Scriitori israelieni în revista "Orașul" - Centenarul Marii Uniri

                  Scriitori israelieni în revista "Orașul" - Centenarul Marii Uniri


Exact la 10 mai, dată la care AZOCLR, ICR și Editura Saga sărbătoreau 70 de ani de la înființarea statului Israel am avut o surpriză plăcută primind revista de cultură urbană "Orașul", care apare la Cluj sub egida Uniunii universităților clujene. Îngrijită de redactorul și secretarul de redacție, domnul Ion Cristofor, revista este o colecție ecletică presărată cu segmente bine conturate despre Marea Unire din 1918, istorie și cultură, poezie, proză, eseuri, convorbiri, umor, film, sport, arte plastice, opinii și atitudini, ca în final să includă un întreg capitol numit "Israel 70", dedicat  scrisului românesc în Israel. A precedat producției cu pricina, o vizită în Israel a domnului Cristofor, invitat de ICR Tel Aviv, pentru contacte mai de aproape cu publicul și cu scriitorii de limba română. Un preambul discută pe scurt istoria țării, mișcarea sionistă și momentul declarării independenței în 1948. Răsfoim mai departe o secțiune cu fotografii color care prezintă imagini din locuri semnificative celor trei religii majore: Biserica Națiunilor, Zidul Plângerii, Domul și moschea Omar, cele14 stații de pe via Dolorosa din Ierusalim, și în final 12 vitralii superbe, opera lui Marc Chagall, care decorează sinagoga spitalului Hadassa-Har Hatzofim. Grupajul despre Israel se deschide cu un eseu intitulat "Cu Eminescu în țară sfântă",  în care Ion Cristofor povestește despre periplul său aici, discută cu persoane întâlnite, sau despre conferința sa "Mitul Eminescu".
Urmează un articol bine documentat, semnat de prietenul Lucian Herscovici, expert în iudaism, care enumără cu har traducerile lui Eminescu în ebraică și idiș. Sunt pomeniți câțiva traducători de valoare cum erau regretații Tomy Sigler, Yehoshua Tan-Pai, Ahuva Bat-Hanah. Atât de iubit este Eminescu încât pe mormântul lui Siegler citim "Coborî în jos luceafăr blând, alunecând pe-o rază". În idiș a fost tradus de Meir Charatz. Urmează o interesantă mini cronică de familie (din volumul "Caleidoscopul meu" - Editura Hasefer) semnată de Carol Feldman, actor și scriitor apreciat în Israel și în România. Povestea dânsului se axează pe unchiul  Kivu (Akiva) al 4-lea din 11 frați. Din păcate, unchiul Kivu a căzut luptând pe front, în primul război mondial, la numai 22 de ani. Un secol după tragedia familiei Feldman, Carol evocă firea și calitățile acestui tânăr propunând scenariul imaginar al pomenirii decedatului prin -Șiva- în famile, care pe atunci locuia la Tulcea. Fiecare membru își exprimă durerea și amintirea acestui Kivu, prin cuvinte emoționante, iar Moritz Feldman, unul din frați decide că dacă va avea un fiu, el va purta numele lui Kivu, gând împlinit și realizat prin Carol care poartă numele unchiului său. Tot despre Carol Feldman și cartea sa "După Colț"  - domnul Marcel Mureșeanu scrie astfel:

Cea mai nouă apariție în bibliografia lui Carol Feldman este după câte știu, volumul "După colț, portrete și autoportrete", tipărită la editura Hasefer, din București. O primă și inconturnabilă impresie, la capătul lecturii, este aceea că scriitorul a știut să-și facă și să-și păstreze ordine în sentimente. Spirit puternic, Carol Feldman se domină înainte de toate, pe sine. O statornicie afectivă de invidiat  emană toate povestirile sale din După Colț-ul de unde pândește neprevăzutul mărunt, hazardul, cu toate formele sale, și destinul nostru cel de toate zilele. Înțeleptul  autor consemnează fără să îi tremure mâna, spiritul său rămâne lucid, dar se simte oboseala ce va să vină.
Prozatoare de excepție, Getta Berghoff, delectează cititorul cu o critică muzicală: Kathia Buniatishvili sub bagheta lui Zubin Mehta. Este vorba de a 80-a aniversare a dirijorului Mehta. În concert, pianista Buniatishvili  execută cu brio concertul no. 1 opus 23 de Ceaikovsky, unul din cele mai dificile piese scrise pentru acest instrument. Entuziasmul Gettei m-a trimis în căutarea execuției cu pricina, întradevăr un regal pentru orice inițiat în muzica clasică. Textul Gettei este plin de vervă și amintește momente din viața culturală muzicală în Israel. Avem talente, și un repertoar care nu ne face de rușine în lumea largă. În final, orchestra intonează Happy Birthday maestrului Mehta, cel născut la Bombay, care a condus orchestra filarmonică începând din 1969. Israelul îi devine o a doua țară. Răsfoind mai departe o întâlnim pe artista plastică și poet postmodernist Beatrice Bernath. Între două expoziții, Beatrice scrie o poezie neconvențională, care se întinde pe câteva octave, între trăiri personale, reflexii despre semeni și critica relaților interumane care se deteriorează sub ochii noștri. Iată un fragment al neliniștii trăite la confruntarea cu realitatea israeliană:


De întâmplate.. 

Globalizarea e apăsătoare
sting televizorul permanentă mișcare de guri anunță, 
comentează, primesc salarii 
atentatele alimentează conversația 
mă ascund în mare și trag plapuma peste urechi 
vântul leagna gânduri 
plânsetele devin clipocit sărat sub pufuri de nori 
ce în țara asta caldă de veșnică vara 
nu plâng ploaie 
În mimetismul meu forțat
urechile mi le astup cu gloanțe.

Din Haifa, Francisca Stoleru, îmbie cu o aventură sentimentală în proză, este povestea unui verighete cu piatră prețioasă (primită  de  Adina de la soțul ei Sandu) pierdută în mare cu o luna înainte de sărbătorirea a 10 ani de căsnicie, înlocuită de soțul generos cu alta identică. Viață continuă iar Sandu piere într-un accident de mașin ă . Adina trăiește acum singură cu amintirile, savurând aceiași cafea zi de zi, chiar și acum, 30 de ani după vacanța la mare. Dar iată că, turnând cafeaua descoperă că verigheta cu pricina a dispărut misterios. Tensiune, durere, zbucium. În somn, în vis... toate se aranjează, Adina reconstituie pas cu pas ritualul cafelei. Fuge la vitrina din bucătărie. Pe tavița de argint găsește inelul rătăcit. Miracolul scrisului ne încântă.
O altă doamnă a scrisului  este Madeleine Davidsohn  cu nuvela "Celălat". După o mutare într-o cameră modestă, în timpul unei furtuni teribile, scriitorul descoperă un perete șubred prin care poate trece într-un spațiu identic cu cel al magherniței  sale. Acolo locuiește alter egoul său, personaj simetric, care prin contrast echilbreaza sufletul celuilalt. E o dilema aici - cine sunt eu și cine este cel diabolic? Cine este răul și cine e bunul, cel legat de divinitate? Iată o ocazie unică, oare pot să distrug partea mea cea rea? Dar dacă e vorba de distrugere, poate că e partea rea care vrea să lichideze jumătatea divină. Imposibil de decis. Rezolvarea vine de sus. Un fulger teribil lovește casa și șandramaua se prăbușește cu zgomot. Proprietarii descoperă îngroziți că între ruine scriitorul se trezește, bumacit, dar nevătămat. Cum ai scăpat, unde ai fost, e chestionat?  Fusese dincolo își dă seama omul. Dacă nu-s eu, sunt celălat, cum vom știi?

Subsematul acestor rânduri participă cu un eseu despre "Drumul evreilor sefarzi spre București". Prezint o discuție și comentarii pe marginea unei cărți minunate semnate de dr. Felicia Waldman. Urmăresc împreună cu dânsa, folosind și alte surse, drumul eveilor din Europa spre țara sfântă. Vom părăsi Spania, Franța, Ungaria, Bavaria... într-un periplu care duce seminția sefardă spre Balcani, Salonic, Nicopole, Rusciuk, Turcia, Corfu. Vom afla despre figuri deosebite ca Iosef Nassi care la Constantinopole devine consilierul sultanului Soliman. Asmute olandezii contra spaniolilor și ajută un domnitor al Moldovei să-și recapete tronul. Capătă custodia Tveriei și înființează o mare bibliotecă, promovând tiparul de carte în imperiul Otoman. O altă figură este Iosef Caro, expulzat în 1492 din Spania, ajunge la Safed în Țara Sfânta unde scrie Shulhan Aruch, codul legilor iudaice. În partea a II-a a eseului putem afla despre trecerea evreilor spre Constantinopole, unii evrei așezându-se în țările române, Valahia și Moldova pe atunci. Se crează bune legături comerciale și culturale cu populația locală, care apreciază doctorii și legăturile evreilor cu celelelate comunități răspândite în toată Europa. În final pomenim situația actuală în România de azi: Au mai rămas foarte puțini evrei în România: 6.000 dintre care jumătate în București. A rămas o imensă moștenire culturală materială: sinagogi, cimitire, spitale dar și una intelectuală: moștenirea lăsată de scriitori, filologi, savanți, artiști vizuali, actori, arhitecți, muzicieni... Sunt două domenii culturale în care s-au distins în mod special intelectualii evrei din România: lingvistică-filologie și avangardă literar- artistică rezentată de Tristan Tzara, Fundoianu, Ilarie Voronca, Sașa Pană, Blecher, Paul Păun, Sesto Pals, Gherasim Luca, Marcel Iancu, Arthur Segal, Victor Brauner și încă mulți alții. Numărul mic al evreilor nu a făcut să dispară manifestările antisemite din spațiu public românesc. Există azi "un antisemitism fără evrei". Nu este detestat "evreul real" din colțul străzii ci "evreul imaginar, evreul generic", o persoană în seama căreia pot fi puse toate viciile imaginabile. Evreul real nu mai este de față ca să infirme toate aceste aberații.  Suntem în Israel, din nou un popor amenințat din interior și de la exterior, veșnic aflat în dilema supraviețuirii. Mă opresc aici fără a reuși să epuizez revista  "Orașul" care mă încântă. Mulțumesc editorului, domnului Cristofor și rămân cu speranța unor viitoare întâlniri într-o mai bună cunoaștere.

Adrian Grauenfels
2018


  

Vizualizări: 13

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor