Lasă-mă Doamne să trăiesc tânără sau ia-mă devreme!
Eram în apă până la brâu şi continuam să păşesc fără teamă. Aveam ochii umezi de lacrimi reci şi gura uscată de frig. Mâinile mi se învineţiseră, iar picioarele nu le mai simţeam. De undeva dintre copacii uscaţi o vulpe mă privea speriată, se gândea probabil că va avea cina asigurată în cazul în care trupul meu va ajunge la mal. Îi auzeam inima bubuind fierbinte şi îi puteam vedeam colţii ascuţiţi, dornici de a sfâşia o piele de animal. Apele norvegiene erau necruţătoare, dar mult mai blânde decât lumea în care ne aflăm. Se doreşte a afla dacă omul în esenţă e bun sau rău. Mă întreb, cine a răzbunat sângele tinerilor vărsat pe câmpul de luptă?
Să trăieşti nebun, obsedat de viaţă, cu pasiunea unui zeu înţelept, să mori pentru o bucată de pământ care oricum nu îţi aparţine, să mori pentru credinţă, pentru o entitate de care doar ai auzit, despre care nu ştii absolut nimic, asta mi se pare de-adreptul imposibil mie. Cum poţi asocia tinereţea şi puritatea, cu sângele învolburat în vene, pielea unindu-se cu sabia şi pornind la război cu inima plină de dorinţă şi teama bine ascunsă? Câte mame şi-au plâns fiii, câte neveste tinere, cu copiii nenăscuţi şi-au aşteptat bărbaţii să se întoarcă, câţi taţi şi-au îmbrăţişat fiii pe câmpul de luptă, apoi orbiţi de dragostea pentru patrie au pornit curajoşi spre moarte! Câte suflete tinere aruncate pentru nepăsarea actuală!
Maxilarul îmi tremura incontrolabil, la fel ca şi restul corpului. Eram mai mult ca sigur la o distanţă inevitabil de mică faţă de o posibilă hipotermie. Indicat ar fi fost să mă întorc, să fug acasă şi să mă îmbrac gros, rugându-mă să mă vindec. Dar îmi promisesem să nu depăşesc optsprezece. Era a optsprezecea aniversare a mea şi o vreme tristă. Trăisem tânără, frumos şi destul de repede. Colindasem toate plaiurile Norvegiei şi mă îndrăgostisem de un poet care, în urmă cu un an, la aceeaşi vârstă ca şi mine se sinucise după ce scrisese cu propiul sânge pe peretele camerei de hotel unde se afla: ‚Ecoul unei morţi premature mă înspăimântă mai mult decât moartea propriu- zisă, dar cea dintâi e mai pură şi mai dorită. Eu nu mor pentru păcatele mele, ci în cinstea vieţii pe care am trăit-o tumultuos şi sigur’. Timp de şapte luni mă plimbasem printre sentimentele lui imaginare şi suferinţa înnăscută, după care, într-o seară m-a sărutat pe frunte şi a plecat. Mi-a spus că nu am nimic de pierdut, căci nici chiar eu nu sunt eu, că am tot dreptul din lume să greşesc şi să fac toate lucrurile bune, interzise. N-am înţeles prea multe atunci. Peste trei zile aveam să aflu mesajul.
Nu mai simţeam nici o parte din trupul acela îngheţat. Ştiam că nu am suficienta putere nici pentru a face un pas înainte sau înapoi. Era prea târziu pentru mine şi dacă înainte avusesem parte de un intens sentiment de hotărâre, acum eram cuprinsă de o puternică şi zdrobitoare indecizie.
Când le-am spus a lor mei planul, m-au considerat nebuna şi m-au îndemnat să renunţ la citit, cum că aş fi îndoctrinată de secte comuniste. Nu i-am luat în seamă, ei nu pricepeau că viaţa nu se rezumă doar la banalul ciclu: te naşti, înveţi, munceşti, te casătoreşti, ai copii, îmbătrâneşti, mori. Eu aveam altceva în cap. Voiam să rămân veşnic tânără, dar pentru că aşa ceva e momentan imposibil, la fel ca El, trebuia să aleg singura soluţie existentă: moartea. Orice final e un nou început, orice ce eşec un fost adevăr, orice dorinţă o teamă bine ascunsă.
Am închis ochii şi m-am lăsat pe spate, ca un buştean îngheţat, în imposibilitatea de a mai dispune de flexibilitate. Eram un cadavru încă viu. Şi nu ştiu cum se întâmplă că unele suflete nu vor, ori poate nu reuşesc a se despărţi de trup. Simţeam firavele raze de soare străduindu-se a-şi face loc printre norii denşi, mângâindu-mi uşor pielea pleoapelor. Aveam buzele între-deschise şi am simţit apa udându-le şi inunându-mi gura. Am deschis brusc ochii, alarmată, dar tot ce puteam vedea era doar albastru, negru şi un frig de nedescris. Ceva mă trăgea adânc spre fundul lacului. O lumină verde-albastră izvora din braţele palide şi extrem de lungi ale unei meduze. Avea ochi umani şi mă privea, cu retina-i lăptoasă, ca pe un dar de mult aşteptat. Mă zbăteam să ies la suprafaţă, căci apa rece îmi dăuna mai mult decât dacă ar fi fost la o temperatură normală. Eram în capcana ei acum, alge verzi şi uscate îmi împăienjeneau vederea şi înconjurându-mă mă luau cu ele în jos. Încheieturile picioarelor erau în ghearele meduzei, iar pielea-mi fragilă începu a sângera şi vedeam bestia cum se linge pe buze, satisfăcută de dulceaţa sângelui. Nu simţeam durere fizică, ci interioară. Şi uite ce patetic începea veşnicia mea tânără, în braţele violente ale unei înfometate vieţuitoare marine!
Lumea se va sfârşi acolo de unde a început, în adâncul mărilor şi oceanelor, între beznă şi lumină, spre vidul existenţial.

Vizualizări: 333

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe pe Noiembrie 12, 2011 la 8:54pm

Totuşi există un sens al înaintării, un rost. Vei vedea că la fiecare pas făcut viaţa vine în întâmpinarea ta, cu frumuseţile şi dihoniile ei, că la capăt de drum te trezeşti devenit om. Apoi o iei iară din loc. Acel simţământ de fericire că te-ai făcut om a trecut cum trec toate fericirile. Şi fericirile te fac veşnic tânăr. Cu apreciere.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor