Primul roman latin, Satyricon-ul (din care s-au păstrat numai 141 de capitole) însumează caracteristicile a ceea ce am denumit mai înainte roman al condiţiei umane. Acest roman a fost scris în timpul domniei lui Nero, perioadă care reprezentă cea mai tensionată şi mai bogată în semnificaţii secvenţă a secolului. El prezintă atmosfera particulară a acestei epoci, pune în discuţie unele probleme literare care o pasionau şi utilizează ca sistem de referinţă moravurile specifice domniei acestui împărat. Eliminarea reziduurilor de viaţă şi structura socială mai veche, evoluţia sinuoasă a economiei, afirmarea ostentativă a unui absolutism imperial oarecum utopic, necruţător cu vechile valori sociale, conferă un dramatism intens şi foarte complex existenţei oamenilor.
În textul conservat se pot distinge trei mari episoade: Aventurile lui Encolpius, Cena Trimalchionis şi Aventurile lui Eumolpus. În prima parte a textului îl întâlnim pe tânărul intelectual Encolpius (acesta fiind şi naratorul) în postura de student ocazie care reprobă ruperea retoricii de viaţa reală şi decadenţa culturii.În continuare codul şi coordonatele naraţiei se schimbă brusc urmând o serie de aventuri ale lui Encolpius şi ale colegului său Ascyltos. Encolpius narează apoi banchetul lui Trimalchio, descrie casa acestuia, obiceiurile ei extravagante şi ridicole, meserii, feluritele feluri de mâncare şi diversele întâmplări ce au loc în timpul cinei, nota definitorie a banchetului organizat de Trimalchio fiind prostul gust. De altfel gazda sfârşeşte prin a se îmbăta, povesteşte cum a făcut carieră şi îşi face funerariile încă din viaţă. Profitând de gălăgie Encolpius şi prietenii fug la un han.În ultima parte a romanului Encolpius se împrieteneşte cu bătrânul poet rătăcitor Eumolpus, un maniac al versificării. Pentru a scăpa de urmărirea lui Ascyltos, Encolpius şi Giton se îmbarcă pe un vas unde, după o cruntă răfuială cu Lichas şi Triphaene vechi duşmani pe care îi întâlnesc din întâmplare, naufragiază şi ajung în Crotona. Aici profită de lăcomia locuitorilor, toţi nişte vânători de testamente. Encolpius ia numele de Polyaenos, se dă drept mare bogătaş fără urmaşi iar ceilalţi trec drept sclavii săi. Romanul se întrerupe brusc cu stabilirea testamentului fictiv al lui Eumolpus care îşi lasă averea celor dispuşi să-i mănânce cadavrul.
Petronius foloseşte aşadar episoadele clişee ale romanului grec: călătorii pe mare mascate de furtuni, întâlniri neprevăzute, recunoaşteri, scene de gelozie, dispute între hoţi. Din această colecţie a tiparelor romaneştilor lipseşte numai atacul piraţilor. Personajele lui Petronius au fost calificate de către unii cercetători drept antieroi, fiind socotite intenţionat contrapuse eroilor sentimentali ai romanului helen. Intenţia de a parodia, de a contesta comic industria romanului grec serios este evidentă, Petronius porneşte de la romanul grec dar totodată îl persiflează.
În romanul lui Petronius întâlnim un fel de desacralizare a miturilor şi a credinţelor faţă de zei. Religiozitatea lipseşte, personajele fiind adepte ale eticii epicureice. De altfel într-un pasaj romancierul atribuie poetului Eumolpus notaţia „că Epicur este negreşit un om divin”(1). Eumolpus respinge ideea transmigrării sufletului şi a dezvoltării ciclice a universului. Tot el derivă din optica materialistă preconizarea trăirii integrale a prezentului concret: „eu am trăit totdeauna şi în orice loc ca şi cum mi-aş petrece cea din urmă zi dintr-o viaţă care n-ar mai reveni niciodată" (2).
Această frază defineşte un stil de existenţă, întreg romanul semnificând trăirea directă, concretă în viziunea imanentistă întrebările referitoare la condiţia umană îşi găsesc răspunsul numai în mediul lucrurilor şi relaţiilor în care personajele îşi caută un loc. Stilul de viaţă carnal şi totodată umoristic pe care îl adoptă eroii lui Petronius poate duce la un eşec. Astăzi nu cunoaştem cum se sfârşea Satyricon-ul, dacă finalul romanului era unul fericit sau tragic însă itinerariul lui Encolpius se desfăşoară într-un mediu aproape damnat fiind supus inevitabil eşecului. Este vorba despre un eşec ce se acumulează treptat şi care conduce la degradarea potenţată a personajului, degradare provocată de chiar stilul se viaţă adoptat de erou. Satyricon-ul ilustrează criza eposului în cadrul căreia eroii îşi pun întrebări, la care nu cunosc răspunsul şi îşi problematizează căutările, adesea ambigue. Chiar faptul că toate personajele se convertesc în antieroi ilustrează pesimismul autorului. Acest pesimism nu are însă o valoare tragică pentru eroi deoarece aceştia nu consideră experienţele lor ce fiind tragice, ci le iau ca atare, fără a se lamenta în vreun fel. Chiar maniera în care sunt narate este una comică şi parodică iar toate căutările personajelor eşuează în râs, în umor, astfel rezolvându-se toate tirbulaţiile lor.
In Evoluţia romanului antic Eugen Cizek rezumă în felul următor caracterul Satyricon-ului de roman al condiţiei umane: „De aceea noi considerăm că infrastructura romanului rezidă (…) tocmai în căutarea acestui cod de existenţă, pe măsura cunoaşterii lumii materiale, a plăcerilor simple, chiar dacă urmate de consecinţe supărătoare, a râsului captivant. Personajele lui Petronius şi mai ales Encolpius colindă frenetic lumea, îşi caută un stil de viaţă, se desfată şi suferă tocmai pentru că urmăresc - şi cu aprobarea autorului – trăirea intensă, imanentistă a clipei de faţă. Această trăire este recomandată de Petronius nu în virtutea unei indiferenţe nonşalante, străină oricărei reflecţii de profunzime, ci tocmai ca o filozofie autentică, tulburător şi dramatic adoptată înainte de a-şi arăta suprafaţa exterioară deliberat surâzătoare.”(3)
Pe parcursul romanului Enccolpius apare ca un adevărat personaj picaresc, primul din literatura universală. El apare succesiv ca student, aventurier fără ţintă şi pseudosclav iar din aluziile la unele fragmente pierdute rezultă că el fusese şi preot al Cybelei, deci cerşetor, hoţ mărunt şi chiar ucigaş, gladiator etc. Romanul lui Petronius conţine elemente de Bildungsroman, de roman al uceniciei unui personaj. Satyricon-ul schiţează astfel istoricul „degringoladei sociale şi al capacităţii de rezistenţă morală a lui Encolpius”(4). El nu se prezintă iniţial mai bun, mai virtuos dar ca discipol al lui Agamemnon, Encolpuis beneficiază de o condiţie socială oarecum mai puţin deplorabilă decât ulterior. Orgoliul şi inventivitatea sa ajung să se destrame printre eşecurile succesive, care culminează cu înfrângeri erotice catastrofale. Din aceeaşi categorie tipologică fac parte şi prietenii săi Ascyltos, Giton şi Eumolpus. Chiar numele îi caracterizează căci ele comportă aluzii la relaţiile lor sexuale şi la viaţa parazitară: „ascylton”, neobositul (în cele ale dragostei), gheiton, „vecinul”, de fapt „amantul”, „eumolpus”, „melodiosul”, Trimalchio (tri , triplu şi „malchio”, „prost”, „infatuat”). Personajele aparţin toate unor categorii ale lumii interlope oricum foarte pestriţe. Proaspăt îmbogăţiţi, şarlatani vicleni, dar proşti şi infatuaţi, tot felul de pungaşi, intelectuali declasaţi şi perverşi, matroane desfrânate şi preotese destrăbălate, curtezane şi proxeneţi colindă prin case elegante ca şi prin şcoli, prin taverne, hanuri, pinacoteci şi pieţe, anticipând experienţele picareşti.
Petronius a recurs în romanul său la satirele menipee şi la nuvelele mileziene dar şi la materiale şi tipare non-romaneşti, adică datorate altor specii şi genuri literare mai vechi. Romancierul însuşi pare a avertiza cititorul asupra împrumuturilor din alte genuri literare şi conotaţiile lor umoristice. Se apreciază în general că până la un punct Satyricon-ul ar fi un epos degradat. Motivul mâniei unei divinităţi descinde, desigur, din epopee. De asemenea s-a opinat că diferitele ipostaze în care apare Encolpius parodiază succesiv pe Ahile, Eenea şi Ulise. Deriziunea învăluie diverse elemente şi episoade epice. Această deriziune trebuie corelată cu gustul pentru umorul acid, cu farsa italică cu satura şi satira, cu tradiţia fescenninilor, a atellanelor şi a mimilor. Pe parcursul întregului roman apar larg uzitate tipare mileziene precum naraţia la persoana întâi (Ich-Erzăhlung) localizarea geografică precisă, şiretenia unor personaje, tema dragostei efebice, mediul citadin şi totodată cotidian în care se desfăşoară intriga. În acelaşi timp, Petronius a recurs şi la matricole unor povestiri de călătorie, mai ales greceşti. Naraţiunea la persoana întâi ar putea descinde şi din povestirile de călătorie. De fapt tema călătoriei în Italia Meridională asigură unitatea discursului romanesc. Personajele Satyricon-ului se deplasează neîncetat în spaţiu şi manifestă reacţii de călători.
După cum remarcă Paul Veyne stupefiacţia încărcată de Encolpius faţă de cele văzute în locuinţa lui Trimalchio aminteşte de mirarea călătorului aflat în mijlocul unui peisaj insolit, pe care îl ignorase până atunci. După exemplul povestirilor de călătorie, fiecare loc geografic din roman dobândeşte o valoare fizionomică, relevă o calitate morală sau un prodigiu. Crotona este închipuită ca o capitală a cupidităţii.
Aşadar motivul călătoriei este nelipsit din acest roman în care „căutarea pe parcursul unui itinerariu aventuros este însuşi modul de viaţă al eroilor din Satyricon”. Petronius creează o lume romanească specifică epocii sale, o ţară a romanului latin care va fi continuat de către Apuleius în Metamorfoze.
Descoperirea în secolul al XV-lea a manuscrisului banchetului dat de Trimaalchio a impulsionat interesul faţă de Satyricon, care a ajuns repede o operă literară iubită de mondeni, în secolul al XVII-lea apărând chiar multe imitări ale romanului dintre care celebrul fals al ofiţerului Nodot a înşelat o vreme chiar pe unii savanţi. Acest manuscris ne relavă aspecte literare, filozofice şi etice demne de luat în seamă. La un moment dat, povestitorul Encolpius întreabă în timpul ospăţului pe vecinul său cine este femeia care aleargă în sus şi în jos prin sală. I se răspunde că este soţia lui Trimalchio, se numeşte Fortunata şi este o femeie care măsoară banii cu baniţa. Aspectul referitor la avere face obiectul unui paralelism între ceea ce posedă Fortunata în prezent, ca soţie a lui Crimalchio şi faptul că în trecut aceasta era săracă. Comeseanul lui Encolbius descrie nu numai pe Fortunata, pe Trimalchio şi pe tovarăşii lor de masă, ci în acelaşi timp se descrie şi pe sine. Convingerea sa este aceea că bogăţia este bunul cel mai de preţ, cu cât ai mai mult cu atât e mai bine (tanta est animi beatitudo), că valoarea vieţii se măsoară prin faptul de a dobândi mărfuri de cea mai bună calitate, şi de a te bucura de ele şi că fiecare om procedează în consecinţă, urmârind propriul său avantaj material. Întocmai ca la Homer se revarsă şi aici o lumină limpede, uniformă, asupra oamenilor şi obiectelor despre care personajul nostru vorbeşte; el are ca şi Homer destul răgaz ca să ne dea o formulare deplină; ceea ce spune este clar şi fără echivoc, nescăpându-i nimic.
Diferit însă de felul de a se exprima al lui Homer, este faptul că formularea este cu totul subiectivă. Petronius nu spune: lucrul acesta este aşa, ci lasă un eu, care nu este identic nici cu el, nici cu povestitorul fictiv Encolpius, să-şi îndrepte reflectorul privirii sale asupra societăţii din jurul mesei – un procedeu de perspectivă ingenios, un fel de dublă refelctare, care în literatura antică ce ni s-a păstrat este, nu îndrăznim să spunem unic, dar în orice caz, foarte rar.(5) Forma exterioară a acestui procedeu de perspectivă nu este nouă pentru că în toată literatura antică, personajele vorbesc despre întâmplările şi impresiile lor. Dar aceasta este fie numai o expoziţiune absolut obectivă, ca în cele povestite de Ulise când era oaspete al feacilor sau de Enea la curtea Didonei, fie este vorba de atitudinea unui personaj faţă de oameni ori faţă de un fapt care i se întâmplă tocmai atunci în cadrul unei acţiuni şi unde deci, elementul subiectiv este inevitabil şi cu totul natural.
În fragmentul din opera lui Petronius la care am făcut referire este vorba însă de cel mai acerb subiectivism, accentuat în plus prin limbajul individual pe de o parte, şi de o intenţie obiectivă pe de altă parte. Pentru comeseanul nostru, lumea se găseşte într-o continuă mişcare, nimic nu este sigur ci în primul rând bunăstarea şi poziţia socială sunt extrem de instabile. Se ştie că problema oscilaţiei norocului ocupă în genere un loc important în literatura antică şi că etica filozofică se bazează în mare măsură pe ea. Ea apare fie în tragedie ca destin oribil şi unic, fie în comedie ca rezultata al coincidenţei cu totul extraordinare a unor întâmplări. Predominantă este în opera lui Petronius concepţia practic-terestră asupra nestatorniciei destinului.
Ospăţul este o lucrare cu caracter exclusiv comic. Atât personajele, care apar izolat aici, cât şi compoziţia, trăsăturile întregului, sunt conştient şi unitar prezentate în stilul cel mai trivial, atât în ceea ce priveşte expresia lor verbală, cât şi modul în care sunt tratate; şi de aici dervă în mod necesar faptul că tot ce e problematic, din punct de vedere psihologic sau sociologic, ar trebui lăsat la o parte, căci ar distruge stilul printr-o operă prea mare.
Gândindu-ne la autorii realişti din secolul al XIX-lea, la Balzac sau Flaubert, la Tolstoi sau Dostoievski, putem face similitudini. Totuşi bătrânul Grandet în Eugenie Grandet sau Feodor Pavlovici Karamazov, nu sunt simple caricaturi ca Trimalchio, ci o realitate îngrozitoare, care trebuie luată foarte în serios, indivizi amestecaţi în conflicte tragice, ba chiar ei înşişi tragici, deşi sunt în acelaşi timp şi groteşti.
În ultimele două secole scriitori ca Pierre Luis, James Joyce, Marcel Proust şi Scott Fitzgerald au intrat în complexe relaţii de interdiscursivitate cu textul Satyricon-ului. Absurdul pe plan lingvistic, mânuirea abilă a construcţiilor discursului îl consacră pe Petronius drept precursor nu numai al lui Proust ci şi al altor autori ca Eugen Ionescu, Dos Passos, Beckett.


(1) Petronius,104: „Epicurum esse hominem divinum”
(2) op. cit., p. 99: „ego sic semper et ubique vixi, ut ultimam quamque lucem tanquam non redituram consumerem”
(3) Eugen Cizek, Evoluţia romanului antic, p. 119
(4)op.cit., p. 121
(5) Erich Auerbach, „Mimesis – reprezentarea realităţii în literatura occidentală”, cap. II, „Fortunata”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, Traducere de Ion Negoiţescu, pag. 29

Vizualizări: 12934

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor