SCRIITORI MISTICI ROMÂNI: PETRU DINVALE - "VERSUL - SUVERAN PESTE SUFLETE" - CRONICĂ

SCRIITORI MISTICI ROMÂNI

 

 

                    SUVERAN PESTE SUFLETE – VERSUL

 

PETRU DINVALE, POEME LITURGICE, (Vademecum doxologic),  Napoca Star, 2010

 

 

          Ideea că versul are putere de viaţă, de moarte şi de înviere asupra celor dragi  este o certificare a însemnătăţii lui în conştiinţa omului. Şi chiar dacă Poezia n-a operat mutaţii fizico-chimice spectaculoase în universul material, ea a contribuit în mare măsură la modificări substanţiale în suflet, aducând pace, linişte, comuniune de spirit, empatie între persoane cunoscute şi necunoscute.

          Poezia vizionară şi religioasă în înţelegerea ei transfigurată, sublimată, a fost, încă din Vechiul Testament, nu numai crezul, mărturia spirituală a cântăreţilor, psalmiştilor şi profeţilor, dar a slujit drept poruncă neamului ales, care-l urmau pe conducătorul lor – aşa cum pe David l-au urmat evreii la sfinţirea Templului din Ierusalim – el mergând înainte cu instrumente de cântat şi dansând, iar mulţimea, în ritual, îl imita tresărind de bucurie în cântările  pentru Yahve, ori suspinând şi plângând în chip de pocăinţă dinaintea lui Dumnezeu, la vremuri de restrişte.

          Omul interior se armonizează cu cel exterior şi îndeosebi cu semenii lui. Dacă nu faci pace cu tine, n-o să poţi să empatizezi cu semenii.

          Petru Dinvale  şi-a ales ca modalitate de exprimare poezia religioasă ca să nu se dezmintă. Medicul se îngrijeşte nu doar de trupuri, ci şi de suflete, oferind un Vademecum doxologic,  pe cât de documentat teologic, pe atât de frumos realizat artistic din punct de vedere literar.

          Ca orice bun creştin, Petru Dinvale nu se mulţumeşte doar cu mântuirea proprie, ci doreşte să-i aducă la Lumină, cu multă generozitate, pe toţi cei din jur, ceea ce e o întreprindere curajoasă, profetică, asumată în totalitate cu o fervoare a cuvântului greu de egalat. Sfântul Francisc dorea, în marea sa iubire pentru Dumnezeu şi pentru oameni, ca toate făpturile de sub cer să aducă Laude Creatorului.

          Noul său volum de poeme liturgice este dovada peremptorie a acestui demers spiritual, în care cuvintele deşarte nu au ce căuta. Petru Dinvale zideşte, ridică, edifică suflete prin cuvânt. El este un oficiant, aidoma unui preot care celebrează Liturghia Cuvântului. Şi în acest sens, nu se dezminte, începând cu o bună şi minuţioasă documentare evanghelică, dar şi cu o adâncă întrepătrundere culturală în esenţa credinţei.

          El a ales versul clasic ca modalitate de expresie lirică şi pentru faptul că, graţie muzicalităţii, ritmului susţinut şi rimei perfecte, ea poate fi uşor asimilată şi se îndreaptă direct către inimi. Versul clasic nu trece pe lângă ureche, el se opreşte-n timpanul inimii, reverberează şi se întoarce-n ecou îmbunătăţit, înmulţit, modificat sensibil pentru a putea fi redat umanităţii.  E un feed-back necesar pentru că de acolo, de la Dumnezeu şi de la  oameni, îşi extrage sevele. Pe acest altoi, cuvintele se leagă, se înlănţuiesc, se armonizează, se îmbrăţişează chiar, ca  într-o declaraţie de iubire continuă. Cu generozitatea caracteristică omului care vindecă oameni, Petru Dinvale oferă vitamine, pastile, licori şi balsam pentru toate categoriile de suflete. Nu întâmplător autorul spune într-un poem dedicat tatălui său: „Şi dacă noi trăim printre eresuri / Sfârşitul  ni-e în numele din stele / Vom învia la rându-ne din versuri / Iubite dătător al vieţii mele.” (Tatălui meu).

          Prima secvenţă majoră a cărţii este intitulată: „Geneze cu şi fără exod”  autorul trece în revistă principalele evenimente existenţiale, un fel de recapitulare a Facerii adusă sub formă de cântec, în care, cum e şi firesc, primordial e Cuvântul, Logosul, cel care a fost încă dinainte de începuturi şi va dăinui până dincolo de sfârşit. Autorul merge până la izvoarele creaţiei divine, la despărţirea apelor de uscat, crearea cerului, aştri cereşti şi încununarea creaţiei cu facerea omului: „Numai cuvântul creat prin Cuvânt / Omul de lut modelat din pământ / Viu prin suflarea venită de sus / Contemplă primul apus.” (cântec).  Interesant de remarcat că doar omului i s-a dat posibilitatea contemplării minunilor creaţiei. Celelalte fiinţe şi lucruri există prin sine, firesc, aşa cum au fost alcătuite, însă nu au darul de a conştientiza măreţia creaţiei divine.

          Meditaţii de sorginte folozofică asupra scurgerii Timpului au ca punct de răscruce  naşterea pruncului, rod al iubirii, după care cuplul a început să măsoare timpul: înainte şi după apariţia lui, fapt ce schimbă total destinul unui om. Veşnicia clipei este măsurată de Dumnezeu şi dată omului pentru că numai ea este sigură: anii copilăriei s-au scurs, viaţa curge şi ea în unic sens, viitorul nu e al nostru, doar clipa prezentă aparţine omului. Şi pe măsură ce se scurge, nu mai e a lui, este a lui Dumnezeu, tezaurizată în Cartea Vieţii fiecăruia.

          Vârste şi ipostaze surprinse de camera foto şi fixate în vers, ar putea fi o mărturie despre cine  am fost cândva, despre cine suntem şi despre ceea ce vom fi. „Arc peste timp” se intitulează secvenţa care ilustrează aceste adevăruri: „Numai zilele vin, anii toţi au plecat. / Sunt grăbit să ajung într-un loc minunat./ Dar sunt prins şi-nvîrtit de o roată prin timp / Şi cu fiece pas parcă iarăşi mă simt / Mai schimbat” – spune autorul meditativ şi nostalgic.

          Acest poem este de o frumuseţe stranie, atât prin adevărurile care-i incumbă, prin scurgenea inexorabilă a timpului, prin acceptarea condiţiei trecătoare de om,  prin clarviziune, prin invitaţia la meditaţie, prin bilanţul provizoriu făcut de om  şi prin dorinţa de a nu pierde nici o clipă în chip gratuit din imensitatea Timpului:  „Să mai treacă o zi, să mai fac un popas / Să mai dorm şi să uit câte-n urmă-au  rămas / Apoi iar să-mi ridic pelerina de ploi / Să mă scol şi să plâng ce-am lăsat înapoi / La un pas. // Numai zilele vin, anii toţi au plecat. / Sunt grăbit să ajung într-un loc minunat / Dar sunt prins şi-nvârtit de o roată prin timp / Şi cu fiece pas parcă iarăşi mă simt / Mai schimbat. // Cu planeta alerg, după ea mă rotesc / Şi ca ea îmi înclin tot ce am pământesc. / Cu  planeta răsar, cu planeta apun. / Ca pământul ce-l calc pot să fiu rău sau bun / Omenesc.” (Arc peste timp).

          Fiecare catren are la sfîrşit un al cincilea vers...ca o concluzie necesară, în stilul atât de folosit de George Coşbuc în poezie, pentru a sublinia o idee sau a face mai pregnant mesajul.

           Fie că meditează asupra fenomenelor lumii înconjurătoare, cu categoriile ei filosofice, fie că abordează teme biblice pe care le tratează liric într-o negrăită imagine, ori e preocupat de problemele pământeşti ale omului: familia, copiii, dragostea părinţilor, iubirea de aproapele, Petru Dinvale oferă cu aceeaşi generozitate crâmpeie din sufletul său, cioburi dintr-un vitraliu uriaş, care puse cap la cap înfăţişează un tabou minunat al vieţii şi al rosturilor pământeşti şi cereşti ale omului.

          O poezie de trăire spirituală la maximă intensitate lăuntrică, autentică şi nu de suprafaţă. O poezie – mărturie, profesiune de credinţă pe care o exercită nu doar verbal, superfluu, în grabă şi cu neatenţie, printre altele, ci clipă de clipă, în viaţa de zi cu zi. Un modus vivendi.

          Ceea ce e remarcabil e faptul că autorul nu foloseşte citatele şi pericopele biblice după ureche, ci ca un adevărat teolog creştin, şi le-a săpat în suflet şi conştiinţă fiind adevărate linii de forţă, puncte de referinţă pentru viaţa creştinului. Un practicant asiduu, un rugător cu viaţa şi cu întregul său, un om ale cărui calităţi morale nu pot fi puse în discuţie.

          O poezie – viaţă – transpunere de stări existenţiale, de trăiri la maximă incandescenţă.

          Petru Dinvale nu se mulţumeşte a sublinia aspecte  importante din pericopele evanghelice, traduse în pilde, admonestări şi binecuvântări aproape didactice, printr-o pedagogie demnă de marii învăţători şi dascăli de şcoli şi curente, extrage esenţialul şi, prin procedeul cunoscut cu numele „aggiornamento” (aducere la zi)  îl transpune situaţiilor actuale, punctând învăţături şi pilde pentru toţi cei care doresc să înainteze pe calea desăvârşirii creştine.

          Modalitatea aleasă de medicul Petru Dinvale este admirabilă ca şi a acelor compozitori de muzică bizantină,compunând o muzică adecvată pentru cântări şi psalmi, facilizează accesul creştinilor la realităţile sacre ale Sfintei Evanghelii. Este ştiut că, cel care cântă, se roagă de două ori. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre cei care scriu poeme psaltice ori liturgice. Personal, mi se pare titlul inadecvat, pentru că „Poeme liturgice” – ar însemna, acele poeme care se recită în cadrul Sfintei Liturghii, a Oficiului Divin, intrând în Canon sau în Ritualul Sfintei Liturghii. Ori, se ştie că în cadrul Liturghiei sunt fixate, conform Anului Liturgic, anumite cântări şi psalmi, în funcţie de lecturile biblice.

          Ori, câtă vreme poemele au o notă personală în ele, nu pot fi aplicate ori citite în cadrul Oficiului Divin, decât ca şi lecturi suplimentare. Mai curând s-ar fi potrivit: Poeme spirituale, Poeme religioase, etc.

          Un poet: Petru Dinvale. O poezie mistică remarcabilă. Poate doar Radu Gyr să-mi fi provocat atâţia fiori mistici şi atâta cutremur. Un om care şi-a aşezat darurile la picioarele crucii. Şi apoi s-a suit lângă Isus.

Suferinţă participativă, nu doar vorbe goale. Un poet de înaltă simţire de Duh, un mistic. Şi cartea lui: „Poeme liturgice”. O carte de trezvie, de conştientizare a condiţiei de creatură, cu toate neajunsurile şi slăbiciunile ei, în faţa măreţiei şi desăvârşirii divine.

O poezie care emoţionează, care provoacă fervori, avânturi de pietate creştină, care te face să lăcrimezi, să gândeşti profund la adevărurile umane care ne tutelează. Şi mai ales, ne îndeamnă, prin mesaje subliminale, să medităm la menirea noastră pe pământ şi la propriul sfârşit. Ea induce o rază de speranţă că totul nu e pierdut, chiar dacă omenirea merge în sensul pierzaniei. Că există o nădejdea de mântuire şi de pregustare a veşniciei.

Răscolitoare, poezia dorului de străbuni  ne întoarce cu nostalgie la vremurile şi obiceiurile de altădată pe care nu avem voie să le uităm. Ca pe icoane, Petru Dinvale îşi aşează părinţii, bunicii în lăcriţa inimii pentru a-i păstra acolo învăluiţi în dragostea filială şi-n parfumul amintirilor de acasă.

În cea de a treia secvenţă lirică, intitulată sugestiv „Familia ca o pecete” – tocmai aceste sentimente de iubire şi recunoştinţă sunt prezente:

Iată câteva exemplificări: „Mama”: N-o ştiţi pe mama, nu puteţi s-o ştiţi / Cum noi copiii ei o ştim de-acasă. / Ea-n jurul sobei şi cu paşi grăbiţi / Noi aşezaţi ca puii toţi la masă. // Când ne punea mâncare-n farfurii / Spunea câte-un cuvânt la fiecare / Ca un maestru de ceremonii / Pornit să-mpartă daruri de mâncare. // Apoi la treabă ne mâna grăbit / Să ştim că viaţa dă, dar ne şi cere / Iar noi credeam că totu-i gratuit / Aveam şi punctul nostru de vedere. // Nu ne bătea prea rar, dar nici prea des / Atât cât socotea ea că-i nevoie / Şi nu uita să ierte mai ales / Dorind s-o ascultăm de bunăvoie. // Altfel femeie simplă, cu bun simţ / Ascultătoare chiar în umilinţă, / Dar neînduplecată ca un prinţ / Atunci când era vorba de credinţă. // N-o ştiţi pe mama, numai noi o ştim / Aşa cum ea a fost şi încă este: / Un înger păzitor, un heruvim / Sau poate Zâna Bună din poveste”.

Poezia este cea mai concludentă  dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Ne convinge de acest adevăr poetul Petru Dinvale şi prin acest volum al său de „Poeme liturgice”.

Cea de a patra secvenţă lirică este intitulată şi se referă la  „Ecclesia lucrurilor nescrise” -  o pledoarie excepţională pentru  creştini de a aparţine Bisericii, casă a lui Dumnezeu şi poartă a cerului: „Privesc de aproape / detaliu cu detaliu / lumină lângă lumină / piatră peste piatră / şi cânt şi plâng / şi plîng şi cânt / liniştit./ Şi laud / şi Te laud / şi slăvesc / şi Te slăvesc / Doamne / că atât de mult / ne-ai iubit” (Laudă).

Un alt capitol este intitulat: „Apocrife şi anaghinoscomena” şi conţine poeme diverse scrise într-un limbaj  încărcat de simboluri şi regionalisme, dar cu un mesaj clar.

„Cântarea cântărilor mele” – este cea de a şasea secvenţă în versuri din volumul „Poeme liturgice” al poetului Petru Dinvale. După un mic cuvânt în care poetul explică „Iubirea ca atitudine” şi expresiile ei particulare conform celor cinci posibilităţi de trăire şi manifestare:

-iubirea ca instinct – ce poartă denumirea de EROS (amor);

-iubirea ca emoţie pe cea de STORGE (tandreţe, duioşie):

-iubirea ca sentiment este exprimată de PHILIA (prietenie, apartenenţă);

-iubirea ca dispoziţie – este numită PHILOSTORGE (afecţiune);

-iubirea ca atitudine ce poartă frumoasa denumire de AGAPE (dragoste) – după explicaţiile autorului.

Fiecare din aceste trăiri este ilustrată printr-un poem.

Unul din ele, „Imnul dragostei” este parafrazarea cunoscutului Imn din 1 Cor. 13. 1-8 şi 13.

În afară de acesta, poemul „Amărui şi crud...” are ca suport un verset din „Cântarea Cântărilor” şi este interpretată liric în chip magistral de către autor:

„Moto: „Că tare precum Moartea e Iubirea şi crudă precum Iadul e Ardoarea: i-s aripile aripi ca de foc, cărbuni aprinşi sunt flăcările ei.” (Cântarea cânt. 8,6 trad. BVA): Iubirea-i o fărâmă de hazard / Mortală ca un fulger ce te-a prins / E bocetul frisoanelor când ard / Şi doina suferinţei ce s-a stins. // Iubirea-i ţesătură-n fir de jar / Ce-mbracă forme fără căpătâi / Cu rătăciri în felul ei bizar / Născute-n marea dragoste dintâi. // Iubirea-i caldă ca un val de pluş / Bogată-n ispitiri cu noutăţi / Lăsând durerea frântă pe arcuş / Înşiruire între joc şi plăţi. // Iubirea-i darul vieţii ce va fi / Răvaş de friguri nedeschis şi ud / Găsit din întâmplare într-o zi / În fructul Evei, amărui şi crud.”

Mulţi scriitori şi poeţi au fost seduşi de frumuseţea acestei Cântări a cântărilor, poate cel mai frumos poem de dragoste ce s-a scris vreodată, dar şi de frumuseţea şi înţelepciunea Psalmilor  pe care i-au tălmăcit după structura lor sufletească şi stilul propriu. De alfel, multe poezii din acest ciclu sunt reinterpretări ale versetelor din Cântarea Cântărilor, aşa cum reiese din titlu.

Terrae Filius” este cel de-al şaptelea ciclu poematic şi începe în forţă cu poemul: „Protest între rug şi crematoriu”. Se remarcă poemele: „Nedeie cu nectar”; „Eminesciană” şi „Într-o livadă...” – poezie-testament în stil elegiac, în care poetul îşi exprimă dorinţa de a adormi pe veci într-o livadă:

„Vreau să mă-ngropaţi într-o livadă / Pe sub crengi de măr de lângă trunchi / Înspre Dunga Dealului să cadă / Sălcii plângătoare în genunchi.// Când voi fi rămas a morţii pradă / Pentru nopţi de vifor sau de foc / Muguri somnoroşi or să prevadă / pat de humă-n strai de busuioc. // Vreau să mă-ngropaţi într-o livadă / Între un pârâu şi...un izvor / Ca o zestre aşezată-n ladă / De mirese pentru mirii lor. // Vreau să mă-ngropaţi într-o grădină / Lîngă moşii şi strămoşii mei / Ce-aşteptau pe Domnul să revină / Când vom învia să fiu cu ei.// Iar de-oi fi uitat ca frunza-n cîmpuri / Peste care anii se petrec / Mă voi strămuta din vers în cânturi / Ele ca şi mine vin şi trec. // (......) // Când voi fi...pământ...într-o livadă / În adâncul ei de somn regesc / Cine mă aşteaptă o să creadă / C-amplecat şi încă zăbovesc.”

Petru Dinvale este un om împlinit: a zidit o casă, a întemeiat o familie, a crescut un copil, lasă lumii cărţi esenţiale. El şi-a găsit drumul către cele fundamentale ale vieţii, fără să neglijeze cele lumeşti. Iar prin versurile din acest volum Petru Dinvale dă mărturie despre iubirea lui supremă pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru oameni.

 

 

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

10 august 2011

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 125

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor