Gheorghe Crăciun . Mă întorc la el, în fiecare aprilie, ca la un nou început,  dar, de data aceasta chiar la începuturile lui (dar cît de incredibil de mult seamănă aceste începuturi pentru mulţi dintre noi!), povestite de el însuşi. Mi-e imposibil să mai adaug ceva, deşi am fost unul dintre martorii acelor căutări şi tatonări febrile. Reiau, pur şi simplu, un fragment din Trupul ştie mai mult şi îmi imaginez că stau de vorbă cu el în “modulul lunar” (cum îi numisem eu bucătăria de cel mult 2×2, el numind-o “nacelă cosmică“), noaptea tîrziu, în şoaptă pentru a nu trezi copiii care dormeau în camera (de altfel unică) alăturată. Fumul de Carpaţi fără devenea aproape o gelatină din cauza frigului. De undeva, pe aproape, unde se afla Staţia de salvare, se mai auzea zgomotul ambulanţelor, fără sirene…  Şi de la Spălătoria din apropiere se auzeau motoarele maşinilor industriale de spălat… Dar noi transformam lumea în cuvinte şi căutam o sintaxă potrivită pentru această glorioasă lucrare! Noi nu vroiam să ne “trăim viaţa conform gramaticii” (cum ar spune poetul Ion Mureşan), ci căutam o gramatică nouă, care să ordoneze şi să raţionalizeze, chiar estetic, viaţa mizerabilă, lipsită de orizont pe care o trăiam deja. Şi, aproape imperceptibil, ne trăia ea pe noi… Trupurile noastre începeau să ştie mai repede, cel al lui George a înţelesînsă primul…

(vezi şi: http://vasilegogea.wordpress.com/2010/04/28/gheorghe-craciun-60/ )

         Aşadar:

                Experimente sau mişcări de unul singur sau cum am devenit prozator

         “Am devenit prozator între 1974 – 1978, vara, în vacanţe dezabuzate, plictisitoare, în chilia>> mea de la Tohanul Vechi, refugiat strategic între cărţi şi prăfoase colecţii de reviste, ros de ambiţia unui limbaj adamic, isterizat cromatic de cerga portocalie a patului pe care zăceam ore în şir, calmat intermitent de zborul vrăbiilor şi de aerul rece, verzui ca o apă de acvariu, al curţii.

          Am devenit prozator oferindu-mă prizonier unei camere veşnic cu uşa deschisă, albă şi friguroasă, vulnerabilă tuturor zgomotelor, eu ascunzîndu-mă în ea şi fumînd, gîndindu-mă cu încetineală la mine ca la un păianjen solitar secretîndu-şi paralizanta-i sintaxă, ca la un fel de aparat de percepţie asediat de vuietul străzii pe care treceau betoniere şi maşini cu buşteni, care-mi sugea în vîrtejul ei monoton efulguraţii şi gînduri, amintiri şi plăceri. Am mai păstrat în memoria acelor recluziuni programate şi foşnetul umezelii evaporîndu-se tulbure din stivele de scînduri, culoarea albastră, violet de albastră, a munţilor ce mă înconjurau. Toate acestea nu erau lucruri noi pentru mine, dar ele nu se puteau povesti şi nu mai aveau nici o şansă să devină poezie. Aşa că am fost obligat să învăţ să vorbesc.

           Dar am devenit prozator şi în nacela cosmică a bucătăriei noastre din Braşov, într-o locuinţă sufocantă, liliputană, provocînd în orice clipă toate atingerile cu putinţă, în care mă întorceam de fiecare dată cu senzaţia că mereu am uitat ceva esenţial şi că nici măcar Wittgenstein nu are dreptate, în care eşuam de pe autobuzele şi trenurile mele navetiste ca din tot atîtea aventuri imposibil de verbalizat. Am devenit prozator aproape fără să-mi dau seama, înconjurat de minimale piese de mobilier, de perdele şi vase, de jucăriile copiilor şi caiete de teze, acoperit ca de o apă continuă de bolboroseala radioului şi fîşîitul nevrotic al gazului metan. Vibrau în mine, incomode şi lipsite de sens, propria mea tinereţe insurgentă, scene din satul Nereju, frunzişuri de pădure, puzderii de obligaţii mărunte. Mă transformasem în cutia de rezonanţă a unei curţi interioare în trepte, cu o suprafaţă meschină, rece ca un coridor de puşcărie, de o fantastică impudoare, în care orice sunet se repercuta înmiit. Aşa că am devenit prozator, am vrut să înţeleg mai mult, să înţeleg o dată pentru totdeauna (acum îmi vine să rîd), am crezut că voi muri repede şi că limbajul e totul, am încercat să(-mi) trăiesc monotonia ca şi cum aş fi trăit pur şi simplu. A fost o încercare neurastenică. A fost o încercare din care am ieşit răvăşit, mai grabit în mişcări, mai negru la faţă, mai ocupat şi mai plin de dorinţe, pierzîndu-mi dintr-o zi într-alta zîmbetul, dinţii, umorul, umoarea lirică.”

                   (Text extras din volumul Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993 – 2000), Editura Paralela 45, 2006, pp. 43-45.)

Vizualizări: 311

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ştefan Lucian MUREŞANU pe Mai 6, 2012 la 9:01pm

S-a dus într-o lume a liniştii eterne, o viaţă dăruită teluric ne-a părăsit; păcat pentru noi pentru că încă mai avea să ne spună multe. Odihna să-i fie în pace.  

Comentariu publicat de Vasile Gogea pe Mai 5, 2012 la 9:17pm

@raluca sandor & @mara paraschiv

Din păcate, deşi "trupul ştie mai mult" (cum îi plăcea lui George să spună), el e primul care "ne trădează"! mai devreme, sau mai tîrziu...

Comentariu publicat de raluca sandor (gorcea) pe Mai 2, 2012 la 10:14am

Gh. Craciun a fost pentru mine unul dintre acei rari oameni surprinzatori.Mi-a fost profesor la masterat si era exact genul de persoana care iti alunga nesiguranta, te impinge mai departe. Ultima oara cand l-am vazut il lasasem in tren sa-si continue drumul pana la Bucuresti ,de la Brasov.Eu coborasem mai devreme.A fost o cutremurare cand am aflat ceva luni mai tarziu ca nu mai este.Si-a continuat drumul, vezi bine...

Comentariu publicat de GEORGETA ANDRIES pe Mai 1, 2012 la 5:02pm

Comentariu publicat de Vasile Gogea pe Mai 1, 2012 la 2:46pm

Rămîne întotdeauna ceva nespus, din păcate...

Comentariu publicat de Doria Șișu Ploeșteanu pe Mai 1, 2012 la 1:11pm

Vă mulțumesc, domnule Gogea, pentru acest articol remember ....am citit cu lacrimi în ochi și cu dor pentru că am lucrat împreună cu profesorul universitar Gheorghe Crăciun și pot să spun că este cel mai special om pe care l-am cunoscut la Brașov alături de Mușina Alexandru și Romulus Bucur. Nu pot spune mai mult deși mi-aș fi dorit asta în amintirea domnului profesor, pentru că fotografia postată aici e dureroasă pentru mine. 

Cu respect,

Comentariu publicat de Vasile Gogea pe Aprilie 29, 2012 la 1:38pm

Multumesc pentru "vizita" si pentru aprecieri.

Speranta nu e niciodata desarta, doar promisiunile!

Comentariu publicat de Maria Balasa pe Aprilie 29, 2012 la 11:41am

Dumnezeu sa- l odihneasca in pace pe Gheorghe Craciun! 

Am " facut un tur" al blogului dvs, despre care nu stiam  ca exista. Rog si pe altii de aici sa faca acelasi lucru. Parca mi- a mai dat un pic de speranta ... Desarta oare?  ... 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor