în timp ce sorbea cu plăcere lichiorul roşu ca sângele aflat în paharul din mâna sa, le repetă:

  -Mă despart de Victor!

  -E beată!

  -Categoric, vinul ăsta este prea tare.

  -N-a făcut de mult timp sex. Doar, e plecat de trei zile...

  -Ha, ha, ha! Vinul ăsta este foarte bun, nu sunt beată şi nu duc lipsă de sex. Doar mă despart de el. Şi sunt fericităăăăă!

  -Cum poţi fi fericită?! Ieri erai îndrăgostită lulea de el... Aşa ne spuneai. Nu e vorba despre aceeaşi persoană?!

  -Vorbeşte serios, fetelor. Uitaţi-vă la luminiţele din ochii ei. Doar că ele... parcă ar spune: "Iubesccccc!" Pe cine?! Ce se întâmplă, de fapt?

  -Aiurea! Eu vă spun, doar, că mă despart de Victor şi sunt fericită.

  -Şi de ce o faci?!

  -M-am săturat de el. Şi eu nu sunt, de exemplu ca tine, să persist într-o relaţie pe care nu o mai simt a mea. Gata! M-am săturat!

  -De ce te-ai săturat?! De prea multă iubire?!... În viaţa mea nu am văzut un bărbat care să privească o femeie aşa cum te priveşte el pe tine.

  -EL mă iubeşte. EU nu îl mai iubesc.

  -De ce?! De ce?! De ce?!

  -Iartă-mă, Mara. Tu îmi pui întrebările astea?! Tocmai tu, care îmi spuneai că are ochi de pisică?

  -A fost acum ...opt ani? Îl văzusem pentru prima oară, era întuneric, nici măcar nu i-am auzit glasul, iar tu m-ai întrebat ce părere am despre el. Asta am văzut atunci: doi ochi galbeni de pisică care împungeau întunericul.

  -Când a fost asta?! -a întrebat Mihaela, curioasă, uitând că de fapt altul era subiectul.

  -M-a luat într-o zi cu ea. Zicea că vrea să îmi facă un bine, să mă scoată la plimbare, la aer. M-a târât pe coclauri până am dat de un grup care îşi risipiseră corturile peste tot. M-a abandonat lângă niște tipi pe care întâmplător îi cunoșteam și a început să caute cu disperare pe cineva. Era, parcă, în nori. Vorbea încontinuu şi tare. E drept că face asta întodeauna, dar atunci... S-a oprit lângă un cort în faţa căruia stăteau la uscat, pe o sfoară legată între două beţe împlântate în pământ, o pereche de ciorapi soioşi. De acolo s-a auzit un mormăit iritat. Atunci, i-a cam pierit glasul. M-a târât apoi mai departe, pe terasa unei cabane. Am așteptat acolo, până a apărut Mormăitul.

  -De Victor vorbeşte.

  -Se înoptase bine şi se băuseră deja zeci de litri de bere. Fiecare vorbea în limba lui şi despre altceva. Eu eram şoferiţă, trebuia să mă mulţumesc doar cu apa fără gust şi miros.

El s-a apropiat de masa noastră trăgându-şi piciorul. Am văzut doar că avea ochi galbeni. Doar la pisici mai văzusem culoarea aia.

  -"Ochi de pisică " mi-a zis.

  -Atâta văzusem.

  -Şi acum vezi altceva?

  -Am stat puţin în preajma voastră. Dar atât cât am stat, am văzut un bărbat care te iubeşte cum, cred, nu am văzut niciodată. Tu mi-ai confirmat asta de multe ori. Niciodată nu te-am auzit reproşându-i ceva. Iar acum, cu toată convingerea ta, ne dai anunţul acesta.

  -Are dreptate, Olga. Şi eu sunt de părerea ei. Mihaela, tu? Tu eşti prietena amândoura. Petreceţi atât de mult timp împreună...

  -De iubit, o iubeşte. Dar nu e perfect. Are şi ea dreptatea ei.

  -Deci pentru tine, nu e o surpriză?! Tu ştiai.

  -Ba este. Nu mi-a spus până acum de intenţiile astea. Ştiu, doar, că au şi ei probleme lor.

  -Cine nu are?!

   

 Pe Olga o cunoscuse cu vreo opt ani în urmă. Se întâmpla într-o seară târziu, la una din orele în care se chinuia să învețe semnele de circulaţie.

Era obosită, avusese o zi grea, aşa cum erau de fapt toate zilele ei.

Încerca să se concentreze la desenele de pe pliante. Le vedea prin ceaţă, pleoapele grele îi cădeau peste ochii. Doar glasul lui Cristi le obliga să se ridice.

Olga intrase valvârtej în clasă, aducând cu ea un parfum proaspăt care îţi pătrundea în nări. Era toată numai bucle.

S-a aşezat pe unul din scaunele libere ridicând zâmbind din umeri, cerându-şi astfel scuze pentru întârziere şi deranj.

După ce Cristi le-a corectat testele le-a spus:

  -Mara, Olga...Ce mă fac cu voi? Optsperzece puncte sunt prea puţine să treceţi testul.

  -Sunt prea obosită să mă pot concentra.

  -Fi liniştit, îl vom trece. O fi acolo un poliţist pe care o să-l înduplecăm cu privirea noastră şi ne va încercui răspunsurile.

  -Nu m-aş baza pe asta.

  -Nici eu... Tu eşti tânără. Ai toate şansele.

  -Serios?!  Câţi ani ai, babo?

  -Treizeci şi cinci.

  -E într-adevăr o babă, Cristi. Unde ai găsit-o? Dacă va lua carnetul, vei apărea în ziar: "Instructorul celei mai bătrâne femei ! Bla, bla, bla..."

  Au luat testul. Şi cel teoretic şi cel practic, spre mirarea tuturor colegilor de grupă. Fără să aibă nevoie de vre-un poliţist tânăr şi simpatic care să le urmărească privirile.

Probabil au avut noroc. În ceea ce o privea pe ea, Mara, avea convingerea că în ziua aceea îi ieşise norocul în cale.

 Din când în când se întâlnea cu Olga. De fiecare dată, Olga era cea care o căuta.

Îi plăcea prezenţa ei. Avea întodeauna un aer proaspăt, era mereu plină de energie și optimistă. Pentru ea nu exista ”nu se poate”. Era tipul de om care, dacă îl dădeai afară pe ușă, intra pe geam, dar nu te puteai supăra pe el. Şi întodeauna reuşea să o smulgă din problemeile cotidiene care o copleşeau.

Aşa se întâmplase şi în ziua aceea, când l-a cunoscut pe Victor. Pur şi simplu o luase cu forţa. Şi chiar dacă, în final, a constatat că se folosise de ea ca un pretex pentru a ajunge acolo, printre oamenii aceeia, nu s-a putut supăra.

 Un timp, Olga dispăruse. Nu i-a simţit lipsa, dar a bucurat-o reîntâlnirea.

  -Hei, ce ai mai făcut în timpul ăsta? Nu, nu îmi răspunde. Se vede: muncă, muncă, muncă. Tu chiar nu vrei să trăieşti?

  -Păi, cum aş putea muncii fără să trăiesc?

  -Uită-te în oglindă şi o să vezi. Aș, bănuiesc că tu nu ai oglindă. Sau ochi.

  -Tu?!

  -Surprizăăăă! Eu TRĂIESC!  Împreună cu ”Ochi de Pisică”.

  -Serios?! Bănuiesc că eşti foarte fericită. Radiezi. Mai mult decât înainte, deşi...

  -Trebuie să te facem şi pe tine să radiezi. Uită-te la tine. Eşti de-adevărat o babă. Deşi costumul de pe tine e impecabil şi te invidiez cum te mişti pe tocurile alea. Vino pe la noi! Bem o cafea, schimbăm o vorbă, mai bârfim de una de alta. Poate o să-ţi placă şi ”Ochi de Pisică”.

 Olga locuia în centrul orașului. Acolo avea şi biroul.

Îşi deschisese o agenţie imobiliară, vremurile erau bune pentru aşa ceva, iar ea îşi juca bine rolul.

  -Uite, aşa se fac banii. Nu ca tine. Îţi baţi capul cu femeile alea nefutute sau cu italieni înfumuraţi, care în ţara lor sunt nişte jegoşi.

  -Ce ai îmbrăca tu dacă nu ar fi şi oameni ca mine?

  -Ok, dar lasă pe alţii să facă asta. Sau nu, fă asta ,dar joacă-ţi rolul. Fii ŞEF.

  -Păi, nu sunt?!

  -Da, acum că ai semnat actele alea... Dar cine le-a făcut ?! Contabilul! Cum îl chemă? Mara. Cine conduce secţia, cine vinde, cine cumpără, cine încarcă tir-urile, cine face cafeaua, dar curăţenie? "Şi toate astea au un nume"...ca să-l parafrazez pe Sorescu:  MARA, cu litere mari, oameni buni.

  -Îmi place ce fac.

  -Ok, ştiu, dar viaţa ta? Viaţa ta, unde e?!

  -Asta e viaţa mea.

  -Uite Victor, ea e Mara. Ştii cine e Mara?... Se scoală la cinci dimineaţa, îşi bea cafeaua în timp ce stă pe budă, pentru că la jumătate la şase e în secţia aia, unde încep să sosească o mulţime de femei gălăgioase. Ea împarte lucru, citeşte scheme , numără fermuare ( tipa de la magazie, una căruia îi plesnesc obrajii roşii de grasă ce e, nu ştie să numere până la o sută, întodeauna se opreşte la nouăzeci şi nouă sau la o sută unu), verifică cusături, repară maşini de cusut, bate capse, coase până și tivuri, zâmbeşte frumos unor italieni care nu sunt ca ăia frumoşii din filme, face contabilitate, aleargă acasă unde fierbe fasole şi spală ferestre şi podele, iar peste câtva timp o vezi la nu mai ştiu ce întâlnire a unui partid politic sau ce simpozion. Iar noapte socoteşte salarii, face pachete cu zahăr şi făină, habar nu am când reuşeşte să doarmă, pentru că, iarăşi e cinci şi îşi bea cafeaua...

   -Ai înţeles ceva?! Mie mi-e greu să-i urmăresc debitul verbal al femeii ăsteia.

 Victor a schiţat un zâmbet scurt. Nu şi-a dat seama dacă lunga frază spusă de Olga pe nerăsuflate sau vorbele ei erau cauza.

Ochii lui nu mai erau galbeni, erau căprui deschis. Dar acum era în lumină. La fel de tăcut, ca în seara în care l-a cunoscut, mâzgălea ceva cu un creion pe un caiet, în timp ce o privea din când în când cu căldură pe femeia de lângă el.

  -Mi-a povestit Olga de tine. Bănuiesc că te admiră. Am înţeles că ai o afacere în confecţii textile. Nu mă miră. De câte ori te-am văzut erai îmbrăcată impecabil.

  -Pe naiba! Sunt haine de cumpărat. Am uitat cum se face o rochie. Nu am timp să-mi cos un nasture. Fac blugi pe care îi primesc gata croiţi din Italia. De la noi merg spre spălători în Polonia sau mai ştiu eu pe unde, punem etichetă de " Made în Italia" şi se vând în America.

  -Sistemul ăsta de lohn... Ne-a inundat. Nu cred că e bine.

  -Sincer, nu m-am gândit că voi face aşa ceva. Altceva vroiam. Doar că...

  -Măcar finaciar eşti mulţumită? Simt o urmă de dezamăgire în glasul tău.

  -Ne amăgim. Într-o zi, şi nu cred că va trece mult timp până atunci, vom constata că a fost doar un buboi care a crescut fără să ne doară. Când va sparge...

  -Şi aştepţi să ajungi acolo?!

  -E atât de complicat. Ai intrat în horă, trebuie să joci până se opreşte muzica.

  -Sau până pici jos. Cu tine aşa se va întâmpla. Nu ai deloc grijă de tine.

  -Ce ştii tu? Voi sunteţi doi.

  -Nu eşti căsătorită?!

  -Este. Cu munca. Crede că dacă, bărbatul ce l-a avut, nu i-a dăruit mai mult decât doi copii minunați, toți sunt la fel. Acum e singură cu munca şi o mulțime de probleme. Când se împărţesc banii, ea lipseşte. Altcineva e acolo.

  -Nu înţeleg, dar nu e problema mea. Tu trebuie să şti ce îţi doreşti.

  -Tu faci mobilă?

  -Acum, da! Fac doar la comandă şi în general lucrez singur. Să plătesc salarii şi chestii de-astea...dureri de cap pe care nu le suport.

  -Ce mâzgăleşti acolo?

  -Am comandă pentru camera unei domnişoare. O cunosc foarte bine şi vreau să fac ceva care să i se potrivească.

  -Pot să văd şi eu?

 I-a întins caietul în care erau o sumedenie de schiţe. Încet, încet s-a legat o discuţie despre  picioare de paturi şi mese, culori şi forme.

  -Hei, artiştilor, mai lăsaţi prostiile alea. Sunteţi la fel de anormali.

  -A..apropo de artişti. Adi are un vernisaj mâine. Ne facem timp să mergem?- o întrebă pe Olga.

  -Mara, nu-mi place Adi... dar dacă tu vrei să mergi, vin cu tine. Uite aşa îţi mai schimbăm şi ţie gândurile.

 A doua zi au mers la vernisaj. S-au învârtit pe acolo, au comentat culorile şi formele ca şi cum ar fi fost nişte specialiste, dar Adi le-a iertat şi a fost fericit de prezenţa lor. În fond, picta pentru toată lumea, nu doar pentru criticii de artă. Ce era un tablou fără ca cineva să nu îşi oprească o clipă privirea asupra lui.

A apărut şi Victor acolo. S-a apropiat de ele şi le-a şoptit:

  -Lumea asta e prea rafinată pentru nasul meu. Ce-ar fi să iau eu aceste două frumoase doamne din mijlocul ei şi să le ofer un pahar cu o lichioare care să le dezlege limbile?

S-au îndreptat împreună spre o mică bodegă de la capătul oraşului.

 Sala mică cu câteva mese acoperite cu feţe de masă albe, servete verzi şi mici vaze cu flori multicolore era cufundată într-o lumină difuză care o făcea caldă şi primitoare. S-au aşezat la o masă retrasă dintr-un colţ al săli. De altfel, foarte curând au rămas singurii clienţi. Atmosfera devenise cu adevărat intimă. Discuţia a început, bine-nţeles, de la tablourile pe care nu de mult le văzuseră, ca apoi să alunece prin subiecte diverse.

  -Dar ce se întâmplă aici?! - s-a oprit la mijlocul unei fraze, constatând cu surprindere că ea era cea care vorbea cel mai mult.

  -Adică?! -întrebă mirată Olga, ascuzându-şi cu greu un zâmbet cu subînţeles.

  -Mă trageţi de limbă. Mă faceţi să vorbesc despre mine.

  -Trebuie doar să te cunoaştem, nu?!- îi răspunse Victor. Cu fiecare frază pe care o aud, mă întreb din ce în ce mai mult, ce cauţi tu aici.

  -Chiar?! Ce caut?! Cred că este deja miezul nopţii iar eu încă sunt cu voi şi am băut şi vreo două pahare de vin. Cine conduce maşina de afară?

  -A, nu. E bine că acum eşti aici, la masa aceasta, cu noi. Eu mă întreb ce cauţi tu în viaţa asta pe care o ai acum. Nu te potriveşti nici cu locul, nici cu personajele din jurul tău.

  -Aiurea. Şi unde m-aş potrivi? De câte ori am vrut să fac altceva m-am oprit şi m-am întors din drum. Şi de fiecare dată am ales singură să fac asta. Aici e locul meu.

  -Tu ai ales, dar ai făcut asta pentru că ţi-a păsat prea mult de cei din jurul tău. Tu?...O ecuaţie din care nu făceai parte.

 De la seara aceea trecuse atâta timp.

Niciodată nu au mai continuat subiectul. De altfel, fusese prima și ultima dată când a petrecut mai mult decât câteva minute în prezența lui Victor.

Îl vedea pe fugă, intrând sau ieşind din apartamentul lor, în timp ce ea savura lichioara neagră ce o găsea întodeauna pregătită în biroul Olgăi.

 Îşi mai amintea de o zi, în care sosise acasă mai repede decât de obicei.

Pornise televizorul să asculte ştirile în timp ce aranja prin cameră. Era o emisiune în care i se lua un interviu cuiva. Cei doi stăteau pe două fotolii aflate lângă o masă cu o înfăţişare şi culoare mai deosebită.

S-a oprit în faţa televizorului analizând mobilierul şi fără să-şi dea seama formase numărul Olgăi. Îşi aminti că îi spuse.

" Nu folosesc niciodată telefonul mobil. În general îl foloseşte Victor. Mie îmi ajunge telefonul de la birou. Când închid uşa în spatele meu, nu mă mai interesează nimic. Sunt liberă."

  -Bună. Sunt Mara.

  -Bună.

  -Unde eşti? Ai un televizor prin preajmă?

  -De ce?

  -Pe TVR1 poţi vedea o masă. Dacă îi schimbi culoarea s-ar potrivi perfect la garnitura ce am văzut-o schiţată ieri...Bănuiesc că emisiunea mai ţine cam cinsprăzece minute. Poate reuşeşti...

  -Încerc! Dar, fă tu o schiţă.

  -E altceva. Tu trebuie să o vezi. În fine...Habar nu am ce mi-a venit. Scuză-mă că te-am deranjat.

  -Pe naiba! Mă bucur! Doar e pentru mine. Mulţumesc mult!

  După câteva zile, când s-a întâlnit cu Olga aceasta i-a zis:

  -Tu şi cu Victor nu sunteţi normali.

  -De ce?

  -Păi, acum câteva zile vine acasă în fugă, înhață telecomanda şi caută nu ştiu ce post ca să vadă nu ştiu ce masă, de care i-a vorbit Mara. Şi asta în timp ce eu urmăream...

  -”Marian”, sau o altă telenovelă, nu? Îmi cer scuze. Nu ştiu telenovelele pe care le urmăreşti. Cu atât mai mult programul lor de difuzare. De altfel, ştiu de existența lor din poveștile fetelor de la secție. 

  -Normal. Pentru tine e mai importantă o emisiune băşinoasă dintre doi boşorogi. Şi dacă în emisiunea aia este şi o masă pe care o poate face Victor...

  -Îmi cer scuze pentru deranjul produs.

  -Ei, aș... Să şti că a făcut-o. A ieşit interesant.

  -Mă bucur.

  Şi a mai fost o zi. Pe care nu vroia să şi-o amintească.

Îi comandase nişte scaune pentru firmă. Trecuse ceva timp şi nici unul dintre ei nu îşi mai aminteau de comandă.

În ziua aceea se întâlniseră întâmplător:

  -Hei, bună, ce faci?

  -Îmi cumpărasem ceva. Mă îndrept spre casă.

  -Eşti grăbită? Ai loc în maşină? Scaunele alea ale tale mă cam încurcă. Chiar nu mi-am găsit timp să ţi le duc. Acum maşina mea este la reparat şi...

  -Dacă zici că sunt gata, le iau.

  -Trebuie să le verific doar. Nu durează mai mult de zece minute.

  -Ok. Le iau. Am nevoie de ele.

  Au intrat în micul atelier.

Miros de lemn şi lac se amesteca cu cel al aerului cald de vară.

  -E miros aici. Intră în birou. Găseşti acolo şi nişte reviste. - îi zise în timp ce a apărut de după un paravan, unde îşi schimbase hainele cu o salopetă, ce cândva fusese albastră, dar care acum era pestriţă din cauza mulţimii petelor de diferite culori.

  -Ai nevoie de o salopetă nouă.

  -Da...Știi pe cineva care ar putea să-mi facă?

  -Eu, nu...Olga are o prietenă ce se ocupă printre altele şi cu aşa ceva.

  -Da?! O să vorbesc cu Olga. - intră în jocul ei, aruncându-i un zâmbet. Chiar, du-te în birou.

  -Nu pot să stau aici? Îmi place mirosul de lac.

A ridicat din umeri.

Îl urmărea din colţul unde se retrăsese şi se mira cum putea să se mişte atât de repede. "Parcă aş fi eu - îşi spuse în gând. Dacă am muncii împreună am face minuni."

Mirosul de lemn şi lac îi intra în nări, ea îl adulmeca cu plăcere în timp ce ochii urmăreau mişcările bărbatului din faţa ei.

Apoi, nările ei au perceput un nou miros, în acelaşi timp în care ochii vedeau sudoarea ce se scurgea de pe fruntea bărbatului.

Un fior îi străbătu trupul şi pentru o clipă ar fi vrut să se apropie de bărbat şi să-i soarbă picăturile de pe frunte, de pe pleoape, de pe buze. Mirosul acela de lemn şi lac se amesteca cu cel al sudorii lui, îi intrau în toți porii și s-ar fi vrut, acolo, pe mormanul de rumeguș, făcând dragoste.

Glasul lui o trezi. Obrajii parcă îi luaseră foc, iar ea nu roşea niciodată. I-a trebuit oarecare efort să se scuture de jocul imaginației, nu era sigură că reuşise şi îşi dorea să se despice pământul şi să o acopere, luând cu el ruşinea ce o învăluia.

S-a grăbit să încarce scaunele în maşină, timpul s-a comprimat, trebuia să se grăbescă, îşi căuta tot felul de lucruri de făcut care să îi ascundă privirea.

La volanul maşinii încercă să se scuture de ultimile rămășițe ale senzaţiilor ce-i învăluise trupul şi să spere ca cel de care abia se despărţise nu observase nimic.

  -Mara, eşti bolnavă. Poate chiar ai nevoie de sex. E partenerul singurei prietene pe care o ai, nici măcar nu îl cunoşti, nu ţi-a arătat niciodată mai mult decât un respect deosebit, iar tu te trezeşti dorind să faci sex cu el acolo, pe mormanul acela de rumeguş. Eşti bolnavă, Mara. Eşti bolnavă.

 

  -Da, fetelor. Când se va întoarce am să-i dau vestea. O să-i dau un răgaz să-şi găsească o locuinţă.

  -Deci, nu i-ai spus?!

  -A, nu. Nici măcar nu suntem certaţi.

  -Eu tot nu înţeleg. Cred că e o toană de-a ta. Sper să îţi revii.

  -Mara, parcă ai fi avocatul lui. Ce îţi pasă atât de el?

  -Cred că faci o greşală. De tine îmi pasă. Nu întorci spatele la un om care te iubeşte.

  -Ei, aş. Nu zic că nu o face. Dar e egoist, crede-mă. Apoi, ţie nu pot să îţi explic. Cu omul care l-ai avut lângă tine... nu mă mir că te impresionează un bărbat galant cu partenera lui.

  S-au despărţit în seara aceea, o seară de opt martie, cu un gust amar.

În lunile care au urmat, Olga parcă uitase de anunţul pe care îl dăduse prietenelor ei. Și cu atât mai mult, uitase Mara.

 

 

 

 

    

   

 

 

 

 

Vizualizări: 201

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe August 14, 2012 la 12:43am

       Callduri femeesti! Nu-i joaca cu ele cand le vin calduri! Au dorinta de schimbare dar dupa prima incercare se razgandesc sau daca au facut pasul asta regreta! Sau chiar in gand de le-a fost dorinta regreta ca la-u avut! Apare regasirea prin limpezirea gandurilor spre schimbare. Olga sta marturie precum ca astfel de gand n-a fost al ei! Am mai zis si prin alte scrieri ca de-o fi sa ma nasc om iara numai femee sa nu fiu! E mult prea firava fiinta pentru povara ce-o asteapta in viata! Le privesc pe drum, peste tot pe unde le intalnesc si ma uit la ele dezvelindu-le de fatada pe care o au imbracandule cu o aura de divinitate pe care o au fara sa-si dea seama ce povara au pe umerii lor! Un izvor de viata aparut din jocul creatiei!

       Frumoasa poveste intoarsa si inteleasa dupa bunul plac. Mie mi-a placut si cu titlul si cu finalul!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor