SCRÂNTIŢII...

 

              De la început, trebuie să spunem că domnul Gulie nu era  unul   de-al nostru. Sigur, acest „de la început” are o poveste pe care n-o vom spune aici. Este destul să vă amintesc, că domnul Gulie este ultimul dintre fraţii Gulie, „celebrii fraţi Gulie”, care au făcut istorie de hoţi adevăraţi în zona aceasta de câmpie...

               Numai dacă îţi venea în gând,  numele Gulie, si mai erai şi  „un pic de hoţ”, disperarea ţi se cuibărea în suflet şi frica de moarte te strângea de gât şi de inimă.

              Marea şi sălbatica pădure a Redei, întunecata pădure a Eforiei,  erau „stăpânite” de fraţii Gulie. Iarbă, lemene, frunze, mărăcini, goaze, şerpi, păsări de tot soiul, iepuri, râşi, veveriţe, cerbi şi căprioare, mistreţi, oi şi capre fugite de prin satele vecine,  râmele din pământul veşnic umbrit, tot ce mişcă, tot ce se leaagănă, absolut tot ce aparţine pădurilor a fost stăpânit de celebrii fraţi Gulie.

                Se spune că „nevoiaşii” nu prea aveau de ce să se teamă. Nimic însă, nu se ştie sigur, pentru că, Mnete-nevoiaşul s-a dus la furat lemne, în Capul Pădurii din Redea şi nu s-a mai întors. Este adevărat că nenea  Menete era un mare nevoiaş, dar şi un imens puturos, ori este ştiut că fraţii Gulie, dincolo de spiritul lor profund religios şi de ajutorare a semenilor,  doreau la fel de scrupulos, obsesiv chiar, scoaterea puturoşilor din sat, din  ţară din întreaga lume.! De la ei ne-a şi rămas expresia :”Decât un puturos în sat, mai bine doi hoţi la temniţă”! Gândite şi răzgândite, aceste vorbe ne-au adus, la vremea lor, necazuri şi bucurii de moment.    

           Să revenim însă la Gulie al nostru.

           Mai întâi, nu ne plăcea cum ne priveşte. Deşi era săracul-săracilor, zdrenţărosul-zdrenţăroşilor, că apropae toate ţoalele lui erau făcute mai mult din petice decât din pânză de cânepă, ne zâmbea cu toată faţa aea de om necăjit şi ne răspundea la „bună-ziua” cu cel mai răstit „Doamne- ajută” din câte am auzit vreodată. Dacă  se oprea o clipă locului, o făcea numai pentru a ne privi de undeva de sus, de sus de tot, ca pe nişte supuşi ai lui, ca pe nişte slugi demne de milă. Spunea sec:” O să vină ea şi vremea mea... O să vină americanii, ruşii se vor duce dracului în stepele lor, şi voi, voi ăştia prăpădiţi care v-aţi aliat cu ei, o să muriţi de frică şi de ruşine”!

              Nu-l asculta nimeni. Toţi ştiam  că spune tâmpenii, că americanii nu vor mai veni prin satul nostru niciodată, iar povestea cu ruşii n-avea cum să ne mai intereseze, din moment ce, aşa cum deja se ştie,  le eram , la a treia generaţie,  supuşii-supuşilor...

            În al doilea rând,  domnul Gulie s-a însurat cu Floarea lui Măcău, adică, aşa cum ştia tot satul, cu muta-muţilor, cu proasta-proastelor, o „deocheată” despre care se spune că s-ar fi iubit într-o singură noapte cu tot detaşamentul de jandarmi veniţi să păzească Combinatul din apropiere, motiv   pentru care, niciun flăcău din satul nostru n-a vrut s-o mai ia de nevastă ...

            Este adevărat că femeie mai frumoasă ca Floarea lui Măcău, nimeni, niciodată n-a mai văzut! Dacă reuşea să nu dechidă gura, aveai impresia că te găseşti în faţa Maicii Domnului!

           În al treilea rând,  domnul Gulie şi-a făcut casa, adică o tindă şi o odaie cu cerdac, între Lacul porcului şi Vălceaua adâncă, adică, între o băltoacă împuţită , şi o gârlă uşor inundabilă! Nu aveai cum să ajungi la ea pe timp ploios, pe timpul iernii, ori, doamne fereşte, pe timp de noapte... Întrebat de domnul Măcău, socrul domnului Gulie, de ce  şi-a aşezat casa între două ape ciudate, domnul Gulie a răspuns râzând: „să nu fiu, bă, tată socrule,  călcat de hoţi, de proşti şi de bolşevici”.

            După câte am aflat, domnul Măcău şi-a făcut cruce, şi-a scuipat în sân şi niciodată n-a mai trecut pe la casa domnului Gulie.             

            Cei treisprezece copii ai domnului Gulie au profitat de aşezarea aceasta specială şi, aşa cum era de aşteptat, au  întors spatele lumii noastre, adică , nu s-au dus la munca din ceape şi nici nu s-au dus la vreo fabrică de la oraş. Unde munceau şi mai ales ce munceau, nimeni n-a aflat niciodată.La şcoală însă fraţii Gulie ne-a pus capac la toţi.  Toate premiile, toate concursurile organizate în sistemul şcolar al timpului  au fost  câştigate numai şi numai de fraţii Gulie. „Bă, proştii lumii, zicea râzând domnul Gulie, eu din copiii mei am să fac nişte domni, nu ca voi, slugi la hoţi şi milogi la proşti! Pentru mine, bă, lumea este altfel construită de Dumnezeu. O să vină o vreme când voi, voi ăştia care vă credeţi bogaţi pentru că aveţi o bicicletă şi trei saci de porumb în plus faţă de mine, o să muriţi de foame, bă, şi eu, eu cu copiii mei o să moştenesc averi, palate, lumea toată dacă vreau”!

             Aşa vorbea domnul Gulie cu toţi oameni din sat şi la fel se lăuda şi doamna, frumoasa doamnă Floarea, distinsa lui soţie şi „mamă eroină pentru naşterea mai multor copii”...

              Sigur, nimeni nu le-a dat nicio importanţă. Chiar dacă învăţau tot ce scria prin cărţile timpului, chiar dacă erau câştigătorii tuturor concursurilor organizate la nivel comunal, raional şi ceva mai târziu,  judeţean, organele statului, adică primăria, miliţia, preşedintele ceapeului şi toţi cei chemaţi să asigure „fericirea omului nou”, nu şi-au dat mâna cu familia Gulie.

                Domnul primar Belete a lansat o vorbă pe care şi noi am preluat-o ca pe un adevăr fundamental. „Bă, fraţilor, asta este o familie de „scrântiţi”, n-au nimic cu lumea noastră, n-au nimic cu nimeni! Să ne facem că nu există şi să ne vedem de ale noastre”.

                Aşa am şi făcut.

                Tot satul i-a lăsat în pace pe „scrântiţi” şi indiferent ce vorbe mai spunea domnul Gulie, evident vorbe grele la adresa lumii noastre, ne făceam că nu le auzim.

 Numai domnul perceptor Boboacă, trecea lunar pe la casa „scrântiţilor” cu „ajutorul de stat pentru copii”! El şi numai el ne mai spunea câte-ceva din familia domnului Gulie! De la domnul Boboacă aflam de pildă că în această ciudată familie nimeni nu plânge niciodată, nimeni nu înjură, nu sare la ceartă, nu vorbeşte pe nimeni de rău. „ Bă fraţii mei, aşa pace ca la ăştia n-am văzut la nimeni. Fericire ca la ăştia n-am văzut în nicio casă prin care intru. N-au  nimic, zdreanţă pe zdreanţă, petic pe petic, de unde mama dracului or fi având atâta curaj şi atâta minte sărăciturile astea, măi, fraţii mei”?

               Nimeni n-a dat un răspuns la astfel de întrebări.

               Vorbele perceptorului ne făcea numai să ridicăm din umeri şi să ne facem cruce ca-n faţa unei minuni, alteori ne cădeau greu la inimă şi  aveau darul să ne încarce cu  un fel de invidie personală pentru felul în care lumea acestei familii trăia alături de lumea noastră! Numai vorbele domnului primar Belete, cum că toţi ai lui Gulie sunt „nişte scrântiţi”, ne-au dat un fel de consolare , astfel că, şii noi, ăştilalţi, i-am crezut uşor atinşi la cerebel pe toţi cei din familia Gulie  şi i-am lăsat în plata domnului.

                Sunt convins că la fel ne-a crezut şi domnul Gulie pe noi, pe toţi, şi atunci, ştiţi cum se spune, fiecare trăieşte cum poate,  cu părerile şi cu păcatele sale...

                A venit însă Revoluţia şi dintr-o dată, lumea, toată lumea s-a schimbat.  Familia domnului Gulie a dispărut fără urmă.

 Tot felul de zvonuri, care mai de care mai ciudate, veneau din când în când să ne răscolească amintirile despre această familie, dar lumea noastră intrase deja într-o altă preocupare şi numeni nu mai avea chef să piardă timpul, cu păreri, despre familia domnului Gulie.

Săracii-săracilor, zdreanţă pe zdreanţă şi petic pe petic, pe cine mai interesează într-o lume ca a noastră?

                De câteva zile însă, în satul şi comuna noastră este fierbere mare.

                Nici la Revoluţie nu a fost atâta nebunie!

                După fix douăzeci de ani, s-a aflat cu precizie că familia Gulie va reveni în sat. Deja, în faţa Primăriei, s-au oprit de ieri, cinci camioane acoperite cu prelate şi opt autospeciale inscripţionate în limba engleză.

Din gură în gură, din curte în curte, toţi am aflat că familia Gulie a venit cu ajutoare pentru noi, cu mâncăruri alese pentru copiii noştri şi cu tot felul de cadouri pentru autorităţile locale.Ce i-o fi apucat? De unde, şi de ce, atâta mărinimie?

              Domnul Belete , veşnicul nostru primar, pe cât de prost sub comunişti pe atât de „bun” sub capitalişti, aleargă dintr-o parte în alta a satului, dă ordine, face şi desface tot felul de „comitete de primire şi de salut”, pare fericit, pare supărat, pare adânc preocupat de soarta comunei, de viitorul spre care tocmai păşim.Vrea să ştie exact cine sunt noii Gulie, ce au de gând, ce vor să facă pe aici, unde vor să se stabilească, ce se ascunde în camioanele alea enigmatice, de unde au banii, ce fel de acte de caritate sunt dispuşi să facă şi mai ales, cum vor înţelege ei  membrii  familiei Gulie, nevoile comunei noastre şi, evident, ale primarului.

               Vorbele domnului primar Belete sunt clare, precise, fără ocolişuri:  „Bă, fraţilor, ăştia sunt plini de bani, dracu ştie ce au învârtit ei prin lume, noi suntem mai săraci de cum  ne-au lăsat acum douăzeci de ani comuniştii şi trebuie musai să le facem pe plac şi să obţinem ceva de la ei. Jucaţi-le pe inimă, faceţi tot ce vor, tot ce cer, pupaţi-i peste tot, cereţi-vă iertare, dacă este nevoie, dar să nu-i lăsăm să plece la alţii. Sunt ai noştri, au fost ai noştri şi sunt obligaţi să ne considere de-ai lor”

               Zvonuri dintre cele mai sigure, vin să ne anunţe, că fraţii Gulie ar veni din America, altele, ceva mai greu de crezut, ne spun că unul dintre copiii lui Gulie este deja multimiliardar în euro... Doamne, ce de avere! Maica Safta, la optzeci şi cinci de ani vorbeşte singură şi se închină într-una. „ Dă-mi zile, Doamne, să văz minunea. Să-mi dea şi mie, indiferent ce, numai să-mi dea”!

              În sfârşit, astăzi este ziua cea mare. Sunt aşteptaţi să soseacă de la aeroportul din apropiere însuşi domnul Gulie şi distinsa lui soţie, doamna Floarea lui Măcău . Cum vor arăta? Cum vor fi îmbrăcaţi? Ce s-o fi ales din „zdreanţă pe zdreanţă” şi „petic pe petic”?

               Domnul secretar  Pacoste, fiind cel mai informat funcţionar public al locului, ştie sigur de la surse guvernamentale, că soţii Gulie  trăiesc la Paris, într-un castel cu şapte turnuri, înconjurat de două ape stătute şi trei gârle special amenajate, să semene cu Lacul porcului şi cu Vălceaua adâncă.

Ne şopteşte domnul Pacoste cu mândria românului adevărat:”Ăştia sunt patrioţii de care ţara asta are nevoie, bă, ăştia sunt oameni adevăraţi. N-au uitat de unde au plecat, n-au uitat Lacul porcului şi nici Vălceaua adâncă, le-au refăcut acolo în Franţa, ca un semn de civilizaţie autentică.”!

              Până când şi Leana lui Fleaşcă, ştie  că doamna Floarea lui Măcău are slugi la „măreţul palat”, mănâncă numai „raţe leşeşti prăjite în ulei de măsline pe varză creaţă, beau doar zaibăr din oală de pământ special adusă din satul nostru”,  la restaurante scumpe, şi umblă numai cu maşini de lux.

               Dacă observaţi, aşa , dintr-o dată, toată lumea noastră ştie câte-ceva despre familia Gulie, toţi sunt acuma prietenii adevăraţi, buni şi credincioşi ai familiei Gulie şi nimeni n-ar spune că pe vremuri, familia asta era de fapt o familie de „scrântiţi”!

                Părintele Gae a primit cu bucurie de la domnul primar Belete, prima misiune importantă a momentului. Să ţină o cuvântare de bun-venit familiei Gulie, să ţină o slujbă de sfinţire a pământului pe care a călcat acum douăzeci de ani familia Gulie, şi să tămâie continuu drumul sau drumurile pe care vor păşi membrii acestei prestigioase familii, imediat ce vor sosi în sat.

              Atâta iubire, ataşament şi înţelegere umană, faţă de familia Gulie,  nu s-a mai văzut pe faţa pământului! Oricum, în partea aceasta de ţara nu s-a mai văzut cu siguranţă.

               Parcă nici vântul nu mai bate ca acuma trei zile , nici câinii nu mai latră aşa de nervoşi. Bibilicile doamnei Traşcă nu mai scot un piuit, raţele veşnic nemîncate ale doamnei Frosa au încetat să măcăie şi nici chiar porcii domnului Golete, care trezesc tot satul cu guiţatul lor sălbatic, nu mai scot un sughiţ...

               Numai Culae-zănatecul, prostul satului dintotdeauna, minte slabă şi fără credinţă în Dumnezeu, cum i se mai spune, râde ca nătângul de toată munca asta în credinţă a noastră şi a autorităţilor noastre locale... Printre buzele lui băloase aşezate pe ştirbitura unei guri aproape strâmbe şuieră ca un nesimţit: „Hoţilor-hoţilor-hoţilor, mama voastră de pungaşi, acuma îi pupaţi în c.. pe ai lu Gulie...acuma sunt buni, nu mai sunt scrântiţi. Hoţilor-hoţilor-hoţilor...”!

             Domnul primar Belete, domnul Pacoste, secretarul  Consiliului local, domnul director Tebeleică de la Grupul şcolar al noilor tractorişti- mecanici, părintele Gae însuşi, noi cei care dăm o mână de ajutor  cu organizarea evenimentului, toată suflarea asta de oameni cu mintea întreagă, nici nu mai ştim cum să-l ţinem departe de ochii lumii, adică de familia Gulie, pe  nenea Culae-zănatecul, cum să-l potolim într-un fel. Dar cine poate să se pună la mintea nebunului?

                Dintr-o dată, aşa ca din senin s-au auzit vorbele cele mari! „ Bă, soţii Gulie au intrat în sat! Gata, au venit. Au venit cu toţi copiii.Sunt la intrarea dinspre Oarja”!

                Pentru câteva secunde inimile noastre au luat-o razna.

               Soarele, deşi până adineauri părea că dă foc Cerului, acuma abia mai pâlpâia ca jarul sub spuza cenuşii!

              Ne-am lăsat toţi munca, şi, aşa ca la o comandă, am plecat spre locul întâmpinării. În faţa noastră, domnul primar Belete, părintele Gae cu discursul aşezat în buzunarul de sus al sutanei, domnul Pacoste secretarul Consiliului local,şi, pentru prima dată de când s-a aflat de acest minunat eveniment, domnul Măcău. De când nu şi-o fi mai pus domnul Măcău, costum, cravată şi cămaşă albă?

 Cred că mai era cineva, dar din cauza fumului lăsat în lungi fuioare de tămâia părintelui Gae, nimic nu se mai vedea.

              La marginea satului,  hotar cu Izlazul din Moşteni, ne-am oprit. Am primit porunca domnului primar să ne aşezăm frumuşel pe unde ştim, să ne rezemăm de gardul de salcâmi  din apropiere, poate chiar pe iarba uscată a izlazului şi să încerăm să ne amintim fiecare rolul pe care domnia sa ni l-a dat. Eu am scos plosca cu ţuică şi ştergarul cu cocoşei de sub haină, Ionel  Miţilică a scos de sub ilic  pâinea pe care a scuturat-o de praful în care tocmai căzuse , părintele Gae şi-a aşezat pe nas ochelarii cu ramă de aur pe care-i ţine numai şi numai în sfântul altar, pentru slujbele de duminică, iar domnul primar Belete, aşa cum bănuiam cu toţii şi-a scos din buzunarul de la piept cele două foi, cu discursul oficial, discurs care începe de fiecare cadă cu celebrele vorbe:” Mult stimate şi iubite...”

              Toate privirile mulţimii s-au îndreptat spre Soare-răsare, direcţia de unde ar trebui să apară familia Gulie.

              Numai cine a trăit la ţară ştie să preţuiască aşa cum se cuvine statul în căldura şi praful unei imense zile de vară! Chiar dacă iniţial am crezut că soarele şi-a oprit dogoarea, acuma ne dăm seama cu toţii că prima impresie a fost înşelătoare, că de fapt, soarele ne priveşte chiar din centru Cerului şi parcă ne  lipeşte  fiecăruia de creştet, câte o rază de foc. Nu exagerez cu nimic dacă spun că din capul domnului primar Belete am văzut cum ies aburi... Ce mai, fierbeam şi noi odată cu Cerul şi cu Pământul.

            - Gata, ăştia sunt, zise cineva cu spirit de observaţie. Priviţi cum se ridică praful în zare... Or fi venind cu alte maşini...

              Aşa era.

              Undeva la orizont, un praf năprasnic se înălţa, aidoma fuiorului de fum, de la tămâia părintelui Gae.

               Ne ridicarăm bucuroşi, ne aşezarăm conform celor deja ştiute şi bararăm drumul, pentru a crea impresia aceea de mulţime aflată într-o indestructibilă solidaritate de iubire .

               Numai că norul acela imens de praf a venit şi a trecut peste noi aşa cum trece o nălucă. Bine că am părăsit la timp şoseaua că altfel, nemernicul ăla cu maşina lui, dracu ştie cine o fi fost, ne călca de-a binelea.

                De undeva din şanţ, nemernicul de Culae-zănatecul, ne trase încă o înjurătură specifică omului nebun şi ne aminti că „bă proştii lumii, asta e familia dracului, nu vă are la inimă şi nici n-o să vină la voi”!

                 Îi mulţumirăm în gând domnului Pacoste, atunci când îl prinse pe domnul Culae de chică şi îi trase două şuturi amicale în spate, două şuturi mai puţin amicale în coaste, plus două palme de fost  miliţian, adică două palme adevărate, profesioniste, pe obrajii nespălaţi din secolul trecut ai domnului Culae...

                 După un minut de buluceală şi sperietură ne aşezarăm din nou care pe unde văzurăm cu ochii, un loc potrivit.

                 Cu aceeaşi răbdare pe care numai speranţa curată ţi-o strecoară în suflet, ne îndreptarăm cu toţii ochii spre drumul Oarjei. Trebuie să apară şi domnii Gulie.

 Şi uite că aşteptarea noastră nu este lăsată de izbelişte.

Tot acolo, la orizont un alt vălătug de praf, mult mai înalt mare şi mult mai gros ca primul, umbri Cerul şi ne descreţi pentru moment frunţile. Un zgomot infernal de sirene  ca ale  poliţiei  făceau din vălătugul de praf ceva apocaliptic.

            - Ăştia trebuie să fie, zise scurt dar autoritar, domnul Primar Belete. Praful ăla vine de la maşinile lor. Sunt însoţiţi de echipajele poliţiei judeţene. Sunt oameni importanţi, nu sunt lăsaţi fără pază specială... Să ne ocupăm poziţiile şi să ne dăm totuşi pe marginea şoselei pentru că niciodată nu se ştie cine poate scăpa volanul unei maşini...

              Vorbele domnului primar se dovediră înţelepte.

              Vălătugul de praf amestecat cu infernalul ţipăt al sirenelor, se repezi spre noi cu viteza luminii şi trecu pe drum, printre noi, la fel ca mai înainte. Trei maşini de pompieri se făcură nevăzute spre drumul ce leagă satul nostru de comuna vecină. Abia am auzit atunci când cineva ne-a strigat printr-o porta-voce:” Daţi-vă, bă tâmpiţilor la o parte, că dăm dracului peste voi. Arde la Teiu şi voi staţi ca la pomană pe mijlocul drumului”?

             Nici nu mai ştiu cum am ajuns în şanţ, braţe în braţe cu nenea Culae-neghiobul. Nimeni n-a mai rămas în picioare. Domnul primar Belete ţinea în gură busuiocul părintelui Gae, domnul secretar Pacoste era în braţe cu Leana lui Fleaşcă... Parcă trecuse un uragan peste noi.

             După câteva minute, vocea caldă a părintelui Gae veni să ne amintească vorbele Mântuitorului:”Staţi aproape că a voastră este împărăţia ce v-a să vie”!

             Domnul primar Belete scuipă, uşor jenat, pămătuful de busuioc şi chiar îi zise de la obraz părintelui Gae: „ Mereau te bagi popo acolo unde nu este de tine. Mereu, mereu, mereu...Cum mama dracului găseşti dumneata ocaziile astea în care să-ţi baţi joc de oameni? Cum?”

              Ne revenirăm uşurel din sperietură şi ne adunarăm la loc, pe centru şoselei.

             Din ochi căutam trupul urât mirositor al domnului Culae-neghiobul, alături de care petrecusem câteva clipe de adâncă îmbrăţişare.

             Leana lui Fleaşcă îşi dădu drumul la gură:

             - Eu nu mai stau. Plec acasă. Să-i ia dracu cu banii lor şi cu averea lor. Era gata-gata să murim aci ca proştii...

             - Nici eu nu mai aştept pe nimeni. Ajunge. Dacă vor să-mi dea ceva, să-mi dea, dacă nu, nu, grăi la fel de supărat şi domnul Golete, porcarul.

            - Nu pleacă nimeni fără voia mea, porunci domnul primar Belete. Eu ce sunt aici? Ne-a dispărut răbdarea aşa dintr-o dată? Sunt şi ei oameni, au un fel al lor de comportament, au trăit printre străini atîţia amari de ani, nu trebuie să-i considerăm ca pe noi. Un pic de respect, ce mama dracului...

             Vorbele domnului primar spuneau adevărul. Trebuie să avem un pic de răbdare. Să mai aşteptăm un pic...

              Şi am aşteptat.

              Am aşteptat până seara târziu.

              Au trecut înapoi maşinile de pompieri care tocmai stinseseră incendiul de la Teiu, au trecut spre casele lor turmele de vaci dinspre Gruianca, au venit copiii de la şcoală... Soarele s-a dus, oarecum trist, peste turnul Bisericii, şi s-a înecat în valurile subţiri din apa eleşteului, iar noi, noi cei care încă mai speram să ne vedem cu familia Gulie, ne-am lungit pe iarba uscată şi ne-am dat la vorbă, cu  de-a-le noastre, fiecare cu fiecare, aşa cum n-am mai făcut-o din perioada colectivizării.

Aici şi-au vorbit pentru prima dată după douăzeci de ani, domnul primar Belete cu domnul Măcău, domnul secretar Pacoste cu doamna Leana lui Fleaşcă, domnul Golete porcarul cu Ionel Miţilică... Până când, tot aici şi-a deschis sufletul şi domnul Culae-zănatecul şi fără să ştim motivul, vorbea şi râdea împreună cu părintele Gae!

 Domnul Pacoste s-a dus şi i-a cerut iertare pentru şuturile şi palmele administrate ceva mai devreme şi dintr-o dată, aşa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ne-am ridicat cu toţii de jos, de jos de tot, poate din cea mai umilitoare stare de fapt în care căzusem vreodată, şi ne-am întors, vorbind şi râzând, spre casele noastre.

Singur, domnul Culae-zănatecul ţinu să strige tare, aşa ca să fie auzit de toată lumea:” Bre, domnule primar, să asfaltăm şi noi odată şoseaua asta, că ne umplem sufletele de praf şi uite câte nenorociri se mai pot întâmpla”!

           Domnul primar s-a făcut şi de data asta că nu aude vorbele zănatecului şi nici noi nu le-am dat vreo importanţă. Câte şosele cu praf ca al nostru mai sunt pe lume?

           Purtam fiecare în suflet o imensă bucurie, bucuria unei întrevederi, a unei apropieri, care ne-a lipsit atâta amar de vreme...

            Despre familia Gulie, n-a mai pomenit nimeni, nimic. Numai părintele Gae pare să fi avut ceva să-şi reproşeze, că din când în când izbucnea iritat:

            - Am prăpădit o grămadă de tămâie, o grămadă de tămâie. Cine, Doamne iartă-mă, o să-mi plătească mie o grămadă de tămâie?

 

Piteşti, 18.11.2011.

Vizualizări: 321

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de George Rizescu pe Noiembrie 25, 2011 la 10:12am

  Scriu numai din interorul fenomenului. Îi spun "mediu fantastic" prin natura complexităţii sale extraordinare. Satul în care m-am născut eu, satul Moşteni, are nişte poveşti ale fiinţării sale imposibil de aşezat în pagina cărţii. Sper să nu treacă multă vreme până când scriitorii noştri vor înţelege că "satul ", satul românesc atât de blamat de unii şi urât de alţii, este "mina de aur" a creatorilor de frumos din această ţară. Dacă cineva vrea să ştie cu adevărat cum arată o ţară, atunci, acel cineva, ar trebui să meargă în primul rând, undeva, la sat.  În cartea mea, "Soldaţii mei, ţăranii" am încercat să adun unele aspecte legate de satul românesc..

    În consecinţă, distinsă doamnă Niţu, pentru mine, satul meu, satul în general este  emblema unei nobleţi pe care o port în suflet cu nespusă mândrie.

   Vă mulţumesc pentru interesul acordat acestui fenomen.

Comentariu publicat de Maria Nitu pe Noiembrie 24, 2011 la 10:11pm

Revin la obsesia mea cu”tema rurală”. De ce ”mediu fantastic”? M-am înșelat cumva? Avusesem  impresia că scrii cumva din interior, nu din exterior, ca despre un ”specimen exotic”!!!

Comentariu publicat de George Rizescu pe Noiembrie 24, 2011 la 9:07pm

Alese mulţumiri, doamna Mara.

Comentariu publicat de George Rizescu pe Noiembrie 24, 2011 la 8:29pm

     Cred că ai dreptate, Maria. Mă cam las furat de frumuseţea numelor speciale din mediul acesta fantastic... Reflectez şi acţionez. Mulţumesc pentru aprecieri.

Comentariu publicat de Maria Nitu pe Noiembrie 24, 2011 la 8:19pm

Solidaritate pentru tema rurală (tot mai rară în această cursă cosmopolită spre globalizare).

Aprecieri și pentru scriitură: bine dozat epicul , suspans-ul și la fel bine strunit dialogul, întru prospețime și autenticitate (o reținere:în abuz de ”bă!”).

O insatisfacție: elasticul prea întins (pesemne, din ”deformația profesională”  a excelenței autorului în texte umoristice) spre șarja umoristică, prin aglomerarea pe metru pătrat de explicită șarjă prin nume: Golete, Menete, Belete, Pacoste, Pleașcă, ...care parcă taie din autenticitate și dramatism, inducând un derizoriu... nemeritat pentru pasta densă a prozei!

Aștept recidive!

Comentariu publicat de George Rizescu pe Noiembrie 24, 2011 la 8:01pm

   Mă bucur că ţi-a plăcut,Veronica.

Comentariu publicat de Veronica Carjeu pe Noiembrie 24, 2011 la 1:34pm

Felicitari! Ati surprins un moment din "aşteptarile, sperantele şi dezamagirile oamenilor" dupa revolutie.

Comentariu publicat de George Rizescu pe Noiembrie 24, 2011 la 10:58am

 Mulţumesc tuturor pentru trecere şi pentru cuvintele bune...

Comentariu publicat de Elena Zamfir pe Noiembrie 24, 2011 la 12:00am

Am fost atat de prinsa de lectura, parca eram eram si eu la marginea satului ,asteptand familia Gulie, fiind un pic dezamagita ca nu au sosit.

Felicitari!

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Noiembrie 23, 2011 la 11:14pm

     Nostalgien ,speranta si dezamagire ! Si totusi prin multe sate se pot gasi si parti orasensti  ce acopera un strat de amintiri fixate in istoria timpului acestor plaiuri, asezari taranesti si obiceiuri proprii acestor locuri. Am trait la tara cati-va ani buni intr-un sat langa Bucurersti si anul acesta venind in Romania dupa un numar de ani destul de muulti, am fost sa-mi vad mormantul parinrilor mei asezat linga biserica primului sat din cele cinci patru sate ce alcatuia comuna. Satul avea la vremea trecutului o leaca de infatisare saraca prin drumurile ce-l strabatea si casele asezate pe marginea lor. Pe drum ne-a prins o ploae napraznica si ma gindeam cum o sa intra in satul respectiv prin mocirla creata din ploaia ce cadea de sus. Ca prin minune, cind sa facem pe stanga spre intrarea in satul cu povestea mea ploaia sa oprit si in locul mocirelei drumul pe care mi-l imaginasem eu am dat de undrum asfaltat ducand pina la poarta biserici si inca mai departe. Mi-am facut crestineste datoria drumului facut plecand insa cu gandul de a reveni la anul, daca, daca si iar daca, sa vad satul asta in intregimea lui. Deja casele vazute pana la biserica mi-au scos din nostalgia caselor de tara ale satului pe care doresc sa-l pomenesc intr-o poveste dupa ce moi pune la punct cu arta de a scrie cu punct si alte puncte spre a nu lasa locul umbrei de necitit. Numai atfaltul pina la biserica ma facut sa ma gandesc ca asta nu sa facut pentru carute trase de cai. aici munca campului se facea cu cai. Boii erau folositi mai mult in Oltenia. Sant mult atras de a povesti despre locul asta raspunsul venind insa, daca, daca ! Si, desigur comentariul citit mai sus are il el destul suc cu multe intelesuri, zic eu, si-l apreciez bine venit prin oglindirea unui trecut taranesc care este si el cu pasi inceti dar siguri pe cale de disparitie ramanand nostalgia acestui fel de viata, mai ales pentru cei care candva au trait-o- Va multumesc pentru comentariu si desigu si semnatarului lui. Cu lauda con brio, pe mai departe !! Cititorul sa-mi nepriceprea gramaticala la pretentia mea de viitor povestitor.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor