Scrisoarea (fragment din volum în lucru)-II-

      Mâinile apucau mecanic ştiulete după ştiulete, parcă ar fi fost la un concurs. Boabele de porumb loveau brutal pereții găleții de tablă, iar sunetul ce se auzea părea strigătul de disperare al cuiva care se prăvălește în gol. Încet, încet se pierdea în hăuri, însă nu înainte ca Șerban să-l simtă dureros în creier. Și, dintr-o dată i se făcu frică. Parcă era acolo, în tarlaua cu cartofi, în plină noapte, păzind-o de fiarele nopții. Începu să numere:

     - Unu... doi... trei... patru...

Îl învățase moșul său, când l-a găsit într-o nopate întunecată, în care stelele și luna uitaseră să apară,  tremurând ca varga. Zicea el, că, dacă va număra cu voce tare, fiarele n-or să se apropie.

Ultima dată numărase acolo, în tranșee, când șuieratul obuzelor și gloanțelor îi purta prin clipe de groază.

     - Cinci... șase... șapte...

   Teama ce o simțea acum nu cunoștea cifrele sau nu voia să le audă. Ea creștea, creștea, creștea, cu aceeași repeziciune cu care mâinile apucau știuleții și le desprindea boabele. O găleată, și încă o găleată, un sac plin... Șerban număra cu voce tare, din ce în ce mai tare, trebuia, trebuia să își învingă teama.

      - O sută zece... o sută unșpe... o sută doișpe...

   Maria apăru în ușa șoprului. Într-o mână avea oala cu lapte, în cealaltă sacoșa. Glasul bărbatului o atrăsese în șopronul din spate iar pe fața ei se citea mirarea.

   - Da ce numeri acolo de se aude la trei poște, înteabă ea răstit.

   Șerban încremenise. Sacul, încă nelegat la capăt alunecă ușor din mâinile lui, iar boabele se risipiră la picioare. Își îndreptă fața schimonosită de frică spre ușa șopronului.

     - No, da ce te-ai spăriat așe‘. Parcă ai văzut pă Necuratu‘. Uite, s-o risipit și cucuruzul.

   Femeia nu mai așteptă răspunsul, avea alte treburi mai importante, era învățată ca bărbatu-său să vorbească singur. E drept, de obicei bolborosea doar, de nu putea-i să-l  înțelegi, chiar dacă te străduiai. Abia se depărtă vreo doi pași și Șerban își revenise. Se așeză pe micul scaun de lemn, scoase scrisoarea din buzunarul pantalonului, o despături cu grijă, o așeză pe unul din genunchi și se uită lung la ea.

   - De ce naiba mi frică, când ar trebui să sar în sus de bucurie? Uite că Dumnezeu pă căile lui neștiute mi-o împlinit o rugăminte... Măria? Va face ea o scenă, o va apuca amețelile și durerile de cap, dar o să-i treacă, va înțelege și la sfârșit va fii fericită.

Netezi încă o dată bucata de hârtie, apoi o împături, se ridică vioi, vârî scrisoarea înapoi în buzunar, adună în grabă porumbul risipit, legă sacul și fluierând vesel, cu el pe umăr, ieși din ogradă sub privirile mirate ale femeii, care auzindu-l se ivi în târnaț. Îl urmări cu privirea până se pierdu în spatele porții închise și își făcu o cruce mare.

   - Domne, Maică Precistă, că și-o pierdut minţile. Acu numără, acu fluieră ca un flăcău de însurătoare.

   Masa era așternută și mâncarea îl aștepta gata, pe marginea sobei. Maria tocmai îi punea în servieta de piele maro, roasă pe la colțuri, ce o avea încă de când se angajase la fabrică și la care nu voia să renunțe, pachetul cu mâncare. Îl bătuse de foarte multe ori la cap să-și schimbe servieta, că doar nu era ultimul sărăntoc, atâția bani să își cumpere alta avea, har Domnului, dar el râdea, zicea că până nu o ajunge ca și cumnatu-său să aibă ceva funcție pe la partid și să își poată duce pâinea cu slănină în geantă de-aia „Diplomat”, nu și-o va schimba. Și cum știa că nu va avea parte de așa ceva pe acolo -  nu pentru că ăia nu l-ar vrea, doar veniseră cu propuneri să-l primească în partid, dar el găsea tot felul de scuze și îi amâna pentru o dată ce nu mai venea - nici șansă să renunțe la servieta lui nu era. Și-apoi unde mai găsea el acum o servietă din piele de așa calitate. Ca să nu mai pui la socoteală închizătorile.

   Se așeză la masă, după ce își spălă mâinile în ligheanul de după ușă și i se adresă Mariei cu o voce caldă.

     - No, hai și stai jos că am să-ți dau o veste mare.

   Femeia își termină treaba ca și cum nu l-ar fii auzit, umplu cele două farfurii cu tocana din cratiță, și abia apoi se așeză pe scaun cu ochii la Șerban așteptând vestea. Îi vedea privirea senină și zâmbetul din colțul gurii și se aștepta la o veste bună.

   Bănuia ce o să-i spună. În urmă cu vreo săptămână îl rugase să-i cumpere lui Ionuț de ziua lui o bicicletă. El refuzase atunci, îi zisese că prea îi caută copilului în coarne, că au mai mulți nepoți și de-o parte și de alta și nu au dreptul să-i nedreptățească în favoarea unuia. Dar, sigur mai judecase nițel, că așa era el, mai întâi se opunea, dar apoi îi făcea voile. Acum aștepta cu bucurie în suflet vestea, bănuind că omului ei îi venise mintea la cap.

     - Mărie, uite, am primit azi o scrisoare, zise Șerban și scoase scrisoarea așezând-o în fața lui pe masă. Îi de la Casa de copii din Prundul Bârgăului. O poveste pe care ți-oi spune io pe îndelete când m-oi întoarce de la servici, că acum nu mai am vreme. Pă scurt, treaba stă așa: acolo avem o fată și trebuie s-o aducem acasă. Deci, io merg acum la fabrică, mă învoiesc câteva zile, văd de un tren și cu primul mergem după ea.

     - Ce vorbești tu, Șerbane? întreabă abia auzit femeia. Ce fată, ce Casă de copii? Tu ai înnebunit de tot?

     - Nu, tu, muiere. Azi am primit scrisoarea.  

Îl privi nedumerită, contrariată, altele erau vorbele ce trebuia să le audă, categoric cu omul ei se întâmpla ceva, mai întâi l-a găsit numărând de zor boabele de porumb, cu voce tare de se auzea în tot satul, apoi începuse să fluiere vesel, nu-l mai auzise niciodată fluierând și har domnului erau de ceva vreme împreună, iar acum îi vorbește despre o copila pe care să o aducă în ograda lor. Revăzu încă o dată în minte filmul acelei zile  și conștientiză brusc că bărbatul amintise de o casă de copiii. Brusc, se făcu lumină. Dar ceea ce vedea o enervă atât de tare încât țășni de pe scaun, gata, gata să răstoarne farfuria cu mâncarea, încă neatinsă, din fața ei

     - Ce ai făcut? se rățoi ea.  Cum ai putut trimite cerere fără voința mea. Parcă stabilisem că nu înfiem nici un copil. E aici Ionuț, măcar e sânge de-al nostru. Dacă Dumnezeu nu ne-a dat copii, putem griji unul din neamul nostru.Cu cine te înțelegi tu când faci astfel de treburi?

     - Liniștește-te, Mărie și ascultă-mă. Ionuț are mamă și tată. Și ăialalți din neamul nostru au mamă și tată... acum, avem și noi copila noastră.

     - Peste cadavrul meu. Nu aduci în casa mea copil străin. Nici în ruptul capului.

     - În casa noastră, Mărie! rosti categoric Șerban, fără însă să ridice tonul, cu un calm de se mira și el cum de nu-i tremură măcar vocea. Tot ce i se întâmpla era atât de neobișnuit, nu își putea explica lui însuși multe lucruri, darmite să-i ceară femeii să înțeleagă. Apoi era cu adevărat vinovat și trebuia numaidecât să obțină iertarea femeii. Și dacă pe Dumnezeu îl rogi să-ți ierte păcatele, o faci cu credința că el este mai presus de toate, te poate înțelege și-ți poate accepta pocăința, dar cum să pretinzi asta unei femei căruia i-ai jurat credință veșnică, de bună voie și nesilit de nimeni, că doar e și ea un suflet muritor ca tine. Cu toate astea nu putea trece cu vederea vorbele ei, nu de alta , dar nu era pentru întâia oară când le spunea, iar în toți acești ani, agoniseala lor era făcută din sudoarea amândoura.

     - Uite ce e, continuă el. Știu că vestea asta este neobișnuită. Ți-am promis că îți voie explica. Acum pot să îți zic doar atât. Cu primul tren mergem la Prundul Bârgăului să aducem fata acasă și că ea nu e un copil străin, cum zici tu. Îi curge sângele meu prin vene.

     - Ceee? Ce vrei să zici? îngână femeia și căzu ca trăsnită de fulger, cu mâinile lălâi pe lângă corp pe scaunul de pe care tocmai se ridicase.

   Cu ochii împietriți spre el, văzu scrisoarea, parcă pentru prima oară. Își adună puterile și întinse o mână tremurândă spre ea, parcă îi era frigă că o va frige. O desfăcu și o citi dintr-o suflare. Dar cuvintele de acolo se jucau, sau voiau pur și simplu să își bată joc, că nu înțelegea nimic. O mai citi o dată, apoi încă o dată, nu, nu putea crede ceea ce scria acolo, era mai mult decât o glumă proastă. Își ridică ochii spre bărabtul ei ca și cum i-ar fi cerut ajutor în descifrarea scrisorii, ca și cum ar fi vrut să-i spună că ceea ce citise nu era adevărat. Întâlni însă un Șerban neclintit, cu zâmbetul pe față, cu o privire caldă, răbdătoare și blândă, poate chiar ireală, și nu citi în ea nimic ce ar fi vrut.

   Începu să plângă încetișor, apoi din ce în ce mai tare, lacrimile se prăvăleau șiroi udându-i chipul schimonosit de o cruntă durere ce o simțea peste tot, în piept, în creier, în burtă, în picioarele ce începură să tremure. Într-un târziu, printre sughițuri și ștergeri de nas, reuși cu greu să mormăie:

     - Cum ai putut să-mi faci asta, cum ai putut să-mi faci asta...

     - Mărie, liniștește-te. Io trebuie să plec... scap cursa. Vorbim când mă întorc, o să înțelegi și o să mă ierți și o să vezi ce mamă mândră și fericită îi fii. Știu că nu poți suporta ușor unele lucruri. Dar, astă cale a găsit-o Dumnezeu și iată-ne binecuvântați cu râset de copil în casă.

     - Nu-l băga pe Dumnezeu în fărdelegile tale, zbieră femeia. Necuratu te-o dus spre calea necinstei. Mă mir că nu îți e rușine și nu se crapă pământul în fața ta și poți vorbi cu atâta ușurință și fericire de lucruri de-astea. Cenușă ar trebui să-ți pui în cap, în apă fiartă să te scalzi nu să sari în sus de bucurie pentru astfel de fapte…

   Șerban nu o mai auzi. Își înşfăcase servieta, luă scrisoarea din mâinile Mariei ce încă era prăbușită în scaun, doar glasul îi revenise și tuna ca un fulger, și alergă spre stație. Trebuia neapărat să prindă cursa. Avea multe de rezolvat, nu putea pierde timpul, nici măcar ca să îi dea femeii o explicație și să o consoleze.

   Până la stație era un drum pe care în mod obișnuit îl făcea cam în zece minute. Niciodată nu se grăbea, pornea destul de devreme de acasă ca să poată da binețe la toți pe cei care îi vedea prin curțile caselor sau la porți.

   Șerban era un om prietenos de felul lui, avea câte o vorbă pentru fiecare, fără să țină cont că era avut sau nu, că era român, ungur sau țigan, că în satul lor se găseau de toate felurile. Era și foarte săritor și dacă putea ajuta cu ceva, o făcea fără să stea prea mult pe gânduri. Consătenii îl iubeau și respectau și nu de puține ori îl compătimeau, uneori chiar în prezența lui, pentru faptul că nu își luase o nevastă cu același caracter.

   În timp ce pe fața lui flutura în permanență un zâmbet, fața Măriei arăta ca și cum ținea în gură mere acre. Unii mai cleveteau pe seama ei, iar cei mai bătrâni care le cunoștea neamul din moși strămoși ziceau că așa fusese de când se născuse, că semăna la bună-sa care își purtase nasul pe sus întotdeauna, deși nu fusese niciodată mai găzdoaie ca alții. Se măritase însă cu învățătorul ce venise în sat, de undeva de prin părțile Banatului și o dată cu măritișul parcă se deșteptase și ea la minte și nu se mai putea coborî la nivelul celor cu care copilărise sau fetise.

   Acum, Șerban era în întârziere și aproape fugea pe drumul acoperit cu colb, era mai, pomii în floare și mult prea cald pentru această perioadă din an.  

  Stația era plină de lume. În orașul ce se afla doar la patru kilometri, apăruseră fabrici una după alta, ca ciupercile după ploaie, așa că mulți bărbați lăsaseră coarnele plugurilor și merseseră să muncească acolo. De fapt, în CAP-ul înfiinţat în sat în urmă cu patru ani se aduseseră tractoare și semănători, nu mai trebuiau atât de multe brațe de muncă, iar la grajdurile de vaci, că erau câteva, în sat fuseseră multe vite, lucrau mai mult femei.

   Prin mulțimea pestriță de acolo își recunoscu sora cea mai mare. Alături de ea era un flăcău înalt, blond cu ochi mari albaștrii, era așa bine făcut încât cu greu îi dădeai doar 15 ani. Îl chema Alexei, nume pe care doar el îl avea în sat deși bunicul lui voise mai bine să îi zică Alexandru. Doar că Maria, tot Maria o chema și pe ea, nu se învoise în ruptul capului, susținea sus și tare că ea se iubise de-a binelea cu rusul ei, că acesta îi promisese că o va duce în satul lui, iar dacă nu venise după ea cu siguranță moartea îl secerase undeva prin Cehoslovacia, că de acolo primise ultima veste.

   Nu se mai măritase. Devenise mamă și își luase în serios această menire, încât devenise mamă și pentru celelalte patru surori mai mici. Rămăsese în casa părintească unde era femeie și bărbat, dar gospodăria ei arăta la fel de bine ca oricare alta. Lucra la CAP, la grajdurile de vaci, era acolo și la mulsul de dimineață, și la cel de seară, de te întrebai cum răzbește să își țină grădina fără pic de buruiană și casa curată. Pe copil încercase să îl crească cât mai bine. Îl pusese la muncă, că doar era singurul bărbat al casei, dar în același timp nu îl lăsa să își neglijeze învățătura. În capătul străzii locuia un profesor de matematică, basarabean la origine, știa rusește și a fost bucuros să-i dea lecții de rusă lui Alexei, atunci când Maria i-a propus asta. Îi plătea 5 lei pe oră profesorului sau uneori câte un condir de lapte proaspăt muls, că tot nu puteau ei să bea atât cât aducea de la grajduri, chiar dacă mai dădea din el și surorilor. Zicea ea, că atunci când va fii flăcău, Alexei poate va vrea să își caute familia din partea tatălui, să arate lumii că nu era copil din flori și pentru asta trebuia să știe limba.

   Șerban își iubea mult sora. De fapt le iubea pe toate cinci cu aceeași intensitate, dar Maria era preferata lui. Îi plăcea îndârjirea ei, dar mai ales a fost impresionat de felul cum și-a apărat iubirea pentru rusul ei. E drept că ar fi vrut să își refacă viața, nu i-ar fi fost cu neputință, era foarte frumoasă și pe deasupra harnică și inteligentă, ar fi găsit un bărbat bun, chiar dacă avea un copil. Dar i-a respectat dorința și încerca să o ajute cu ce și cât putea, lucru nu prea ușor din cauza Mariei lui, care nu o avea la inimă. Mai mult de-atât, lui Alexei nu i-a spus niciodată pe nume, îi zicea și ea, Rusu, așa cum o făceau destui de altfel, că doar lumea nu este dispusă întotdeauna să vadă mai departe de aparențe, iar să batjocurească pe altul  parcă le făcea plăcere mai mult decât orice. Iar în aceste vremuri, când toate parcă erau în schimbare, răutatea oamenilor ieșea la iveală mai mult decât înainte.

   Maria, sor-sa a dat însă dovadă de înțelepciune în fața tuturor, doar uneori o mai auzeai zicând, mai mult așa, pentru ea, „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”, o vorbă care nu i se potrivea, că se făcuse membră de partit, avea carnet roșu de care nu se despărțea nicicând.

  Când dădu ochii de sora lui, inima lui Șerban tresării de bucurie. Ei putea să-i împărtășească secretul scrisorii din buzunarul lui, care îi umpluse inima de fericire, deși, trebuia să recunoască, îi produsese o spaimă de nedescris.

   Nu și-a dat seama la început ce îl înspăimântase, totul era greu de crezut și era anevoios să legi una cu alta, așa să faci un întreg. Reacția Mariei ar fi putut fii un motiv, dar când o văzuse în pragul șopronului privindu-l intrigată de comportamentul lui ce ieșise din tiparele ei, a realizat că alta era teama lui. Dacă scrisoare era o farsă, o glumă macabră făcută de cineva care aflase cumva de întâmplarea de acum aproape patru ani? Sau dacă dând ochii cu cel care i-o adresase, acesta nu-l va socoti vrednic să-i lase copila în grija lui?

     - Măriuță, unde mergi Măriuță, își întrebă sora prinzând-o de din susul brațului și trăgând-o din mulțime, mai la o parte, să poată vorbi fără să fie auziți de ceilalți.

     - La oraș, la liceu cu Alexei, că m-o chemat dirigintele.

     - Doar nu o făcut vreo prostie? întrebă îngrijorat și mirat în același timp.

     - Nu, nu, nu, Doamne ferește, atât i-ar trăbui. Ceva legat de sportul ăsta ce îl face. Vor să-l bage la nu știu ce club.

     - Aha, mi-amintesc că mi-o povestit ceva băiatul. Bravo, lui, să-l lași, dar să nu uite de carte... Auzi, am și io ceva să îți zic. Mă bucur că te-am întâlnit, aveam nevoie să vorbesc cu cineva și tu ești cea mai potrivită… Am primit azi o scrisoare. Am o fată, Măriuță… auzi tu, am o fată și trebuie să merg s-o iau, zise el șuierând printre dinți, cu o bucurie nereținută, dar suficient de încet să nu fie auzit de cei din jur, nu voia ca până el însuși nu știa mai multe, să afle toată lumea.

Maria îl privi ca și cum ar fi căzut lângă ea din Lună.

     - Ce fată să ai? Ce vorbești? Doră am văzut-o pe Măria ta la prăvălie în dimineața asta. Cum să facă ea o fată la anii ăștia? Nu o fost în stare la tinerețe… zise ea cu niscai ironie în glas, căci nici ea nu avea sentimente prea bune față de cumnată-sa.

     - Nu ai auzit când ți-am spus că am primit o scrisoare? De la Casa de copii din Prundul Bârgăului. Îmi scrie că am o fată și să mă duc după ea.

     - Dar voi ați făcut cerere să vă dea un copil? Când? Știu că Maria ta nu voia asta și zicea că Ionuț al Sănicăi e și copilul vostru. Chiar azi la prăvălie povestea că e ziua copilului mâine și vrea să facă „Tort alb”, cumpărase unt.

  Mulțimea începuse să se agite și la orizont își făcu apariția autobuzul.

     - Ţine loc lângă tine, apucă Șerban să-i mai zică înainte ca autobuzul să se oprească, exact în dreptul lor, așa că Maria puse piciorul pe scară imediat ce ușile se deschiseră. Șerban se retrase puțin, își lăsă nepotul să urce, apoi pe o bătrânică căruia îi luă coșul de zarzavat din mâini.

   Taxatoarea, o femeie grasă, rujată strident cu ruj roșu, îi făcu o cruce cu pixul pe cartonașul albastru, abonament de călătorie și luă leul celui din spatele lui ca să-i rupă biletul.

     - Înaintați vă rog mai în față, înaintați vă rog mai în față. Trimiteți banii pe bilet cei care ați urcat prin față… avem control... Gata! Poți închide aici ușa!

   Șerban se așeză lângă soră-sa și îi șopti, încet la ureche, despre ce citise în scrisoare.

Din când în când aceasta își făcea cruce, se uita la el, ba cu mirare, ba cu bucurie, ba dădea din cap, ba îl aproba sau întreba, „Da, Maria ce zâce?”

   Când Șerban se pregăti să coboare, urma stația lui, aceasta îi puse mâna pe picior și îi zise hotărâtă.

     - S-o aduci acasă dacă așa stă treaba, de-o vrea ea, de nu o vrea. Cum l-am crescut io pe Alexei, o să o creștem și pe ea. Copilul trăbă să aibă părinți, nu o poți lăsa de izbeliște să crească la o casă de copiii.

Vizualizări: 89

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de HELENE PFLITSCH pe Martie 6, 2014 la 8:21am

Multumesc domnule Gociu.

Va trimit cit de curind cartea.

Cu pretuire,

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor