Ce mă fac cu miliardele de gânduri nelegitime pe care, nemeritat, ți le adresez de ceva timp?! Cum să conviețuiesc împreună cu răspunsul tău mut la întrebările mele nerostite?! Să te (tot) întreb de ce, ar fi absurd. Nici tu nu știi. Și nici cea mai completă și rațională explicație din partea ta nu și-ar putea găsi un echivalent justificativ în mine. Pentru că nu există. Pentru că, așa cum bine și trist spunea Pascal: Inima are rațiuni pe care rațiunea însăși nu le cunoaște.

Dar cât și în ce fel să mai plâng pentru un om căruia, deși l-am iubit cel mai puțin, m-am dedicat cel mai mult, sincer și necondiționat?  Și nu e tristețe, cât e nedumerire maladivă, neputință invincivilă. E durerea neiubirii între (doi) semeni finalizată cu un răspuns dur (mult prea dur!) la o ofertă (acceptată și primită) de afecțiune și prietenie eternă. Ca de la profan la sacru.

Așadar, de ce ai ucis sacrul din noi? Cum ai putut?!!! Sau era doar în mine? Sau doar am visat, iar acum m-am trezit din visul meu frumos, despre o lume bună și sentimente curate, direct în cel mai crud coșmar?... Iată, Eminescu a înțeles mai bine ca mine și ca tine efemeritatea, deși nici el nu a acceptat-o.

Pentru tine:

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
C
ând viața-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viața-i un basmu pustiu si urât. - 

Dar poate...o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede ca toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru ca lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne...”

Și pentru el:

Ș-atunci de-a fi astfel...atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

(“Mortua est”)

De ce mi-ai oferit, la final, un cub de gheață, în schimbul soarelui pe care ți l-am răsărit în suflet atâtea dimineți?! Probabil nici tu nu (te) înțelegi. Și mai probabil ție îți este mai greu decât mie să accepți. Pentru că tu nu cunoști adevărul și nu ai putea să-l digeri. Căci ai preferat să te minți singur despre cât am greșit eu, pentru a-ți justifica propriile alegeri dureroase, pentru a te menaja de propriile suplicii și remușcări.

Noi doi am fost care-pe-care, căci așa ai vrut tu. Eu am luptat mereu pentru noi, tu te-ai întors împotriva noastră. Tu, rănindu-mă pe mine, te-ai atacat (și) pe tine. Eu am suferit pentru amândoi. Încă duc durerea ta alături de a mea. Și, din nefericire, atât cât va sângera rana mea, a ta va fi cel puțin la fel de sângerândă. Oare de ce aleg oamenii neiubirea?

În sfârșit, am o împlinire și o demnitate: aceea de a fi pierdut în această luptă despre răutăți. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să ies învingătoare. Căci a reuși să faci rău nu poate fi decât o imensă pierdere și o decădere. E de preferat să înduri răul decât să-l înfăptuiești. Cum spune Nicolae Iorga: „Sunt succese care te înjosesc și înfrângeri care te înalță.

Știi?... În câteva zile se împlinesc 7 ani de când a plecat din lumea mea omul sufletului meu și tot 7 de când ai apărut tu în lumea mea. Pe el l-am iubit, dintotdeauna pentru totdeauna. El mi-a oferit mult, iar eu, lui, mai nimic. Pe tine nu te-am iubit ca pe el, dar ți-am oferit totul. Cu ambii am avut final tragic: el a murit pentru lume, dar a rămas viu pentru mine, tu – invers. Cu mențiunea că el m-a iubit necondiționat și mi-a fost prieten până-n ultima lui clipă; tu ai uitat cine eram pentru tine cu mult înainte de a pleca de lângă mine.

Și, totuși, pe cine să plâng? Pe el l-aș dezgropa din mormânt, pe tine te-aș îngropa de viu. De ce mă dori mai tare tu decât mă doare el? De ce ai ales să fii pentru mine un mort viu, un cadavru fără mormânt? Probabil pentru că iubirea lui este eternă și dincolo de mormânt, iar a ta a fost (atât de!) efemeră…

Sunt una cu universul, prin toate dimensiunile. Lacrimile nu-mi mai curg din ochi, ci direct din cer. Tu mi-ai otrăvit sângele și sufletul, mi-ai omorât idealurile și mi-ai răsturnat orice urmă de logică. El a făcut să-mi curgă din ochi stele căzătoare. Dar nu pretind că sunt o sfântă și nici nu vreau să fiu. Știu doar atât: că sufletul meu, acesta instabil, inconstant și de neînțeles a purtat o imensă afecțiune sufletului tău, pe care îl consideram pur, sensibil și bun. Dacă am greșit, cerul să mă judece! Tu nu ai acest drept.

Mi-aș dori măcar să pot aprinde o lumânare pentru tine și pentru ce ai făcut din mine, poate așa mi-aș alina suferința. Voi planta o cruce pe cea mai întunecată cărare a sinelui meu, simbolic, pentru noi. Pentru cine am fost, pentru cine am fi putut fi împreună dacă nu am fi fost amândoi lași, imaturi, orgolioși, poate mai mult ignoranți. MI-E DOR DE TINE! Și dorul e mai tare ca durerea. Și-l duc singură, în tăcere, așa cum am dus mereu tot ce era al nostru.

Pentru el, am o veșnică făclie în suflet. Și de el mi-e dor, dar cu drag, căci nu m-a părăsit niciodată. Căci a crezut mereu în mine. Căci m-a încurajat să-mi urmez menirea. Căci a știut ce înseamnă prietenia adevărată între suflete, dincolo de imperfecțiunile și greșelile umane firești. De fapt, tot acest discurs nu e o comparație, ci doar recunoașterea similitudinii dintre două morți. Și revin la Eminescul meu, pentru tine:

“Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți-
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul taău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume-ntreagă-nțelegea-
Tu nu m-ai înteles.

De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viațî să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măret,

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umbră și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfaânt,
ȘI NOAPTEA CANDELĂ S-APRINZI

IUBIRII PE PĂMÂNT!”

 

(“Pe lângă plopii fără soț…”)

 

Trenul în care ai ales să urci, împins de influențe exterioare (malițioase), nu este acel tren magic pe care amândoi îl știm și în care am crezut împreună. Și nu duce spre o destinație de vis, ca-n film(e), din nefericire. “BELIEVE me! Cu toate acestea, eu, rămânând în gara mea cu Paler și cu amintirile dureroase, trebuie să încetez să îmi mai fac griji pentru tine și să-ți urez drum bun!

Adio, mortul meu fără cruce!

Cu bine, eternă toamnă fără frunze a sufletului meu!

Ochiul Orbit(ă)

(din seria "Melalcoolii")

Vizualizări: 49

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor