(Scriu toate acestea ca şi cum aş vorbi singură

Şi nici măcar nu îmi pasă ; oricum,

demult nu mai râd de cei ce vorbesc singuri pe drum.)

 

Să ne amintim? Ne-au minţit, acum ştim foarte bine, şi eu şi tu. 

 I-am privit lung, în tăcere, apoi câţiva dintre noi am făcut paşi înapoi şi-am ieşit din rând.

 

 Da, eram odată toţi împreună. Atunci ne-au spus că ne-au fost rezervate oraşe exotice, plaje de vis. Umpluserăm  peronul, aşteptam trenurile promise.

 Nu înţelegeam de ce au, toate, întârziere.

Un pribeag obosit ne-a șoptit că trenurile nu vin şi noaptea nu trece fiindcă pentru noi timpu-a murit.

 

 Ieri, azi... nu mai contează, tot noapte ;  noi, tot într-o sală de aşteptare care se dilată mereu.

 Şi parcă-am orbit.

 Tu vezi ? îl întreb.

 Ochii lui străbat întunericul şi-mi spune că nu foarte departe, pe maidanele copilăriei, cresc în rostul lor vechi şi bine ştiut păpădiile, muşeţelul, urzica... Nici un război acolo, cerul e la fel de senin ca odată.

 Eu simt sălbăticiuni adulmecându-şi urmele, frica.

 

  

 În timp ce voi visaţi binele, s-au furat şinele, hohoteşte-un nebun iar supraveghetorii îi pun cu grijă, foarte strâns, fularul la gură. Furtuna sparge-o ferestră. De-afară năvăleşte un frig de ne împietreşte iluzia.  Ne-nghesuim, asptupăm gura lacomă care ne soarbe căldura cu ziare în care aplaudam ieri victoria.

 Printre noi trece un bătrân fără expresie şi dă cu mătura,  dă cu mătura.

 

 

 Acum sunt sora amară-a pribeagului.

Ahhh, spatele meu sprijinind cu încăpățânare uşa…

Lângă umărul meu, umărul lui ţine o grindă. Facem cu schimbul,  vin alţi şi ne iau locul.

 Noi întindem masa cu apă şi pâine. El pune alături firmituri de speranţă.

Mestecăm încet, să mai fie şi mâine.

 

 De dragul maidanului cu păpădii, nu-i spun că-n triaj trenurile au devenit abatoare.

 Uite cum ne stau, spânzurate, toate păpuşile copilăriei! Sunt urme mari, de fiare nemaivăzute, pe scândurile acoperite de rumeguș. Acesta curge, ca sângele, din burta ursuleţilor noştri de pluş...

Cine ne-a furat bucuriile ?

Cine ne-a fugărit visele ?

Unde e cântecul,  joaca, privirea senină trecând, dintr-o zi în alta, tot mai departe?

 

 Câteodată deschidem uşa, fugim să ne-amestecăm printre ceilalţi.

 De pe partea cealaltă-a peronului,  ceva din aer ne izbeşte, ne ţine în loc.

Câţiva reuşesc să străbată. Cei care ajung dincolo trimit ilustrate frumoase, cât mai au aici o mamă, un tată;  dar pe partea această a peronului, de parcă am fi tot copii, e mereu lângă noi doamna învățătoare.

Ea are mereu zâmbetul acela care înseamnă disciplină şi ordine.  Ne strigă fără catalog, ne ştie şi cu ochii închişi. Si iată şi numele tău, şi iată şi numele meu !

 Aţi învățat lecţia, copii, știți că nu vă puteţi ascunde de frigul de-afară ?

 Râde… şi râde și părul ei cânepiu ca o mătură.

 

Nu îi vorbim.

Tu urmărești, cu mare atenţie fire, fire...

 Ştii formula prin care se desfac firele, de iţe. Ochii tăi privesc cu luciu de sabie macedoneană, ghemul din care doamna învăţătoare împleteşte fulare de pus strâns la gură.

Apoi te intorci să-i spui celui orbit de noapte: nu fii singur ! Un umăr, o mână, un cuvânt… şi îţi poţi imagina că se-apropie dimineața.

  Aici, dacă eşti singur, pleci cu un tren care vine doar pentru tine. Nici nu mai eşti tu, când plătesc alţii drumul.  

 

 Închid ochii şi doar astfel văd zorii, ceasul când se desprinde, în culori de cenuşă şi sânge, ziua de noapte; ceasul când îmi şoptesc Crezul:

 cred în puterea vindecătoarea a somnului,

 cred în Lumina dătătoare de Viaţă, 

 cred în cel care ridică hotărât mânile şi strigă fiarelor nopţii : atât !

 

 Ştiţi, acum, că nu avem nevoie de plaje exotice, oraşe de vis ? 

 Ne sunt de ajuns orăşelele de provincie unde entuziasmul zburdă pe biciclete, râsetele colorează tramvaiele iar cea mai superbă reclamă e zâmbetul tău, când ne întâlnim.

 Nu, nu avem nevoie de costume armani, rochii de bal ; ţinuta casual nu plânge când o şifonăm în cea mai fierbinte îmbrăţişare iar salopetelor, dragii mei, salopetelor pur şi simplu le înfloresc garoafe la piept !

 

 Poemul acesta l-am început într-o noapte de iarnă.

Acum pare că se luminează de zi... Oricum, primăvara este aproape.

 Dar ascultă-mă bine, prietene, suntem tot în sala de aşteptare; pereţii se năruie, cârtiţele sapă mereu... 

 Tu ridică ochii odată! Ai să vezi trepetele: sunt din spinări lunecoase de jivine; blană şi solzi care-şi sâsâie foamea şi ura. 

 Dar urcă, te vor sprijini umerii celor care,  în locurile  în care le cresc îngerilor aripi, au cuie.

Urcă, prietene, spre lumină, întinde mâinile deasupra ruinelor şi strigă oricui care mai este aici, cuvântul de ordine :

 CONSTRUIEŞTE! 


Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Liliana Anton pe Februarie 18, 2011 la 8:55pm

Ştiţi, acum, că nu avem nevoie de plaje exotice, oraşe de vis ? 

 Ne sunt de ajuns orăşelele de provincie unde entuziasmul zburdă pe biciclete, râsetele colorează tramvaiele iar cea mai superbă reclamă e zâmbetul, când ne întâlnim.

 

Suzana, Eduard, va multumesc :)

Comentariu publicat de Liliana Anton pe Februarie 4, 2011 la 10:34pm

 Sânziana Batişte, mi-aţi înţeles perfect textul (poem, prozo-poem...nu ştiu nici eu ce este!). Regret, bineînțeles, că "tabloul" are nuanțe deprimante; aş fi preferat câteva tuşe de roz, însă nu ar fi fost adevărate... Dar eu sunt optimistă. 

Prezenţa dvs. aici e o plăcută surpriză!   :)

Vă mulţumesc !

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Februarie 3, 2011 la 10:45pm

"Viaţa pe un peron"... mi-a venit în minte citind primele rânduri ale poemului...
Dar în viziunea d-voastră, noi, toţi, amăgiţii doctrinelor şi ai regimurilor, cei ce "umpluserăm peronul, aşteptam  trenurile promise", suntem într-o sală de aşteptare care "se dilată mereu"şi ai cărei pereţi şi ale cărei grinzi trebuie sprijinite cu trupurile, ca să nu se năruie...
.
Fără bucurii, fără vise, cu spaima de frigul de-afară, astupând fereastra spartă "cu ziare în care aplaudam ieri victoria". Dezorientaţi asemeni unor copii, încă ne temem de "doamna învăţătoare" - Viaţa, înfăţişată sub chipul unei Moire, care ne înspăimântă cu "frigul de-afară", pentru a nu mai tânji la cele "de pe partea cealaltă a peronului"... Şi care "împleteşte fulare de pus strâns la gură"...

Aţi redat cu talent această viziune sumbră, dar poemul d-voastră se împlineşte frumos cu îndemnul de reîntoarcere spre bucuriile simple ale vieţii, cu apelul la solidaritate umană, la regăsirea singurei soluţii salvatoare: "CONSTRUIEŞTE!"

Îmi place poemul pentru viziunea originală, pentru expresivitatea imaginilor, pentru un anume ritm al lui, realizat prin schimbări de amplitudine la nivelul frazării şi prin rima discret plasată pe alocuri.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor