eu nu vedeam cu ochii parcă nici nu-i aveam

cu ochii vorbeam cu ochii cântam

degetele erau în schimb gata oricând

să vadă şi timpul curgând

dacă mi-ar fi umblat în piept ar fi observat

o inimă mare cât un ducat

având o altă formă decât cea omenească

mult mai rotundă şi mult mai firească

nu ştiu dacă se poate spune

aşteptam zi de zi o minune

un accident un fel de moarte sau altceva

să-mi împart inima cu cineva

îngerii să facă un transfer de nedescris

şi cea reală să se preschimbe în vis

(Isabela Nicoară, anomalie)

 

În poemul Miezul, din volumul ei de debut (Despre trup altădată, 2013), Isabela Nicoară scrie: „iubirea e sufletul dinlăuntrul sufletului/ asemeni locului în care aripile învaţă săgetarea cerului/ adânc mai adânc de acea înţelepciune rostuită în pasăre/ dinaintea facerii ei/ migrând instinctiv/ cutezând trupul/ ce nu simţim sub firea plutirii/ ne ridică în sufletul zborului/ atât de înalt atât de profund/ încât visul se preschimbă în viu/ doar din sufletul sufletului/ decojim nemurirea”.

În adevărul intimităţii sale, cartea (ea însăşi „gest orbitor” de dragoste) se înveşmântează în glasul sublim al iubirii (cea care creşte „odată cu macii”), privită ca posibilă cale spre izbăvire, zborul cel mai pur al sufletului.

A scrie despre iubire pare o întreprindere curajoasă azi, dacă nu deşartă. Pentru Isabela Nicoară însă, ea devine condiţie a însăşi fiinţării, gest suprem, definitiv, prin care, râvnind perfecţiunea, ne-ar putea fi îngăduit să ne apropiem de Dumnezeu. În acelaşi timp, desluşim în poeme un prag sensibil între apogeul iubirii şi moarte. Ideatic, aşa cum sugerează şi titlul, deşi Despre trup altădată este o carte de debut, aceasta se constituie într-un un gest poetic complex, perfect conturat şi matur (poate din pricina asta devenind şi obiectul unor plagiate).

Ajunsă la pragul asumării (lucide) a existenţei, femeia se angajează fără rezerve în jocul dezarmant al iubirii de pe o poziţie cel puţin egală cu cea a bărbatului, mizând totul pe o singură carte. Astfel, frumoasa poveste de dragoste se transformă ineluctabil într-una de viaţă şi moarte prin care Ea şi El pot atinge (sufleteşte, dar şi senzual) perfecţiunea şi din care nu există ieşire decât pe făgaşul morţii. Din păcate omul, departe de a fi înger, e imperfect prin definiţie, trădarea fiind inevitabilă; printr-un ultim gest, Ea va transforma declinul în înălţare printr-o îndoită dragoste: de creaţie, respectiv, de Dumnezeu.

Lucrarea poetică a Isabelei Nicoară surprinde prin inedit, atât în privinţa jocului ideatic, cât a graţiei sofisticate a expresiei. Pornind de la un cuvânt, o stare, un fapt, poemul închide în rotundul său felii de trăire şi simţire într-o dinamică sensibilă a apropierii şi îndepărtării. Jocul iubirii se naşte din jocul pur existenţial („m-am întrebat dacă viaţa merită murită”), dar şi cel al zicerii: „e cald şi mă scald în firea albastră/ a iubitului meu” ne mărturiseşte poeta în eu sunt femeia cu oasele măsurate de ger, într-un alt poem, intitulat zilnic, decretând: „tu eşti la capătul lumii/ şi nimeni în afară de mine/ nu poate ajunge la capătul tău” (s.n.).

Totul sau nimic, aşadar, în această metafizică a dragostei, în lumea Ei nefiind loc de amânări, compromisuri. Şi în această încercare a absolutului iubirii, femeia va reprezenta însăşi cheia alcătuirii universului: „în căuşul mâinii mele/ s-a cernut un roi de stele/ dar am palme de femeie/ nu ştiu cerul cum se-ncheie/ până-n ochi până la gât/ într-un fir de absolut/ sunt năucă şi subţire/ într-o margine de fire” (absolut).

Femeia este „narcisa cu sânge alb”, trezindu-se dimineaţa „în aşternutul scrobit” al trupului bărbatului (rana albă), acesta ducând-o la „bijutierul clipelor albastre” pentru a-i filigrana în fire „sentimentul de zbor”, înnodându-i cuvinte în jurul gleznelor pentru a-i cădea în braţe, ca în final, „invadaţi de-atâta pornografie”, cei doi să se împerecheze „asemeni păsărilor cu penele/ cu zborul”, ascunzându-şi îngeresc goliciunea (e uimitor). Doar iubită, Ea poate reînvăţa zborul, metamorfozată în flutur sau pasăre, într-o dependenţă totală de vrerea lui: „sub tâmpla ta îmi găsesc vieţuirea/ neumblată de fiare/ e atâta rai să respir în oglindă imaginea ta” (flutur din flutur de noapte).

Dăruirea e act necondiţionat, total, echivalând cu stingerea; pentru Ea, iubirea e jertfă de sine întru celălalt, opţiunea pentru dragoste implicând acceptarea morţii: „în aşteptarea aripilor/ ne-am răzuit trupurile de solzi într-adins/ din adânc în adânc din străfund mai străfund/ măsuram ritualic profunzimea celuilalt/ ţinându-ne respiraţia până aproape de moarte/ fără teama de a nu reveni vreodată vii la suprafaţă” (vitraliu de ciobit cu praştia).

Cumpăna iubirii e delicată („eram în acel imens carusel/ şi chiar dacă lumea se-nvârtea nebună/ nu-mi mai era teamă/ agăţată de oasele tale”), oscilând în permanenţă între da şi nu, între viaţă şi moarte („împărţeam aceeaşi sanie pe gheaţa subţire a vieţii/ nu respiram ca nu cumva să ne frângă în treacăt o stea”). Luată în stăpânire de puterea supraomenească a dragostei, femeia sfârşeşte prin a-şi depune armele (chiar considerând la început că nicio femeie nu se poate dărui unui bărbat „pe de-a-ntregul” atâta timp cât el nu este întreg al ei în tot cuprinsul său şi în toate faptele sale), fiind gata, de dragul său, de orice sacrificiu (chiar dacă acesta înseamnă anihilare): „poţi să mă vinzi ori amaneta să-ţi plăteşti datoriile/ să te hrăneşti din mine la propriu/ atunci când ţi-e foame/ zidi alerga scrijeli urla/ mă poţi fuma până la filtru” (carantină).

Întâmplarea va frânge, inevitabil, mersul firesc al lucrurilor, de fiecare dată consecinţele fiind imprevizibile: „întâmplător (s.n.) azi am alunecat/ şi mi-am sucit glezna stângă/ într-o stare de fapt/…/ însă astăzi gleznele mele s-au frânt/ când la fluturi orbită de vânt/ aşteptând să dezleg într-o zi/ cine sunt ce am fost ce-ţi voi fi” (stare fără stare); sau: „din întâmplare (s.n.) m-a lovit o maşină/ chiar pe trecerea dintre două tărâmuri/…/ vi se pare întâmplător/ de-atunci în loc să merg pot să zbor” (accident).

Zborul devine astfel motivul cel mai semnificativ în raport cu acest cânt al iubirii (şi al morţii, implicit), străbătând poemele de la un capăt la altul: „doar tu m-ai trecut/ preschimbată în stol/ dincolo de graniţa pierzaniei în neant”, „hai să pozăm cutremurător de goi/ astăzi/ în toată splendoarea nebuniei noastre/ de-a fi păsări renăscând mereu/ una din ţipătul/ din moartea celeilalte” (poem cu titlul în jos). Pentru că totul sfârşeşte în moarte ca o piesă de teatru sau film „regizată cu succes” în care protagoniştii sunt îndrăgostiţii pregătiţi pentru „circul lumesc”: „iubitul meu mă duce cu luna/ cu viaţa mă duce trăiesc/ sunt o piesă de teatru jucată/ doar cu moartea închisă firesc” (imaginar).

Isabela Nicoară scrie cu o uşurinţă de invidiat. Rareori harul poetic este într-atât de prezent într-un volum de debut. Odată pornit, poemul se conturează parcă de la sine, versul e grav şi fragil deopotrivă, nimic forţat, nimic fals, semnificaţia e adâncă şi ramificată, nebănuind încotro te poartă, întotdeauna ajungând acolo unde trebuie (şi unde n-ai bănuit). Practic, nici n-ar trebui să se scrie despre poemele din acest volum pentru că, dincolo de ele, n-a rămas nimic nespus: „eu nu vedeam cu ochii parcă nici nu-i aveam/ cu ochii vorbeam cu ochii cântam/ degetele erau în schimb gata oricând/ să vadă şi timpul curgând/ dacă mi-ar fi umblat în piept ar fi observat/ o inimă mare cât un ducat/ având o altă formă decât cea omenească/ mult mai rotundă şi mult mai firească/ nu ştiu dacă se poate spune/ aşteptam zi de zi o minune/ un accident un fel de moarte sau altceva/ să-mi împart inima cu cineva/ îngerii să facă un transfer de nedescris/ şi cea reală să se preschimbe în vis” (anomalie).

Născându-se parcă unele pe altele, poemele urzesc aceeaşi frumoasă şi tristă poveste (e mult tragism în versurile poetei), esenţială şi posibilă, iar când din aceasta mai rămâne doar lacrimă şi destrămare („am aripile încâlcite în mine/ ca într-un gard de sârmă ghimpată”), întoarcerea către Dumnezeu este singura opţiune posibilă: „printre lacrimi îţi întregesc făptura picur din picur/ îmi lipesc obrazul de chipul lui Dumnezeu/ şi nu mai ştiu cine plânge/ cine vede silueta ta depărtându-se în zarea amară/ şi eu şi El aveam ochii atât de umezi încât iscăm/ curcubee la fereastra iubirii/ nu înţeleg de ce Dumnezeu e singurul/ bărbat adevărat din viaţa mea” (printre lacrimi).

Versuri sensibile ca cele ce urmează (spicuite aproape la întâmplare) se întâlnesc pretutindeni în această carte pulsând de frumuseţe: „mă iubesc mai frumoasă moartă decât vie” (ador să fiu femeie), „jupuiam moartea de vie/ neştiind ce să fac cu pielea ei” (îmi spuneam în gând), „trăiesc printre îngeri şi păsări/ fără jumătăţi de măsură” (trăiesc), „mi-e dor de vremea iremediabil pierdută/ când dormeai gol” (par sau impar pur sau impur), „de prea multe ori/ ţi-am fost banul aruncat în sus şi prins în palmă” (când îţi spuneam pe nume), „îmi doresc să trecem împreună dincolo de cercul polar/ îmbrăcându-mă-n tine ca într-o blană vie de urs” (dormi).

Închei cu un alt poem deosebit această profană (şi imperfectă) încercare de adâncire în intimitatea liricii Isabelei Nicoară, Despre trup altădată fiind printre acele cărţi de poezie despre care se poate vorbi cu adevărat doar tăcând: „m-am tot lăsat ucisă de oameni/ într-o sete nebună de-a le înţelege/ dorinţa de sânge prejudecăţile esenţele/ şi nu ştiu de ce Dumnezeu mă învia de fiecare dată/ îmi poruncea să accept şi să îndur în tăcere/ dar am trăit suficient de mult cât să-nvăţ să respir/ poate să inspir faptele de mâine/ cât să le pot spune tuturor într-o limbă vie bună dimineaţa/ şi să cred asta cu tărie/ am fost mai mult decât un petec de hârtie/ pe care un înger a însemnat o durere din viaţa ta/ peste care s-a aşezat colbul dintr-o mână de stea/ nu mai ştiu dacă mama a plecat împăcată cu mine sau dacă nu/ dar o văd zilnic în copilul din mine/ într-o urmă curată de tu”.

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor