Remember "Piaţa Universităţii", NEGRU ŞI ROZ (fragment)

Cui îi pasă azi de Piaţa Universităţii? Cui îi mai pasă!?

“Omorîţi-o pe fascistă!
Neîndurătoare, memoria îi evoca privirea aceea în care sticlea o ură fără margini, o ură desfrînată. În acele zile de iunie, de mult trecute – Doamne, cum trece timpul – femeia aceea... Elegantă, cu o privire inteligentă, era fixată de ochii plini de răutate ai celeilalte, care, după ce suferise îndelung insulta nemărturisită a propriei lipse de graţie şi înţelegere, avea în sfîrşit prilejul să încerce bucuria profundă, bizară, dureroasă, paradoxală a urii împlinite. E cu mine, a spus el, şi femeia a înţeles aproape în aceeaşi clipă. Atunci l-a străfulgerat gîndul că faţa este un fel de scriere simplă, dar enigmatică, stranie, teribil de frumoasă: un chip comunică direct cu înţelesuri.
Dar faţa aceea era în pericol de a fi mînjită de frică. Se apropiau de ea urlînd. Nu, nu, a strigat ea. Şi-a acoperit faţa cu braţele încrucişate. Apoi, aproape lividă, şi-a ascuns faţa la pieptul lui, iar el a cuprins-o cu amîndouă braţele, dar nu, nu ştia ce face, o ţinea strîns de tot, dar de îndată a fost smuls, trîntit la pămînt, cu faţa la pămînt, i se răsuceau mîinile la spate. S-a încordat din răsputeri şi s-a întors spre ea, şi atunci i-a văzut faţa mînjită de frică, de durere, mînjită de ruşine. I-au sfîşiat bluza. Mirosea foarte scump, s-a auzit un glas, mirosea, drace! a parfum d’ăla străinez! S-au stîrnit rîsete, rîsete groase, pielea nălucitor de albă le lua minţile. Nu purta sutien, golanca! rîdeau, iar ea, de durere - dar pe ea n-o lovise nimeni, nu, nimeni nu - a vrut să strige, şi gura i s-a deschis într-un ţipăt. Un ţipăt neauzit, de pisică. Buzele umede i s-au arcuit încă o dată, dar nu, nu putea striga. Şi-a acoperit sînii cu pînza ruptă şi atunci, pe neaşteptate, cineva a lovit-o peste faţă. A închis gura. Un fir de sînge i s-a prelins pe bărbie. A văzut acel zîmbet, zîmbetul ciudat al femeii care se repezise şi o lovise scoţînd un icnet, un icnet de ură şi satisfacţie.
Expresia feţei era cea mai clară dovadă, de necontestat, a vinovăţiei. O faţă ieşită din comun era vinovată faţă de comunitate, trebuia demascată şi pedepsită. Priviţi cu atenţie, se spunea către naţiune. Uitaţi-vă la această figură. Priviţi în jur şi denunţaţi-i pe vinovaţi.
Omorîţi-o! Omorîţi-l! se striga.
Îndemnul nu se lăsa aşteptat (nimeni nu-şi poate ascunde faţa), vînătoarea de oameni putea începe.

Acum, în Piaţă era linişte. Linişte, în sfîrşit.
Un efect are o cauză. Necesară fiind, frica trebuia reinstaurată cu orice risc şi chiar cu orice preţ, prin orişice mijloace. Efectul necesar este cauza cauzei sale.
Dacă nu apasă pe clapa care trebuie – ar zice un specialist, aranjîndu-şi cravata – căţeluşul este lovit peste bot pînă ce învaţă noile reflexe. Un asemenea experiment ar putea trezi interesul specialiştilor din laboratoarele de la Centrul Internaţional de Studiu şi Terapie a Durerii. Referitor la acest subiect, Beccaria – un precursor ilustru – obişnuia să spună: „Există oare ceva mai sugestiv decît durerea?” Lovirea peste bot joacă rolul de sancţiune. Este vorba de un model de sancţiune în miniatură, domnilor, care...
Aşa! Aşa! Daţi-i la cap! Spiritele morţilor decem-brişti bîntuiau strada, intrau ca nişte demoni în trupurile celor din Piaţă, aceleaşi voci pe alte guri: Vom muri şi vom fi liberi! Se trăgea, se filma pe ascuns. Interzis! Filmatul interzis! Se alerga în disperare pe străzi, se transportau răniţii la spital, se dădea foc la maşini şi se făceau arestări. Nu se găseau cătuşe - era bună şi sîrma. La spital se vorbea în şoaptă şi răniţii fugeau din saloane deoarece se filma fumul, se arăta fumul cu degetul pe micul ecran, se turnau declaraţii peste foc şi se luau măsuri împotriva celor care erau împotrivă făcîndu-se apel la toate forţele să fie mirosiţi vinovaţii, drept care se făceau arestări după miros.
Luaţi-l! Nu vorbeşte nimeni cu el fără permisiunea mea! a ordonat civilul. S-a apropiat de un tînăr care avea mîinile legate cu sfoară. S-a aplecat în spatele lui de parcă ar fi vrut să-i slăbească legăturile cu dinţii sau poate să-i muşte degetele verzi-vineţii. Apoi a pufnit scurt şi zgomotos ca un cal: Miroase a benzină!
În acest timp, în biblioteca Universităţii, un alt civil se descheia la prohab şi urina pe grămada de cărţi străine, apoi îşi întorcea o anumită parte a corpului către ceea ce-şi închipuia el că era Europa.
Timpuri suprarealiste. Zîmbete, cărţi, excremente. În aer se simţea un iz înţepător şi mirosea a fum, a ţipirig, a păr de capră. Ţipete, strigăte vîscoase, răguşite, feţe mute de spaimă. Uruit ca un rîset sumbru, demonic, neîntrerupt tremura aerul. Alergau năluci în toate părţile, tropăiturile erau acoperite de vaierul sinistru al unei ambulanţe. La mijlocul străzii era amiază. Pe aceeaşi stradă, ziua părea pe sfîrşite din cauza fumului gros. Asasinii! Asasinii! se striga. Traversînd bulevardul în fugă, o fată se apropia prin aerul ceţos - ca printr-o pînză se vedea rochia largă şi roşie - parcă trecea prin foc. I s-a năzărit o clipă că fata alerga aprinsă de vie.
Moarte morţilor! Moarte morţilor! striga cineva de sus, de la o fereastră.

Cînd cineva străin depăşeşte „distanţa critică“, se declanşează o reacţie de apărare: uneori prin fugă, cel mai adesea însă prin confruntare violentă. Zona nemarcată din jurul unei fiinţe devine vizibilă de îndată ce treci limita. Chiar şi un animal simte asta.
Oamenii se deosebesc între ei şi din pricina acestei zone critice. Foarte redusă la cei care se simt în primejdie numai dacă sînt direct atacaţi, zona e mai extinsă pentru alţii. Cînd un necunoscut pătrunde în zona existenţei lor, prin violarea domiciliului, ascultarea convorbirilor telefonice, urmărirea din umbră, deschiderea corespondenţei, cum să nu devină mai neliniştiţi, mai agresivi decît de obicei? Cel mai vulnerabil este un asemenea tip, al cărui spirit, într-o relaţie fragilă cu lumea, parcă ar secreta o plasă, o reţea imaginară din fire subţiri, mai subţiri ca pînza de păianjen. Atent la urmele pe care le trasează o întîmplare în mod ascuns, engramatic – legăturile nevăzute dintre el şi evenimente formează o reţea – nu mai poate continua oricum. Lucrurile şi întîmplările din jur capătă o configuraţie, un sens, o intenţie.
Cînd auzea de cineva înjunghiat sau lovit fără milă pe stradă, se simţea el însuşi ameninţat. (De îndată ce este atinsă într-un loc, vibrează toată pînza.) Emoţia, această putere stranie, întindea o punte subţire ca un fir de păianjen între el şi întîmplările din jur.
Dacă ar fi lipsit de emoţii şi sentimente, ar vedea lucrurile cu ochi reci ca de sticlă.
Un drapel – o bucată de cîrpă, cuvintele imnului – retorică veche, comorile din muzee – simple obiecte de inventar, mormintele – doar movile de praf. S-ar alege praful de toate, fără emoţiile care trimit în noi semnale către ceva profund, ceva de nenumit, dar generînd o energie misterioasă. Pentru cei lipsiţi de emoţie, îndrăgostiţii nu sînt altceva decît nişte corpuri bune pentru furnicături, iar eroii -
Eroii? Naivi care şi-au scurtat viaţa fără alt rost decît acela de a-i aduce pe unii în locul altora la putere. Strigătul Libertate! ar fi un simplu zgomot, un zgomot fără sens într-o piaţă unde se vinde şi se cumpără nu se ştie ce.
Li-ber-ta-te... ber-ta-te-li... ber-ta-te-li... ber-ta-te... ta-te-li! Zgomote scoase din gîtlej, zgomote fără sens în marele oraş Babel Babylon Bucureşti. Zgomote de vînzare în Piaţa Universităţii. Ce afacere! Zgomote pe bani. Cîteva zgomote, acolo, înregistrate şi tipărite şi vîndute. Zgomote schimbate pe aur în acel templu în aer liber, lîngă troiţa unde erau văzuţi aprinzînd lumînări chiar şi indivizi pe care numai acolo nu te-ai fi aşteptat să-i vezi. Cîinele, uneori, intră în biserică, dar nici biserica nu se spurcă, nici cîinele nu se sfinţeşte.
Piaţa era plină. Prin intermediul micului ecran devenit peste noapte un fel de cameră cu vedere la stradă, zgomotele şi vociferările tulburau fericita inconştienţă.
Şi ce era de văzut? Figuri dubioase, abjecte, prezentate în gros plan sau dintr-un unghi astfel potrivit încît, deformate fiind, să capete un aspect cît mai hidos cu putinţă, ziua într-o lumină crudă, iar noaptea sub fascicolul de raze al reflectorului, sugerînd lanterna poliţistului care scotea la iveală din beznă faţa unui posibil infractor. Toate acestea creau în fiecare casă impresia unei iminente agresiuni.
În dimineaţa zilei următoare, lumea se uita la trecătorii paşnici în aparenţă, nevenindu-le totuşi să creadă că nu era nici un pericol. Unii aruncau în jur priviri iscoditoare, fixînd atent, cu suspiciune, pe orice simplu cetăţean. Persoane de condiţii din cele mai diverse veneau acolo.
Adolescente care pînă atunci, ţinute din scurt de părinţi, nu mai întîrziaseră după căderea serii; escroci din înalta nomenclatură; borfaşi de cea mai joasă speţă, nedespărţiţi – se zicea – de şişul ascuns în tocul de piele prins deasupra gleznei. Stăteau cot la cot cu scriitori, pictori şi actori cunoscuţi, pe care îi priveau un pic amuzaţi, cu o ironie amestecată totuşi cu un fel aparte de fascinaţie. Cu sacoşele în mînă, gospodine în drum spre casă întîrziau pe acolo din curiozitate, unele revoltate, altele complet nedumerite, uitînd să mai plece; foşti şi actuali civili dădeau tîrcoale zonei, păstrînd legătura prin schimburi mute de priviri cu acei camarazi ai lor strecuraţi printre manifestanţi. Un straniu magnetism îi atrăgea în zonă, îi ţinea pe toţi laolaltă.
Nici astăzi, după atîta timp, nu se ştie ce se întîmpla în Piaţa Universităţii... Căci oamenii nu cred ce văd, ci văd numai ceea ce cred.”

Vizualizări: 26

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor