Scutește-mă Doamne de bunătatea ta,

Mă deranjează îngerii când țopăie pe acoperiș,

Că poate în căciulă îmi cade altă stea

Și îmi aprinde moșia de vise pe furiș!

Eu port tristețea lipită pe spinare,

Un semn ca să mă recunoască mama,

Căci ea, tot așteptând să mă fac mare,

Eu m-am făcut bătrân și ea nu și-a dat seama.

Vizualizări: 138

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Noiembrie 21, 2013 la 7:50pm

:))). Genială metamorfozare, în timp şi în spaţiu. Scuzaţi-mi comicăria îngerilor care ţopăie pe acoperiş...

Comentariu publicat de DUMITRU TIMERMAN pe Noiembrie 21, 2013 la 3:05pm

...mă gândeam la îngeri ca la o linişte , intraductibilă în cuvinte poetice, motiv pentru care  şi mama mea nu şi-a dat seama că m-am făcut bătrân. "Carcasa" îmbătrâneşte, dar scânteia divină din noi, dacă ştim să o aprindem sau să o menţinem mereu trează, nu va îmbătrâni şi nici moartea fizică nu o va atinge. Mai există şi morţi vii...la uşa cărora bat mereu mesegeri cu torţe în mâini pentru a reînvia scânteia acoperită de cenuşa deşertăciunii, dar din păcate foarte puţini deschid...pentru a reînvia cu adevărat. Felicitări pentru poem, pentru că are ceva nefiresc în el, care mi-a stârnit imaginaţia....

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor