ACOLO

 

 

Când în buchetul vieții, 

O floare mai răsare,

Cărarea dimineții,

Rupe visul din zare.

 

Că noaptea în văzduh,

Când îți zidești iubită,

Tu rogi pe Sfântul Duh,

S-o lase adormită.

 

În  visele din șoapte,

Mai străluceși de dor,

Când cerul stă-ntr-o parte,

Iar eu  pot să mor.

 

Doar  nesfârșite patimi,

Ce-au zăvorât speranțe,

Mai scapără în inimi,

Cuprinsul de distanțe.

 

Acolo sus regina,

Din pulberea zvârlită,

Îți adâncește vina,

Cu steaua zugrăvită.

 

Dar luna te așteaptă,

Privind Calea Lactee,

Să ardă un luceafăr,

În pieptul de femeie.

 

 

 

MEREU O SĂ AȘTEPT

 

 

Mereu o să aștept când soarele răsare,

Că din elanul vieții ai rupt eterna floare,

Cărări, cărări, ai strâns în clipa infinită,

Și  în neantul vieții, m-ai lăsat rătăcită.

 

Cu nesfârșite patimi, crescute cu speranțe,

Să scuturi din văzduh, cuprinsul de distanțe,

În visele de noapte, să străluceți de dor,

Că-n patima iubirii, eu mă topesc ușor.

 

Acum sunt o neghină, o pulbere zvârlită,

În  valul meu de dor, am inima rănită,

Cu  luna umblu,  iată,  în  Calea ei Lactee,

Să aștept un luceafăr, ce-n pieptul meu scânteie.

 

 

 

STRĂINULE…

 

 

Străinule de vânt,

Străinule de rai,

O aripă de gând,

Din ceruri să îmi dai.

Pe steaua libertății,

Ridică pasul mut,

Alungă judecății,

Tot drumul nefăcut.

Separă calea-ceea,

A marilor iubiri,

De mână cu femeia,

Aceleiași priviri.

Adormi în gândul nud,

Prezentul  infinit,

Cu pieptul nopții ud,

Izvor nedumerit.

 

 

AI DUS..

 

 

Ai dus ușor genunchiul,

Spre clipa libertății

Și doruri în mănunchiuri,

Pradă te-au dat tristeții.

Covorul plin de slove,

Cu glasul surdo-mut

Și-o pătură de probe,

Îți fură așternut.

Rogi pacea să coboare,

Din serile-ncălzite,

Din piept să îți coboare,

Clipele hămesite.

În somnul tău domnește,

Marea de libertate,

Pe drumul unde crește,

Numai  singurătate.

 

 

CÂT TE IUBESC DE MULT...

 

 

Ieri  infnitul cer nestins,  

Ardea simțiri care visau în stele,          

Cenuși de dor vărsând  împins,

De arderile patimilor mele.

 

Cât te iubesc de mult tu nu vei ști,

Nici îngerul în veghea lui de-o clipă,

Dar din trăirile de peste zi,

Din mugurii de dor prind o aripă.

 

E rândul marilor iubiri să țină,

O clipă după alta visul viu

Și trandafirii-nsângerați de vină,

În soare-nfrigurați să-i știu.

 

Să-ntoarcem căile pierdute,

Din rătăcirile fără sfârșit,

Unde altare neștiute,

De dorul nostru ard în infinit.

 

 

N-AM FOST ÎNGER

 

 

N-am fost îngerul tău să îți cânt de iubire,

Am venit mai târziu pe-al privirii pustiu,

Dar tu ești călător,  prinzi un ochi de orbire,

Unde cerul e viu, ca un zâmbet târziu.

 

M-am născut dintr-un dor unde stelele ard,

Unde somnul tăcerii e-ntr-un vis răsucit,

Am tot tras pe fuior, firul vieții de jad

Și-am întins pasul meu, pe un drum ascuțit.

 

Dar te-ntreb. Oare ține viața asta cu mine,

Dacă-n piept e păgână și pe mine stăpână?

Visul dacă revine, prins în noaptea din tine,

Lăsă cerul să vină într-un pumn de țărână?

 

 

 

EU AM FOST CĂLĂTOR

 

 

Galaxii mor pe rând,

Unde ard începuturi,

Eu de teamă m-ascund,

Printre noi răsărituri.

 

Nu sunt înger în cor,

Am venit mai târziu,

Pe un drum călător,

Pentru-al vremii pustiu.

 

Azi  mai trag de fuior,

Dar nu pot să te uit,

Firul nopții-n pridvor,

Are-un  nou început.

 

Și mă-ntreb dacă ține,

Prin a vieții ruină,

Noaptea asta din tine,

Doar c-un pumn de țărână !

 

Când sărutul mi-l fluturi,

Am să stau în lumină,

Și te las să mă scuturi,

Cu a  zilei furtună.

 

 

IUBITE, CASA NOASTRĂ

 

 

Iubite, casa noastră,

S-a strâns ca firele în gheme,

Îngheață cafeaua  în glastră,

În iarna spulberând blesteme.

 

Și mor ai noștri înecați,

În marea tăcerii,

Pe unde umblă disperați,

Damnații visării.

 

Iubite ! Să cerem repaos,

În mantia verde când stăm,

Că-n iarna ce urcă-n adaos.

Sunt  anii la care visăm.

 

 

E-O NEBUNIE

 

 

Că   te iubesc, e-o nebunie,

Eu am trăiri, de verde absolut,

Dar tu mă uiți iar cerul mie,

Mi se sfârșește-n inima de lut.

 

Mă-ntorc în pat pe mărăcini

Și-n nesfârșitul dor mă zbat,

De latră câinii în vecini,

Când stele de dureri împart.

 

Tu dormi în gândul nopții treaz,

Cu ochii plini de necredință,

Visând în pieptul de viteaz,

Că stau pe-un cer de neștiință.

 

Și lași pe noi să ne vegheze,

Toți mugurii trăirilor oculte,

Iar bolta zilei  să ofteze,

Când rănile din piept sunt multe.

 

O rugă fac acum în fugă,

Spre Domnul meu cel mai iubit,

Să mi te-aducă iarăși lângă,

Din rătăciri de gri mocnit.

 

Să colindăm pe strada vieții,

În care dorul a murit

Și în eternele direcții,

Să-i stăm sub cerul neumbrit.

 

 

IAR MĂ PIERD

 

 

Iar mă pierd în trecut,

Pe o clipă de dor

Și prind cerul căzut,

Grămădit în pridvor.

 

Dar și toamna mai stă,

Să mai bată la uși,

Când în inimi ne dă,

Cupa  ei de cenuși.

 

O să ardă în noi,

Iarna asta ce vine,

Tot atâtea nevoi,

Cât un dor ne mai ține.

 

Cât aș vrea să ajung,

În tăcerea de mâine,

Însă dorul nătâng,

Mușcă iar ca un câine.

 

Numai tu nu mai vii,

Să mă prinzi de o mână,

Să îmi scrii poezii,  

Despre stele și lună.

 

Gândul meu e frumos,

El mă poartă acasă,

Dar un glas drăgăstos,

L-aș primii bucuroasă.

sursa foto- necunoscută-media online

 

 

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor